Dan Negru, interviu EXCLUSIV: „Femeia avea coșciugul copilului pregătit, nu uit niciodată ce a făcut Becali” » De la Hagi la Iosif Sava sau o ofertă politică: „Mi-au propus Primăria Timișoarei, mă uitam după camere TV”

Undeva, în fața parterului de la Hanul lui Manuc, la Unirii, într-o zi ploioasă de noiembrie, cineva își parchează o bicicletă în temperaturi sub 5 grade Celsius. „Ce, te temi de puțină ploaie? Doar nu suntem de carton”, explică printre zâmbete. Dan Negru e un tip înalt, foarte galant și destins, cu vervă când vorbește. Chiar confortabil.

În fața unui pahar înalt de cafea cu lapte, cu o cruciuliță din funie neagră la gât, e pornit să abordeze frontal orice subiect, cu dinamismul omului care știe ce e entertainmentul. Iată discuția integrală:

- Ce faceți, domnule Dan Negru? Arătați în formă foarte bună la 53 de ani, unii se mai îngrașă...
- Toată lumea zice: „Băi, când te apropii de 50, e nasol”. Eu știi ce zic? Să vezi cum e când te îndepărtezi! Joc baschet mult, încă de când eram mic. Am crescut în Timișoara, foarte aproape de Iugoslavia, acum Serbia. Pe vremea aia erau Dražen Petrović, Vlade Divac ș.a., jucători de NBA. Baschetul era inspirațional. Și acum joc, cu tot felul de amatori și rebeli, ca Dan Bittman și alții. Care îmi mai dă una în coastă… În rest, mănânc orice apuc, oricând, oriunde. Mă pot trezi noaptea la două și să mănânc 3-5 ouă, dacă mi-e foame, mănânc. Cred că-i genetic. Nici tata nu era gras, nici mama. Cred că-i genetic, știi?

- Sunteți o persoană matinală?
- Nu, în niciun caz. Cred că asta ține de cum ești născut. Eu am fost născut noaptea, la 11, probabil așa îmi e și viața, stau până pe la ora 3 treaz. De asta am și probleme cu filmările. Când le punem dimineața, de la ora 11:00, e jale. Și se vede pe mine la televizor.

- Ați postat dimineață că aveți o problemă cu cenzura.
- E multă cenzură. Am zis, de exemplu, la un moment dat că a mai fost cald în octombrie – îmi amintesc că îi făceam curte soției mele și eram îmbrăcat în tricou. Și acum am tricoul acela, de care ne amuzăm uneori. La fel, îmi amintesc că, la Revoluție, Petre Roman era celebru pentru un pulover pe care îl purta în piață. Nu avea șuba pe el. Cu alte cuvinte, era foarte cald la Revoluție. Îmi amintesc că atunci aveam vreo 18-19 ani și eram îmbrăcat la fel: un tricou și, peste el, un pulover. Nici Petre Roman, când stătea pe tanc sau unde stătea, nu avea șubă! Adică era cald. Nu îngheța nimeni. Nu erau minus 20 de grade. Mamă, au sărit pe mine, m-au terminat! Dar eu n-am combătut niciodată încălzirea globală. Nu vreau politică, nu-i menirea mea, nu mă pricep. Doar îmi amintesc niște lucruri din viața mea. Pentru asta, m-au „executat”.

„Au venit unii cu oferte să candidez la Primăria Timișoarei. Eu mă uitam după camere TV, credeam că e vreo farsă”

- Dacă tot ați pomenit asta cu politica, v-a propus cineva să candidați din partea vreunui partid?
- Vai de capul meu, da! Sunt mulți oameni care chiar au crezut. Am văzut și titluri pe la televiziuni: „Negru candidează”, ceea ce nu mi-a plăcut! Trebuie s-o spun clar că nu mă bag, nu mă pricep, nu-mi place. Au venit oameni din vreo 4-5 legislaturi să-mi propună. Ce să caut eu acolo?

