Articol de Cezar Titor - Publicat joi, 21 noiembrie 2024, 14:34 / Actualizat joi, 21 noiembrie 2024 15:14
Astăzi, se împlinesc 25 ani de la trecerea la cele veșnice a lui Ioan Chirilă. „Nea Vanea”, așa cum era poreclit acesta, a fost una dintre figurile proeminente ale jurnalismului sportiv românesc, un cronicar cu un stil inconfundabil și o pasiune neobosită pentru sport.
Născut la Ismail, pe 25 octombrie 1925, fiind de origine lipovenească și într-o perioadă marcată de schimbări politice și teritoriale în regiunea Basarabiei, localitate aparținând în prezent Ucrainei, Chirilă a avut o copilărie plină de contraste, care i-au cultivat curiozitatea și dorința de a înțelege lumea.
După mutarea familiei sale în România, la Galați și ulterior Brăila, el a urmat studii superioare, Facultatea de Drept, absolvită în 1949. Dragostea pentru sport, fiind și practicant al fotbalului, tenisului sau voleiului, l-a condus către o carieră jurnalistică. S-a remarcat rapid prin talentul său de a transforma orice meci, competiție sau poveste sportivă într-o narațiune captivantă. Într-o epocă în care sportul era privit și ca un mijloc de propagandă, Ioan Chirilă a reușit să îmbine informația precisă cu un stil literar care fascina cititorii.
A lucrat ca redactor sportiv la Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport, încă din 1951, pășind în redacția „Sportului popular”, ziar transformat în Gazeta Sporturilor postdecembrist, la opt ani distanță, în 1959, nefiind doar un simplu reporter, ci un povestitor care înțelegea că sportul nu înseamnă doar competiție, ci și povești despre oameni, efort, sacrificiu și triumf.
A fost redactor, șef de rubrică, publicist comentator, șef de secție și director general la Sportul / Gazeta, apoi a lucrat ca senior editor la ProSport, din 1997. Are în palmares nouă turnee de Campionat Mondial, două ediții ale Jocurilor Olimpice de vară, precum și 27 de volume, toate manifeste puternice ale unor diverse repere sportive: „Mexico 70”, „Nadia”, „Ar fi fost prea frumos”, „Frumoasele noastre duminici”, „Lucescu”, „Și noi am fost pe Conte Verde”, „Argentina”, „Glasul roților de tren” sau „World Cup '66”.
A scris cu egală pasiune despre sportivi consacrați și despre eroi necunoscuți, punând mereu accent pe efortul uman din spatele performanței. Stilul său plin de metafore și imagini expresive l-a transformat într-o voce distinctivă, iar cititorii îl considerau mai mult decât un jurnalist – un prieten care le împărtășea bucuriile și dezamăgirile din sport. Astăzi, premiul Asociației Presei Sportive din România pentru cea mai bună carte sportivă îi poartă numele lui Ioan Chirilă.
Helmut Duckadam, interviu-eveniment cu Ioan Chirilă în 1986
După seara magică de la Sevilla '86, Helmut Duckadam, după o luptă acerbă cu Laszlo Boloni, a fost declarat de redacția cotidianului „Sportul” drept „Cel mai bun jucător al anului”, fiind înștiințat de distincție chiar de către Ioan Chirilă.
- Ai văzut ancheta în „Sportul", Helmut?
- M-am uitat și cu lupa.
- Cum o găsești?
- O găsesc faină. Și mai găsesc că mă iubesc mult cronicarii de la „Sportul". Că ei m-au scos, în primul rând, cu voturile.
- Ce faci acum?
- Muncim pe brânci. Îmi dreg casa. Am făcut schimb de locuință. Mi-au venit și prietenii de la Semlac, la clacă. Mi-a făcut o vizită și primarul de acolo, ne știm de mult.
- Are timp?
- Se vede că are. Că Semlacul a luat locul doi pe țară în întrecerea socialistă a consiliilor populare. Gospodar să fii...
