Articol de Marius Mărgărit - Publicat sambata, 20 iulie 2024 17:57 / Actualizat luni, 22 iulie 2024 14:02
Nu făcuse sport niciodată până acum vreo 7 ani. E doar o mână de om, de nici 50 de kilograme, soție, mamă, gospodină, o simplă casieră la Muzeul Colecțiilor de Artă. Are și un nume parcă predestinat, Maria Băiețică.
Iar acum, la 57 de ani, împliniți chiar pe 17 iulie, a reușit să obțină titlul de campioană europeană la haltere, la categoria Masters, la 55 de ani plus, luna trecută, în Norvegia. Povestea ei este una de film, revenirea la viață după o încercare cumplită, care a schimbat-o total.
Totul a început în urmă cu 10 ani, când medicii i-au dat un diagnostic crunt: cancer colonorectal stadiul doi. Acum vorbește despre toate cu un zâmbet larg, chiar dacă în timp ce povestește încearcă să nu se lase învinsă de emoții, de lacrimi: "A fost groaznic! Când auzi de cancer, te gândești că gata!, poți să te duci. Asociezi automat vestea cu moartea".
Maria Băiețică: „Puteam să rămân cu colonostomă toată viața, ar fi fost cea mai mare pedeapsă ”
Are mâinile mici, palmele sunt pline de bătături de la bara de haltere, dar face totul zâmbind, alături de colegi. Acolo, strânși în jurul antrenorului Mihai Ivan, la sala „Forja”, toți par o mică familie.
Maria e cea mai micuță, dar și cea mai în vârstă. Dar pentru acești oameni obișnuiți cu greutățile, nu contează astfel de mărunțișuri. Fiecare înceearcă să fie cât mai bun, dar și să-și ajute colegul.
Se transpiră la greu, însă nimeni nu pare apăsat de efort. E pasiune, poftă de viață, multă, multă muncă, totul ascuns de muzica de fundal. După o scurtă încălzire, stretching și corzi elastice, se trece la partea serioasă, repetările cu haltere. Îți dai seama de cat de greu e după sunetul halterei când se izbește de podea, după o ridicare.
La finalul antrenamentului, Maria a început să povestească. „Am fost mereu o persoană sănătoasă. Dar în 2014 am primit vestea asta care m-a pus pe butuci. A fost un șoc! Dar se pare că boala prin care am trecut, pentru mine a fost o binecuvântare, din mai multe puncte de vedere.
În primul rând, m-a schimbat ca om, apoi am ajuns să prețuiesc mult mai mult viața și, nu în ultimul rând, am devenit omul care sunt astăzi", spune ea. Are momente când radiază, altele când se chinuie să nu se lase pradă durerii de a-și reaminti prin ce a trecut.
Fiica ei, Gabriela Andreea, era în anul 4 la Medicină când a venit vestea. Maria recunoaște că "a fost un mare ajutor pentru mine, prin cunoștințele sale. Datorită ei, și datorită ei am trecut peste boală cu brio".
Prima operație a fost „când mi s-a făcut o colonostomă, în termeni populari anus contra naturii. A fost cea mai groaznică perioadă din viața mea. Riscam să rămân toată viața cu această colonostomă și pentru mine ar fi fost cea mai mare pedeapsă. Dar am avut avut niște medici pâinea lui Dumnezeu, care înainte de a fi doctori au fost oameni cu mine. Dacă ar fi făcut lucrurile doar ca la carte, eu ar fi trebuit să rămân cu colonostomă".
„Cinci ani am ținut un regim dur, nu știu cu ce am trăit, dar am trăit!"
Doctorul Dan Mitoiu și doctorița Florina Manuela Eftimie s-au ocupat de cazul Mariei. Sportiva povestește că, la a doua operație, de reconstituire a colonului "domnul doctor mi-a spus ulterior că, în momentul în care eram pe masa de operație, stătea cu bisturiul în mână și nu știa ce să facă. Se gândea, «Ce să-i fac eu femeii ăsteia?! Are 47 de ani, toată viața înainte, cum s-o las eu mutilată?!».