- Și ce vă propuneau, Primăria Timișoarei?
- Da, nu voi da nume de partide, fiindcă unele dintre ele s-au și desființat între timp. (râde) Dar au venit cu asta cu Primăria de vreo câteva ori. M-au și băgat în sondajele lor electorale, mi le-au arătat și mie, stăteam foarte bine. Am zis: „Domnule, lumea e nebună!”.

- Sunteți drastic, dar asta cu jurnaliștii în politică în ultima vreme e destul de la modă.
- Pe naiba! Ce să caute unul ca mine sau Brenciu la o primărie, mă? Îmi aduc aminte când au venit prima dată cu asta cu primăria la mine. Eram convins că e o farsă, fiindcă în acea perioadă făceam Plasa de stele, o emisiune de farse. Mi-am spus: „Fii atent că cineva de la vreo altă televiune vrea să-mi joace vreuna!”. Mă uitam după camere TV prin încăpere, dar ăia cu laptopul lor erau foarte serioși. Până am izbucnit: „Fraților, unde ați pus camera?”. Ei s-au blocat: „Poftim? Nu, e serios!”. „Băi, voi sunteți serioși? Eu nu știu nimic nici despre tramvaie! Singurul lucru pe care-l știu e că am avut o gagică, pe când aveam vreo 17 ani, care stătea vizavi de depoul de tramvaie! Nici nu știu ce înseamnă CET!”. Dar asta arată cât de jos e calitatea oamenilor din politică, în fond, dacă vor să te ia pe tine, prezentator de televiziune.

„Nu o să uit niciodată ce a făcut Becali! Mama acelui copil avea deja pregătit coșciugul în casă!”

- Haideți să ne întoarcem la fotbal. Când ați fost prima dată pe stadion?
- Îți spun când am fost ultima dată: alaltăieri, la Rapid - UTA, pe Giulești. Îți arăt cine m-a dus (scoate telefonul și arată oameni în tribune, cu fularele la vedere, cântând imnul Rapidului). Uite-l! Ăsta e Andi Moisescu, dar nu de la el a plecat totul, ci uite-aici, e fiu-meu, mare fan rapidist.

- Dar nu erați fan Steaua București?
- Păi, mai e Steaua? Nu mai e Steaua... Joacă împotriva lui Metal Buzău, la ora 12:00.

- Deci ați tranșat controversa asta.
- Nu n-am treabă, n-am tranșat nimic. Îi spuneam odată și lui Ovidiu Ioanițoaia, mie îmi e drag de Gigi Becali. Făceam odată o emisiune cu copii, Next Star. Era un copil bolnav de cancer, grav de tot, fază terminală. A fost invitat la mine la emisiune, iar doctorii nu-i mai dădeau nicio șansă. Au spus că într-o lună moare. Și l-am sunat pe nea Gigi, tratamentul în Italia costa niște sute de mii de euro! Sute de mii! Omul i-a plătit tot tratamentul, iar ăla mic trăiește. Și au trecut 15 ani de atunci. Mama acelui copil avea deja pregătit coșciugul în casă! Deci nu mă interesează ce face Becali în politică, dacă e sau nu e antrenor la FCSB. Mai ales că fotbalul românesc e o caricatură. Nu o să uit niciodată ochii maică-sii, și acum țin legătura cu acel copil pe Facebook. E extraordinar!

Bunicii la Canal și o lecție dură primită de la tată: „Mi-a spus: «Dacă mingea ajunge la poartă, te bag în echipă!»”

