Articol de Andrei Crăiţoiu - Publicat sambata, 14 septembrie 2024 10:01 / Actualizat sambata, 14 septembrie 2024 10:01
Mircea Lucescu (79 de ani) este cel mai titrat antrenor din istoria fotbalului românesc și al treilea din istoria fotbalului mondial. Depășit de legendarul Sir Alex Ferguson și de Pep Guardiola, tehnicianul lui Manchester City.
- Downloadează gratuit ediția specială a Gazetei Sporturilor, aici
După ce-a scris istorie ca jucător la Dinamo, Sportul Studențesc, Corvinul Hunedoara și echipa națională, Mircea Lucescu a fost un reper în materie de antrenorat. Un adevărat geniu care a triumfat în România, Italia, Turcia și Ucraina, câștigând în întreaga carieră 35 de trofee! Un număr absolut remarcabil.
Acum, Il Luce și-a pus semnătura pe contractul cu echipa națională a României și speră ca mandatul său să fie încununat cu o calificare mult așteptată la Campionatul Mondial din 2026.
- Domnule Lucescu, bună ziua! Sunteți cel mai titrat antrenor roman și odată cu împlinirea a o sută de ani de la apariția Gazetei Sporturilor am vrea să vorbim puțin.
- Cu mult drag. Sunt cam prins acum cu echipa națională, dar eu am iubit enorm de mult presa scrisă și-mi plăcea să simt ziarul tipărit în mână. Ehe, vremuri apuse, acum suntem cu tehnologia, cu telefoanele, aplicațiile astea…
- Vă amintiți când ați pus pentru prima oară mână pe un ziar de sport?
- Păi, da' cum? Pe vremea aceea era Sportul popular, devenit după Revoluție Gazeta Sporturilor. Am mai spus că mi-am petrecut copilăria la marginea Bucureștiului. Eram săraci, dar nu ratam șansa să cumpăr ziarul. Eu la școală am trăit cu ziarul ascuns sub bancă.
Mircea Lucescu: „Nu exista zi să nu am ziarul, să nu-l citesc din școarță-n școarță”
- Era un lucru care nu vă lipsea mai ales în perioada aceea, nu?
- Absolut! Am fost și urecheat, pus la colț, pedepsit de profesori. Doar pentru că stăteam cu Sportul popular pe bancă. Nu exista zi să nu am ziarul, să nu-l citesc din școarță-n școarță cum se spune. Citeam tot, tot, tot. Inclusiv rezultatele de la alte sporturi, performanțele care erau atunci îmi dădeau o stare de bine.
- Nu vă lipsea ziarul pentru că atunci alt mijloc de informare nu prea exista.
- Fără îndoială, ziarul era mai mult decât micul dejun! Primul lucru pe care-l făceam dimineața era să cumpăr ziarul. Devenisem specialist în absolut toate sporturile. Le iubeam! Eram copii și tot ce era românesc ne făcea să ne simțim mândri.
- Spuneți-mi, vă rog…
- O secundă! Vreau să vă spun ceva. Chiar dacă noi eram mai mult cu fotbalul, eram înnebuniți să mergem la campionate de atletism. Și asta se datora în primul rând ziarului care promova evenimentele sportive din țară. Și chiar dacă poate traversam o perioadă mai agitată, noi, copiii, iubeam foarte tare ziarul.
„Ziarul era plăcerea noastră extraordinară de a ne putea contrazice”
- Nu erau tentațiile din ziua de astăzi și erați obligați să fiți la curent cu ce se întâmplă prin țară.
- Obligat? Nu pot să pun asta! Era plăcerea noastră extraordinară de a ne putea contrazice! Discutam pe marginea știrilor care veneau din ziar. Citeam cu foarte mare atenție tot ce se scria. Inclusiv atunci când am plecat în Italia, aveam colecție în România și când mă întorceam abia așteptam să văd ce apărea.
- Ați prins jurnaliști foarte buni…
- Ioan Chirilă, Eftimie Ionescu, Radu Urziceanu, Hristache Naum, bunul meu amic Ovidiu Ioanițoaia. Plus alții. Oamenii care erau, după cum spun eu, monumente de cunoaștere a fenomenului sportiv în toate domeniile.