A făcut în așa fel încât să scoată și tumoarea, să facă și reconstrucție de colon după ce a tăiat din el 20 de centimetri! Iar operația a fost un succes, chiar dacă a fost dificilă și pentru medici și pentru mine. Apoi a urmat recuperarea, și ea extrem de grea. O săptămână nu am putut să mănânc nimic, nimic, nimic! Îmi venea să vărs numai dacă simțeam miros de mâncare. Cred că am dat jos cel puțin 5 kilograme, ajunsesem la vreo 37-38.
Acasă am avut parte de îngrijire din toate părțile, soțul, fiica, rudele. E important să ai oameni aproape. Fiica mea mi-a spus că dacă vreau să trăiesc trebuie să țin un regim foarte dur, să mănânc doar ca să supraviețuiesc. Fiindcă nu trebuia să dau hrană celulelor canceroase care mai rămăseseră în organism.
Eu am avut și metastaze la unii ganglioni pe care i-am scos. Așa că vreo 5 ani de zile am mâncat numai legume fierte, fructe coapte, dar numai vreo 2-3 feluri! Mai mâncam oleaginoase, dar crude, nu coapte. Dacă mă credeți, nu știu cu ce am trăit, dar am trăit!".
Înainte de a doua operație a făcut radioterapie, "să se mai reducă tumoarea, să poată doctorii să mai câștige un centimetru-doi, să poată face reconstrucția colonului. Și de la 5 centimetri, tumoarea a scăzut la 3,5 centimetri. Pe perioada radioterapiei am făcut și chimioterapie, dar prin pastile, nu intravenos.
După operație, am trecut la chimioterapie intravenoasă. Am avut mare noroc cu medicii pe care i-am avut, că altfel ar fi trebuit să aștept luni de zile să fiu programată la chimioterapie. Iar acele luni ar fi putut fi fatale pentru mine. A fost foarte greu, chimioterapia intravenoasă a fost groaznică, cine a făcut asta știe. Fiindcă ataca celulele canceroase, dar și pe cele sănătoase!
Slăbisem rău, a fost urât tare. De multe ori amânam ședințele pentru că analizele nu erau atât de bune încât să rezist la chimioterapie. Dar nu îmi era teamă, mi-am zis că decât să le dau celulelor canceroase să mănânce, mai bine mă înfometez eu".
„Nu mai aveam masă musculară. Au fost clipe când plângeam de durere”
Medicii au fost optimiști și i-au spus că dacă va fi atentă cu regimul de viață, va trăi. Maria rememorează că "odată, râzând, am întrebat-o pe doctorița rezidentă dacă eu o să pot să fac măcar abdomene. Că mai făceam pe acasă, înainte de cancer, fiindcă așa am fost mereu, nu voiam să fac burtă. Mi-a zis că da și asta m-a mai liniștit".
Nu făcuse sport organizat niciodată fiindcă "nu am avut timp. Iar în tinerețe eram strong, nu credeam că am nevoie. Am fost mereu o persoană foarte sănătoasă, dar cancerul m-a dat peste cap".
Abia prin 2017 a început să poată merge mai bine, fiindcă stătuse foarte multe luni la pat. Vorbind cu echipa GSP.ro, Maria și-a amintit un episod: "Rudele veneau cu rândul să mă îngrijească. Iar odată, cumnata mea îmi făcea masaj. Îmi ridica piciorul, dar dacă nu mai aveam deloc masă musculară, îmi atârna doar pielea.
S-a întors cu spatele la mine și a început să plângă, sperând să nu o văd. Dar am văzut-o. Eu nu prea plângeam. Decât când mă durea foarte tare. Odată chiar am zis, «Doamne, ia-mă, că nu mai rezist!» . Durea rău fiindcă am făcut operația clasică, cu tăietură, ca să scoată tot ce era rău de acolo. Că dacă s-ar fi făcut laparoscopic, riscam să mai rămână ceva care nu se vedea. Dar în rest nu plângeam așa, doar să-mi plâng de milă".