- Am auzit că atunci, în mai, după Sevilla, când ai ajuns acasă, s-a adunat tot satul în curtea bunicilor.
- S-a adunat, așa-i. Și cântau bătrânii «Mulți ani trăiască!». De emoție, eram roșu ca racul.
- Ții minte, Helmut? Acum cinci ani, în Poiană, am stat de vorbă și ți-am scris un interviu cu titlul tău: «Totul e să ai și puțin noroc».
- Țin minte, cum să nu? Am plecat atunci cu lotul național în America Centrală. Eram încă la UTA...
- Cine bate cu ciocanul? Spune-i să se oprească un pic... Așa... Hai să te întreb ceva mai cu dus și-ntors: alea patru penalty-uri de la Sevilla le-ai apărat tu sau le-au ratat ei?
- Nu sunteți primul care-mi puneți această întrebare. Poate că s-au și ratat. Dar chiar patru?!? Dacă o luăm pe cinstite, hai să zicem că două le-au ratat și două le-am apărat. E bine?
- Nu m-am îndoit niciodată, Helmut, că ești în primul rând un mare sportiv... Ia spune-mi, acum, dacă mai știi, cum îi cheamă pe ăia patru?
- Îi știu și-n somn. Primul a fost Alesanco... a tras în dreapta mea. Al doilea, Pedraza. Tot în dreapta... Al treilea, Pichi Alonso. Iar în dreapta. Al patrulea, Marcos. În stânga!
- De ce te-ai dus tot în dreapta, la al doilea, și de ce, mai ales, ai plecat în stânga la al patrulea?
- Pentru că am reușit să mă bag în capul lor. Să cad pe lungimea lor de undă. Și a ieșit...
- Când ai apărat primul penalty mai acătării?
- La Arad, în Divizia A. Mi-a tras Mircea Lucescu. Juca la Corvinul. Am scos de lângă bară. Iar peste un an m-a chemat la lot.
- Ai făcut o carieră extraordinară. În vara asta, în Mexic, pe puțin 100 de ziariști din lumea întreagă mi-au cerut fotografia ta. Dar n-am avut decât o fotografie bust... Și două cu echipa. Mi le-au tras din mână! Spune-mi, te rog, dacă ai primit scrisori.
- Am primit din toate continentele. Cea mai originală am primit-o de la Hollywood. Pe ilustrată sunt cinci caricaturi. Și fiecare dintre cei desenați își manifestă entuziasmul în mai multe limbi. «Wunderbar!», spune neamțul. «Beautiful!», spune englezul. «Bravissimo!», spune italianul... Ilustrata nu a fost făcută pentru mine, însă expeditorul scrie că s-a potrivit de minune.
- Ai amintiri frumoase... Te-am văzut în tribună, la Tokyo, la finala Cupei Intercontinentale. Arătai foarte bine...
- Mă mir. Oooh, dacă ați ști ce era în sufletul meu. Mi-a fost de zece ori mai greu decât la Sevilla. Am avut victoria în mână. Dar cred că nu e timpul pierdut, cu toate că unii spun - pe bună dreptate - că o asemenea ocazie nu o întâlnești de două ori în viață.
- Cum mai stai cu sănătatea?
- Am reluat antrenamentele cu o săptămână înainte de Tokyo. Doctorul Cândea, căruia îi datorez foarte mult, mi-a dat drept de pregătire. Acum, încrederea în forțele proprii o să fie mai importantă decât orice medicament.
- Ce se aude acolo, Helmut?
- Se muncește. Fac băieții de la Turda un tapet pe cinste.
- E orașul lui Vaczi, prietenul tău. Îmi aduc aminte, îmi spunea că-l trezeai din somn, de la 5:00, când reușea să-ți bage prea multe goluri din penalty cu o seară înainte.
- Așa este. Să știți că, până la Sevilla, am apărat vreo două mii de penalty-uri din cele vreo zece mii câte mi s-au tras!
- Ce faci după ce terminați claca?
- La muncă. Nu știu de ce, cred că o să mai joc o dată o finală europeană!
