Articol de GSP - Publicat vineri, 22 noiembrie 2024 16:30 / Actualizat vineri, 22 noiembrie 2024 16:31
Contextul actual de organizare a sportului românesc generează, practic, două sisteme de finanțare ce produc efecte discriminatorii. Pe de o parte, avem vectorul finanțării cluburilor de stat ce sunt patronate de către diverse ministere (educație, sport, interne, apărare, transporturi). Aceste cluburi sportive de stat însumează mii de angajați și au sute de baze sportive care sunt finanțate din bani publici. Toată această infrastructură, personal și baze sportive, se traduce în sume considerabile de bani. Aproximativ 250 de milioane de euro, în fiecare an. Deci, 250 de milioane de euro anual din bani publici.
Pe de altă parte, există cluburile private ce funcționează după un cadru legislativ specific. Însă, din punct de vedere al sponsorizării, legea existentă este foarte deficitară ce în loc să ajute mai mult încurcă. În baza acestei legii, cluburile sportive pot aplica pentru a obține finanțare de la autoritățile locale (primării și consilii județene). Dar, bugetele autorităților locale sunt mici și, implicit, cluburile sportive private nu se pot dezvolta. Altfel spus, este vorba de o discriminare a cluburilor private în raport cu cele de stat ce beneficiază de bugete foarte mari. De exemplu, Clubul Sportiv Olimpia are 100 de angajați și doar 400 de sportivi. Din cei 100 de angajați, numărul antrenorilor este de 40, restul fiind personal auxiliar, în timp ce numărul sportivilor este foarte redus.
La polul opus există 2-3 cluburi mari în țară aflate în subordinea unor ministere atrag toți sportivii cu performanțe semnificative de la toate cluburile private sau de stat. Și, prin rezultatele înregistrate, cele 2-3 cluburi le monetizează ca fiind ale lor. Însă, realitatea este că aceste performanțe aparțin cluburilor mici care, din lipsa bugetelor, nu mai pot susține un nivel de performanță ridicat. Altfel spus, performerii sportului românesc sunt atrași de cele 2-3 cluburi de stat.
Discriminare între cluburi private și de stat
Problema este că aceste cluburi de stat, din punct de vedere al finanțării, al bugetelor deținute, creează o discriminare în relație cu cele private. Practic, asistăm la 2 lumi paralele în care unii de dezvoltă pentru că au bani publici și alții mor din lipsa fondurilor.
Este adevărat că acest sistem funcționa foarte bine înainte de 1990 pentru că, în primul rând, era o altă paradigmă a sportului românesc în care cluburile sportive și liceele școlare sportive aveau responsabilitate în ceea ce privește baza de selecție, cluburile erau orientate către sportul de performanță, în timp ce federațiile aveau în grijă loturile naționale și olimpice. Deci, un sistem ce, pentru acei ani, era foarte bun. Astăzi, prin legea 69 din 2000, toate federațiile au dobândit independență, iar toate cluburile pot concura la orice nivel (juniori, copii, performanță, europene, mondiale). Deci, nu mai există o structură bine pusă la punct care să conducă la performanță și să asigure o continuitate.
Diferențele dintre un club privat și unul de stat sunt uriașe. Dacă privim, obiectiv și în termeni de performanță, CSA Steaua nu se poate dezvolta în sensul de calificare în liga superioară, deoarece este un club de stat. Soluția este simplă, chiar dacă generează multă emoție: clubul de fotbal să devină o asociație sportivă independentă cu posibilitatea de a aplica pentru finanțări de la ministerul apărării, ale primăriei și sponsorizări. Această schimbare de abordare permite un grad de libertate mai mare și transformarea într-o structură sportivă independentă ce conduce la dezvoltare. În aceeași linie, și la nivelul angajaților ar exista un plus motivațional pe linia performanței.
Descentralizare și nu desființare!
Singura schimbare ține de modul de organizare și atât! Adică, descentralizare și nu desființare!
Dacă s-ar întâmpla această schimbare de abordare la nivel național, atunci cluburile ar lucra pentru societate, pentru comunitate, pentru cetățean și nu pentru Stat. Practic, toate cluburile ar avea aceleași posibilități și oportunități de dezvoltare, bineînțeles în funcție de performanța obținută. Și, nimeni nu ar fi lăsat în urmă!
Dacă România ar fi pe primele locuri în sport, la nivel mondial, atunci am putea spune că o asemenea schimbare de abordare nu se justifică. Dar, din păcate, astăzi, România nu este pe primul loc în sport. Deci, se pune întrebarea dacă de la 26 de medalii la Sidney, astăzi avem doar 6 medalii la jocurile olimpice.
Ce s-a întâmplat între cele două momente? A rămas oare România fără sportivi? Alte state au descoperit brusc vreun miracol prin care să își crească performanța? Nu, nicidecum! Este cel mai bun exemplu, concret și fără îndoială, că sistemul de organizare și abordarea sportului românesc nu răspunde cerințelor, nevoilor și contextului actual.
În România sunt doar 300.000 de oameni ce fac sport activ. 300.000 din numărul total al cetățenilor. Este foarte puțin. Ori, această realitate este din cauza modului de organizare al sistemului sportiv românesc ce nu finanțează performanța.
România pe primul loc și în sport
România este singura țară unde acest sistem dual (stat și privat) există, dar nu funcționează. Țările din jur au avut sisteme similare de organizare a sportului, dar înțelegând că modelul este depășit s-au reorganizat și au devenit reziliente. Drumul nu a fost ușor, însă, la finalul zilei, obiectivul principal – performanța sportivă – a început să apară și să dea roade.
România încă lucrează pe un sistem perimat ce nu duce la dezvoltare și performanță.
Soluția pe care o susțin este un sistem în care toate cluburile sunt independente, sunt finanțate din surse multiple (autorități publice centrale și locale, sponsori și legitimări) în funcție de criterii cuantificabile, precum: performanță, număr de sportivi, sportul practicat prioritar.
Soluția mea înseamnă să punem România pe primul loc și în sport prin descentralizare și obiective clare de performanță!
CMF 13240004
Triunghi amoros la FCSB: „Ngezana i-a furat iubita româncă. Ei îi plac ăștia mai puternici”
)
)
)
)
)
)
)
)