Eu am fumat ani de zile, de când aveam 16-17 ani. Ajunsesem la două pachete pe zi, eram fumătoare înrăită. Și într-o zi am zis: gata! Poate și cancerul a avut legătură cu fumatul. Dar prin 2010 am zis gata și de a doua zi n-am mai fumat! Eram sclava țigărilor, mă opream și în timpul mesei și mă duceam să fumez. Dar mi-am zis că o dau dracu' de țigară. A fost groaznic, groaznic, groaznic, să nu mai fumez brusc, că e ca un drog, cine este fumător știe ce zic. Dar cu determinare, totul este posibil
- Maria Băiețică, campioană europeană la haltere, Masters, categoria 55 de ani plus
„Fiica mea m-a convins să mă apuc de sport”
Tot în urmă cu 7 ani, fata Mariei a convins-o să se apuce de sport. Și a dus-o la o sală unde făcea și ea mișcare de ceva timp. Mama sa rămăsese cu un deficit, nu-și prea mai putea coordona mișcările. I-a fost greu să meargă la sală, cu gândul că se va face de râs. Nu doar din cauza aspectului, ci și fiindcă nu putea face mai nimic!
Dar a convins-o Gabriela: „Mi-a zis, «Hai, mamă, lasă că mergem la o sală de forță, să-ți refaci masa musculară și mai vedem după aceea»".
Așa a ajuns la sală, la "Uzina", unde antrena și Mihai Ivan, cel care se ocupă și acum de Maria. Sportiva rememorează că "la început îmi era rușine că nu eram în stare de nimic. Și nici nu voiam să le spun celor de acolo prin ce trecusem, să nu fiu marginalizată.
Pentru că pe atunci mă simțeam ca o persoană cu handicap, care nu e utilă și n-are niciun rost pe pământ. Dar crossfit-ul la început, apoi și halterele, m-au însănătoșit! Și fizic, și, mai ales, mintal".
Crossfit este o combinație de elemente, din gimnastică, de genul sărituri cu coarda, tracțiuni, flotări, forță, mers în mâini. Da, cu ambiție și perseverență, Maria merge acum și în mâini! Ne-a și făcut o demonstrație.
În 2017 a început cu greutăți mici, "cu bara de PVC, apoi cu bara de 7 kg, pe care o simțeam atunci cum o simt acum pe cea de 20 de kg. Am fost foarte ambițioasă, mi-a plăcut, am văzut că dă randament și că încet-încet mă refac ca om, ca persoană.
În nebunia mea, în primul an de crossfit, am participat și la un concurs, unde am luat locul 2, după 7 luni de antrenamnete, la categoria 40 de ani plus. A fost prima mea realizare în sport. Dar nu am făcut-o pentru medalie, ci pentru mine, ca să simt că sunt în rând cu ceilalți oameni. A fost o experiență frumoasă. Iar fiica mea a fost alături de mine".
„Acum sunt un om împlinit, sunt wow!”
Anii au trecut, și-a văzut de viață. Acum zâmbeșete: "Am lăsat deoparte viața mea de om bolnav, nu m-am mai gândit la ea. Am considerat că ar fi fost așa, ca o gripă, care a trecut și nu mai este. Cu cancerul nu e de joacă, poate recidiva oricând, dar mă bucur de viață și mă străduiesc din răsputeri să merg pe acest drum. Iar la anul vreau să merg și la Mondialele de haltere, nu doar la Europene!".
Are un reper. Cu rezultatul pe care l-a obținut în Norvegia, la stilul smuls, ar fi ieșit pe locul doi la Mondialele de anul trecut. La "europenele" din iunie, au fost 12 concurente la categoria 55 de ani plus. Iar ea era singura amatoare, "dar o amatoare înrăită.