- Citeam undeva că bunicul dumneavoastră a fost un om destul de înstărit.
- Bunicii mei au fost chiaburi, știi? Așa se numeau țăranii înstăriți în perioada interbelică. Eu și acum am acasă actele unor proprietăți din 1912, înainte de România Mare. Am actele lor cu semnătura Imperiului Austro-Ungar, cu ștampile, cu tot. Culmea e că tata a dat statul român în judecată în 1990! Am redobândit terenurile, acum le am eu, pe numele Negru. Însă, din cauză că erau înstăriți, bunicii mei au fost deportați pe la Canal, deși nu făceau niciun fel de politică. Familiile din partea mamei și din partea tatălui au stat 5 ani în Bărăgan, deportate, iar la întoarcere au văzut că li s-a luat tot. Părinții mei au fost urmăriți toată viața, dar au fost mii de familii care au trecut prin cazuri similare. Totuși, țin să repet pe unde prind, eu am avut o copilărie mișto, nu mi-a lipsit nimic, deși lumea îmi tot cere dramatism, să le spun de lipsuri, dacă am fost la psiholog sau altele. Nu e cazul, a fost o copilărie normală.

- Și ce contacte ați avut cu sportul?
- Când eram copil, tata antrena o echipă care se numea Mănușaru. La vremea aia era o echipă de județ. Era un hobby. Și acum întâlnesc oameni maturi, care îmi zic: „Tatăl tău mi-a fost antrenor!”. Dar în perioada aia i-am cunoscut, prin intermediul lui tata, pe alde Dembroschi, alde Emanoil Miţaru. Tata nu m-a lăsat prea mult cu fotbalul. El a știut cu ce se mănâncă.

- Vă descuraja?
- A avut o metodă simplă să mă îndepărteze de fotbal. Mi-a dat o minge, cum erau mingile alea foarte grele, cu șiret. Mi-l aduc aminte pe Nea Imi, un nene de la Timișoara, care lega mingea cu șiret în vestiar. Așa că a luat o minge dintr-alea și a pus-o departe de careul de 16 metri, cu șiretul spre mine, după care mi-a spus să mă descalț. Șmecher. Eu aveam vreo 11-12 ani. Mi-a spus: „Șutezi, iar dacă dai gol, te bag în echipă!”. Bineînțeles că am tras ca într-un perete, nici nu a ajuns mingea la poartă, m-a durut piciorul foarte tare și, de atunci, mi-a trecut cu fotbalul.

Zilele trecute am depănat amintiri din perioada aia cu Nicolae Secoșan. Știți cine e? Unul dintre cei mai mari comentatori din România. El a comentat tot ce a fost Poli în glorie, cu Celtic Glasgow, toate meciurile mari
- Dan Negru

- Vreo amintire cu un mare fotbalist din Timișoara?
- Să vă spun una cu Dan Păltinișanu, după care e denumit stadionul. Eram odată la radio, iar bănățenii și oltenii au un fel de rivalitate. Așa că eu tot dădeam cu glumele cu oltenii etc, iar Păltinișanu mă ascultă așa, după care îmi spune: „Auzi, să știi că eu sunt născut în Severin...”. De atunci, am învățat să fiu mai temperat...

- Vedem că ați făcut jurnalism, de unde pasiunea asta?
- Dar eu nu fac jurnalism, sunt prezentator de show-uri, de divertisment, deci nu a fost nicio pasiune. Fug de ideea asta. Nu sunt vreun Tolontan sau Gâdea.

„Băi, ăștia mi-au pus statuia cu Iosif Sava în fața casei!”

- Totuși, cum v-ați îndreptat în direcția aceasta?
- Chiar în '90. Prima mea carte de muncă, din 1991, a fost la Radio Timișoara, care se numea pe-atunci Radioteleviziunea Română. Erau la pachet radioul cu televiziunea. Și aveam o grămadă de discuri pe acasă, iar cineva mi-a spus: „Nu vii tu să pui niște muzică? Fiindcă aștia pun numai muzică veche, de-asta de pe vremea lui Ceaușescu”. M-am dus, iar de zgârcit ce eram, am stat acolo să supraveghez că nu mi se zgârie discurile. Și au continuat: „Dacă tot ești aici, nu spui niște vorbe și despre Duran Duran, AC/DC, dacă tot le știi?”. Deci din distracție a început totul.