Contactat de GSP, fostul mare portar nu a ezitat să își arate gratitudinea față de fostul mare ziarist: „Sigur că am mai multe amintiri cu dânsul, am scris prima carte cu el (n.r. - „Victorie aplaudată”, publicată în 1989). El era ziarist, eu la începutul carierei de fotbalist. Am scris o carte împreună. La acea vreme, nu existau relații de prietenie între fotbaliști și ziariști, însă l-am apreciat mereu”.
„Toată experiența lui personală în materie de sport l-a ajutat foarte mult în a-i înțelege pe cei despre care scria”
În urmă cu două luni, la centenarul Gazetei Sporturilor, actrița Iarina Demian, soția lui Ioan Chirilă, a făcut o serie de confesiuni emoționante.
- Cum își împărțea timpul între atâtea articole, cărți, emisiuni radio sau TV și familie?
- Nu a fost atât de ocupat la începutul relației noastre. Casa noastră era o casă de artiști, în care fiecare dintre noi era important.
- Dacă ar fi să faceți un Top 3 sau Top 5 al celor mai iubite personaje despre care a scris, la cine v-ați opri și de ce?
- Cred că este singurul cronicar pe care nu l-am auzit niciodată vorbind urât sau blamând vreun sportiv. Avea însă o mare admirație pentru cei cu har, pentru cei din linia întâi, admirație pe care nu și-o ascundea. Le-a dedicat cărți lui Lucescu, Ilie Năstase, Țiriac și nu numai. Nu demult, am găsit într-un sertar pe care o vreme îndelungată nu am vrut să-l mai deschid un text în care protagonist este Nicolae Dobrin. O sută de pagini absolut fantastice!
- Înainte de a deveni cronicar sportiv, a practicat diverse sporturi în tinerețe: fotbal, volei, tenis, atletism. Obișnuia să mai povestească despre acele vremuri?
- Mai puțin. Dar toată experiența lui personală în materie de sport l-a ajutat foarte mult în a-i înțelege pe cei despre care scria. Niciodată nu i-a criticat cu vehemență și nu i-a ridiculizat. A făcut-o cu afecțiune, cu ironie fină sau cu multă discreție.
- Cu siguranță, a venit de prin deplasări cu nenumărate suveniruri, în spatele cărora s-au aliniat o grămadă de amintiri. Mai stați uneori să le priviți și să vă gândiți la poveștile din jurul acelor obiecte de suflet? Ne puteți da câteva exemple de suveniruri speciale din colecția Ioan Chirilă?
- Deși nimeni din familia noastră nu fuma, ne-a adus o scrumieră având relieful Australiei în care sunt câteva animale și păsări simbolice: un cangur, o maimuță, un păun, o pasăre. Ne-am îndrăgostit toți de ea. A doua amintire este o fotografie cu Eusebio, celebrul jucător de fotbal, cu un autograf pentru mine: „A signora Iarina, con moito simpatia do Eusebio”. Restul nu se mai vede, probabil numele lui întreg. Am fost mirată și încântată în același timp, deși eu nu am avut niciodată pasiunea autografelor, probabil fiindcă și eu am dat multe.
- Încerca să vă atragă de pe scenă și către lumea sportului în sensul în care să mergeți împreună pe stadion, în săli? Vă plăcea să asistați la evenimente sportive pe care le relata apoi Ioan Chirilă? Ați fost la vreun Mondial?
- Am fost la Mundialul din Spania 1982. A fost neașteptat de frumos, deși eram mai mult singură. Ioan Chirilă scria mult, era pe stadioane, chiar în alte orașe sau la televizor. Își pregătea cartea care urma să apară la întoarcere. Nu îmi amintesc de ce am plecat spre casă înainte de finală. A doua zi a apărut, pe lângă multe alte știri, un Paris Match cu o copertă emblematică: Platini, vizibil marcat de suferință, pentru ratarea finalei cu Germania, de la Sevilla. M-a obsedat mult timp această fotografie.
)
)
)
)
)
)
)