Fiindcă îmi place ce fac și văd că îmi iese. Am ridicat la smuls 39 de kg și la aruncat 49 kg, în condițiile în care eu aveam 47 de kilograme. Puteam să ridic și 40 la smuls, dar mi-a fost teamă că nu duc și n-am vrut să ratez. Și mi-au ieșit toate cele 6 încercări la ambele stiluri".
Nouă ne place să credem că aici, la sală, toți suntem speciali. M-am întâlnit cu Maria la o altă locație, acum vreo 7 ani. Nu era cel mai în formă om de pe fața pământului. Dar avea o inimă și o determinare, o dorință de viață și de a reajunge la normalitate ieșite din comun
- Mihai Ivan, antrenor de haltere
Ce a ajutat-o pe Maria a fost că niciodată nu s-a raportat la ea. Tot timpul se uita la colege, deși majoritatea erau de-o seamă cu fiica ei, puștoaice de 20-25 de ani. Asta a făcut-o să evolueze, să ajungă ca ele, iar pe unele a ajuns chiar să le învingă la performanțe! Acum urmează Campionatul Național, apoi Europenele de anul viitor și sperăm să putem ajunge și la Mondialele din SUA. Noi încercăm să o menținem pe Maria sănătoasă, să nu apară dureri, să fie totul uman. Că nu vorbim despre un sportiv de performanță, care trăiește din asta
- Mihai Ivan, antrenor de haltere
Am văzut la haltere, Masters, chiar și sportivi de 80 de ani care duc. Deci Maria mai are mult înainte și, dacă merge în ritmul ăsta, mai are multe medalii de luat de aici încolo Mihai Ivan, antrenor de haltere
Mihai Ivan, antrenor de haltere
Vrea mai mult, știe că poate mai mult. Și cel mai important e că spune apăsat, râzând, că "mă simt un om împlinit, un om sănătos și la cap, și la trup. Sunt wow! Da, există viață și după cancerul de colon! Dar important e să nu te lași îngenuncheat, să nu te dai bătut, indiferent ce se întâmplă.
Să nu spui niciodată «Eu nu pot! Păi, mie mi-e foame, eu vreau să mănânc carne». Da, la început este greu, dar apoi devine o obișnuință, un mod de viață, de a fi".
Ne arată mândră medalia de la Europene și spune că "e obiectul cel mai de valoare al meu. Și vreau să fac asta, crossfit și haltere, cât voi putea. Chiar dacă aș fi într-un picior, tot aș continua. La un moment dat nu voi mai putea să fac performanță, că uzura vârstei își va spune cuvântul. Dar așa, pentru mine, pentru sănătatea mea, voi face asta până voi închide ochii".
La final a făcut câteva reprize de "pași" în mâini. Așa, ca să ne arate că nu glumește și nu se joacă. Cancerul e doar o poveste din trecut. Acum, Maria Băiețică chiar e un alt om, care știe nu doar să ridice greutăți, dar chiar să le și învingă.
În primul rând, vreau să fiu sănătoasă și dacă tot am pornit pe drumul ăsta, vreau să merg mai departe, la viitoarele Europene, la Mondiale. Nu neapărat să urc pe podium, dar măcar să particip
Nu mai pot să trăiesc fără să fac asta. Mi-a intrat în sânge, în rutina de zi cu zi. Și când plec în concediu zici că sunt «bolnavă», tot caut bare să fac niște tracțiuni sau să ridic ceva!
Nu puteam să fac nimic când m-am apucat, după cancer. Acum fac 100 de abdomene în serie, fac 15 tracțiuni. Familia era sceptică la început, fiindcă eram tăiată, cusută și răscusută, dar apoi a văzut ce efect benefic a avut sportul
- Maria Băiețică, campioană europeană la haltere, Masters, categoria 55 de ani plus
)
)
)
)
)
)
)
)