- Și când ați ajuns în București?
- Am început prin '95-'96 colaborarea cu TVR, prin intermediul lui Titus Munteanu. Era atunci o gașcă bună. În anii ăia mi-a fost șef pe divertisment Horia Moculescu. Erau oameni incredibili, care îți dădeau o stare, era onorant să stai în preajma lor. Mi-aduc aminte o negociere cu domnul Răzvan Theodorescu. Am ieșit din cameră, primisem bani mai puțini, dar eram atât de fericit că l-am întâlnit, că l-am cunoscut. Nu fusese, de fapt, nicio negociere, el doar mi-a comunicat. Mai erau în TVR unii precum Cristian Țopescu...

- Iosif Sava.
- Da, mi-aduc aminte când prezentam Festivalul de la Mamaia, la TVR, și erau ședințe interminabile. Iar Horia Moculescu era pe partea celor care promovau muzica de divertisment, iar Sava nici să nu audă de muzică ușoară! Și era o ceartă cumplită între ei doi. Dar cumplită! Eu am asistat la niște discuții extrem de aprinse, dar discuții intelectuale, fără înjurături sau altele. Și era Sava vs. Moculescu, o luptă grea de idei, iar noi ne uitam ca la Nadal cu Federer. Și fiți atenți, mă duc recent la Moculescu acasă, iar dumnealui îmi spune: «Vino să-ți arăt ceva!». Deschide geamul, iar în fața casei lui Moculescu era bustul lui Iosif Sava! Băi, i-au pus statuia lui Sava fix în fața casei!

- Vreo poveste cu Țopescu?
- Era admirabil. Nu exista zi de naștere, în toată breasla mea, ca Țopescu să nu sune sărbătoritul. Nu exista! Nu e vorba doar de mine, ci de toți colegii mei. Pe jurnaliști, pe producători, pe toți! Eram în TVR când erau alegeri pentru președinția TVR, iar Țopescu candida. Toți ni-l doream președinte. Și ce a făcut statul român? Nu numai că nu l-a pus președinte, l-a dat afară. Țopescu a fost dat afară, Iosif Sava a fost dat afară! Pe Sava l-au dat afară pentru ceva cu pensia, mi-a povestit Țopescu momentul exact, erau amândoi în același birou. S-a dus și i-a luat un tort, ca să-l îmbuneze, iar Sava a luat tortul, s-a uitat la el și i-a spus: „Cristian, nu e de stat, nu e lumea noastră asta!”. Și a plecat pe ușă, nu s-a mai întors niciodată. Acum are bust în București, dar statul l-a umilit cât a trăit. La ce bun? Eu cred că de aici i s-a și tras sfârșitul prematur lui Sava. El e doar un exemplu de om umilit.

„Jucătorul meu favorit a fost Belodedici, sunt mare fan Steaua Roșie Belgrad”

- Ați cunoscut foarte multă lume de-a lungul timpului. A fost vreun sportiv care să vă impresioneze?
- Filmam Next Star, o emisiune cu copii. Și, la final, l-am chemat pe Hagi să dea premiul. În fine, vine ziua cu pricina, eu aveam filmări. I-am zis la 20:30 să fie la platou. Filmarea mea s-a întins până la 21:45. Și nu puteam să răspund la telefon, aveam vreo 6 apeluri ratate de la Hagi. Am zis că gata, a plecat, aia e. Am sunat, mi-am cerut scuze. Stătea în parcarea televiziunii și aștepta. Mi-a zis: „Mi-am dat seama că nu ești nebun să-mi dai țeapă și că ești în timpul filmării. Dar dacă ți-am promis că vin, vin!”. Și omul a așteptat în parcare. Cunosc o grămadă de pițipoance, de oameni care ar fi plecat.

- Mai aveți amintiri cu Hagi?
- Am jucat odată un meci demonstrativ, la Farul, eu sunt praf la fotbal. Și-mi zice: „Stai aici că eu îți dau în cap cu mingea, tu doar să te miști puțin”. Și am stat acolo. Băi, direct pe cap, m-a lovit și a intrat în poartă! Atunci mi-am dat seama cât de mult contează omul care pune mingea. Noi eram toți cu Răducioiu, în anii '90, cu cei care marcau...