- Ați crescut cu Chirilă, cu cărțile lui, cu poveștile sale…
- Scria despre tot. Sportul era tratat altfel, era lucrul care atrăgea cel mai rapid atenția oamenilor. Iar oamenii se apropiau cu ușurință atunci când vorbeau despre sport. Ziarul ajuta oamenii în socializare. Se întâlneau și vorbeau despre știrile pe care le citeau în ziar și din când în când la radio. Cam așa arătau întâlnirile noastre în care discutam despre performanțele sportivilor români de acasă sau din străinătate.
„Era o bucurie imensă să-ți apară numele într-un ziar-reper”
- Vă mai amintiți când numele Mircea Lucescu a apărut pentru prima data în ziar?
- Mai tinerii cititori de astăzi o să găsească multe date inedite despre mine în cartea "Mirajul gazonului" scrisă de mine în 1981. Revenind, îmi amintesc un articol scris de Gheorghe Nicolaescu, "Minutul unui debutant". Dar, sincer, nu știu dacă a fost prima apariție în ziar ori ba.
- Ce amintiri aveți de atunci?
- Era un meci amical al echipei naționale cu Hertha. Septembrie 1966. Eram la Politehnica București pe vremea aia. Și era un articol foarte interesant despre dorința mea de a face lucrurile bune pe teren. Am pierdut o minge, lumea a început să murmure, să fluiere dezaprobator. Acțiune individuală, am plecat printre adversari, am intrat în careu și-am șutat cu stângul. Gol! Totul într-un minut. De-aici și titlul din ’66.
- De la puștiul care ținea ziarul ascuns sub bancă la școală, ați ajuns fotbalistul căruia i-a apărut numele.
- Era o bucurie imensă să-ți apară numele într-un ziar-reper pentru acele vremuri. Nu erau mijloacele astea de informare, unde confundăm cu lejeritate valorile cu nonvalorile. Pe vremea aceea se scria doar ce însemna bine, pozitiv. Astăzi n-aș vrea să fac o apreciere.
„Nu pot să spun că m-am adaptat tehnologiei”
- S-au schimbat multe, domnule Lucescu…
- Acum atrag lucrurile care ies din comun. Pe vremea mea ziarul era un mijloc de educație extraordinară pentru tineri.
- Lucrurile au intrat într-o altă etapă după 1990, după căderea comunismului în România.
- A reapărut Gazeta Sporturilor, apoi ProSport. Au mai fost ziare, reviste. Dar pentru mine Gazeta Sporturilor este fără nicio îndoială continuatoarea Sportului popular, a Sportului. Așa au fost vremurile atunci. Acum, Internetul a început să ne acapareze. Eu sunt fanul ziarelor tipărite, să-l deschizi după 10-20 de ani și să ai o plăcere când vezi un articol. Pe Internet, dispare în arhivă în câteva ore.
- Dumneavoastră ați prins tipografiile cu plumb când era un chin ca să iasă un ziar pe piață, iar acum sunteți ancorat în plină evoluție tehnologică.
- Nu pot să spun că m-am adaptat tehnologiei. Vă spun un lucru inedit, cu care mă mândresc. Acum toată lumea e cu sistemele de monitorizare, cu analizele fotbaliștilor, ale meciurilor. Eu cu asta am început în 1990, când am ajuns în Italia.
„Am fost un deschizător de drum pentru mulți antrenori”
- Adică? Ce ați făcut?
- Analizam meciurile în cele mai mici detalii cu niște băieți de la Școala Superioară din Pisa. Care era o universitate supercunoscută, mai ales pentru zona de IT. Atunci toate ideile mele legate de analiza meciurilor le-am dezvoltat cu ei. Apoi, firma s-a dezvoltat, a fost vândută, iar astăzi absolut toată lumea folosește sisteme de monitorizare, date statistice, tot ce are nevoie un antrenor, o echipă.
- Dacă n-ați fost inspirat să…
- Să o înregistrez undeva? S-o brevetez. Aveți dreptate!
- Mai ales că țin minte imagini cu sute de casete pe care le-aveați în birou. Ați avut pasiunea pentru fotbal, pentru analiză în sânge.
- Aveam tot ce îmi trebuia. Analizam faze, jucători pentru că atunci nu exista Wyscout sau sistemele astea din ziua de azi. Chiar am fost un deschizător de drum pentru mulți antrenori!
- Dar cum v-a venit ideea asta? De unde aveați imagini de la meciuri, că atunci nu erau toate transmise la televizor.
- Omului cu care colaboram i-am cumpărat o cameră video din Belgia. Și i-am explicat cum să filmeze, ce să filmeze, apoi făceam sinteze, analize, lucruri concrete despre unii jucători. Când am trecut la Brescia am dezvoltat și mai mult lucrul acesta. Ușor, ușor au apărut computerele, dar era chin, filmam pe casetă. Dar cum am revenit în România, apoi am început cu Italia, Turcia, am renunțat… Cel cu care făcusem chestiunea asta a mers mai departe și a făcut două miliarde de lire!
- Acum toate echipele din lume au sisteme de monitorizare.
- Da, prietenul cu care am pornit chestia asta a fost luat în echipa lui Arrigo Sacchi. Iar în 2006, Marcello Lippi a câștigat cu el alături Campionatul Mondial din Germania.
„Să nu te blochezi niciodată și să mergi mai departe”
- Pe final aș vrea să vă mai întreb un lucru. Care a fost cel mai frumos moment în care v-ați simțit apreciat de presă?
- Au fost multe, vă dați seama. Pentru fiecare trofeu în parte au fost o senzație extraordinară și o muncă apreciată. Pentru că nu e ușor să fii numărul unu, indiferent la ce nivel. Vorbeam de curând cu cineva și îi spuneam că e extrem de greu să promovezi din Liga C, unde sunt 10 echipe.
- Aveți dreptate. Sezon regulat, play-off, apoi meciuri de baraj…
- Vedeți? Dar ca să faci performanță trebuie să fii mereu numărul unu. Chiar dacă lumea te atacă! Să nu te blochezi niciodată și să mergi mai departe.
- Revenind la cele mai frumoase momente...
- Victoria cu Italia a fost deosebită pentru că eram încă jucător. Apoi ca antrenor, câștigarea Cupei UEFA, a Supercupei cu Galatasaray împotriva lui Real Madrid. Aveau o echipă de vis! Zidane, Figo, Raul, Roberto Carlos…
- Ați fost numărul unu cam peste tot pe unde ați antrenat.
- S-a scris mult despre mine în România, Italia, Turcia, Ucraina… Lumea a fost reticentă pentru că toți promovează conaționalitatea… Dar până la un moment dat când n-au mai avut ce să facă. Presa de acasă a fost mereu alături de mine, chiar dacă am și pierdut de multe ori.
„Mult mai grea decât critica e autocritica”
- Cum v-a tratat presa din România în toți acești ani?
- Câteodată mă supăram, nu mai citeam. Dar renunțam și eram curios să știu părerile altora despre mine. Adică nu pot să spun că vreodată m-am supărat. Relația mea cu ziariștii a fost bună peste tot și le-am înțeles meseria lor.
- Faptul că ați avut performanțe foarte importante a pus și o presiune, poate, suplimentară pe dumneavoastră.
- Când ai gustat de succes, de maniera în care am gustat eu, îți vine foarte greu să accepți înfrângerea. Opinia altora nu-i interesantă decât în măsura în care se bazează pe lucruri foarte importante. Nu pe interpretări. Și mai ziceam că singurul lucru foarte greu, mult mai greu decât critica, e autocritica.
„Am doar două zile să lucrez cu mintea jucătorilor”
- Aveți dreptate. Poate cea mai grea încercare în meseria de antrenor.
- Sunt oameni care s-au îmbolnăvit din asta, fiind foarte exigenți cu ei. Autocritica ți-o provoacă critica. Că cei care te critică au sau nu dreptate te frământ și te învață.
- Per total sunteți mulțumit de ce s-a scris despre dumneavoastră.
- Da, n-am niciun motiv să mă lamentez. Atunci când există răutate îți dai seama dincolo de o analiză. Plus că pe lângă răutate, există și invidie.
- Vă mulțumesc mult pentru timp și mult succes în tot ce vă propuneți.
- Cu plăcere. E foarte greu, dar vedem. Sper să reușesc așa cum am făcut-o până acum, chiar dacă de acum înainte am doar două zile să lucrez cu mintea jucătorilor. Sper să-mi iasă! Sănătate multă tuturor!
)
)
)
)
)
)
)