- Care era fotbalistul dumneavoastră preferat?
- Belodedici. Belo câștigase Cupa Campionilor și cu Steaua Roșie, iar eu - mare fan Steaua Roșie. Dar și Steaua București. Uite, și acum știu să desenez stema. O fac pe loc. (n.r. ia carnețelul reporterului și o desenează). Știam toată echipa. Am avut o chestie interesantă legată de Steaua Roșie. Am declarat de multe ori public că sunt fanul lor. Am primit mail de la ei, de la marketing. Ei mai iau contact cu persoane publice din alte țări. Am primit invitații la meci. Mă mai duc din când în când. Mai ales cu Partizan, atunci merită să mergi, dar trebuie să pleci cu vreo jumătate de oră mai devreme, că e cu bătaie mare. Anul ăsta au jucat cu Barcelona, e altceva fotbalul la sârbi. Când a fost Barcelona la București ultima dată?

- La demonstrativul cu Dinamo.
- Exact. Ei sunt în Champions League. O țară cu 7 milioane de locuitori, care dă sportivi pe toate palierele, de la tenis la NBA.

- Dar dragostea de fotbal de unde?
- De la tata. Tata era un mare fan al fotbalului românesc. Ei așa au crescut, cu Bobby Charlton, toți ăștia.

- Îi prindeați la sârbi?
- Da. Sârbii să știi că dădeau fotbal englezesc în anii aia! Adică sârbii dădeau și NBA în anii ăia.

- Ce sportiv vă impresionează?
- Sunt mare fan al lui Beckham. Viața sa, mi se pare fabulos cum a reușit să-și păstreze echilibrul. Îmi mai place și Cantona.

„Naționala României e gonflată de presă, e vina voastră! Unde e Generația de Suflet în Liga Campionilor?”

- Dar la naționala noastră vedeți ceva?
- Hai să fim serioși! Să joci cu un județ din Serbia nu e mare lucru. Ca să joci cu echipe din astea nu e o mare reușită. Eu cred că voi ați greșit atunci, la Euro, când ați gonflat doar pentru audiență niște meciuri aiurea. Oamenii au câștigat un singur meci (n.r. cu Ucraina, 3-0, în grupă). Bine, meciul ăla în sine a fost gonflat. N-a avut nimeni curajul să spună. Când a început Champions League acum, sezonul ăsta, m-am uitat să văd încă jucătorii din „Generația de Suflet”. Dacă am avut o echipă națională atât de mare, sunt convins că și Liverpool, și Barcelona se băteau pe sufletul nostru! Unde sunt jucătorii ăștia fabuloși? În ligile inferioare.

- Cum vi se pare limba română vorbită azi?
- Am avut șansa, la un moment dat, să-l cunosc pe George Pruteanu. Și îmi amintesc că mi-a zis un lucru când ne-am văzut. A zis: „Domnule Negru, limba noastră e o comoară, englezismul o omoară”. Că eu eram cu englezismele pe la TV.

- Cum vi se pare că s-a schimbat televiziunea în ultimii 20 de ani? S-a schimbat publicul și încă ceva în sensul în care social media răpește cumva din publicul ăsta care...
- Oamenii au impresia greșită că televiziunea moare din cauza social media. Nu e adevărat. Televiziunea moare din cauza ofertelor de divertisment din jur. Noi acum stăm într-un Starbucks, la un bar. În anii 2000 nu exista. Starbucks-ul nu era în România. Raportat la anii '90 - 2000, totalitatea televizoarelor deschise - e un studiu care se face zilnic în România - e într-o cădere continuă. TV-ul, pe vremea când prezentam eu primul Revelion, era undeva la 80%, 90%, acum e la 20%. Adică e o cădere dramatică.

- Dar doar de la deschiderea asta?
- Social media a pus capacul doar. Au apărut restaurante. În anii '90 nu aveai atâtea opțiuni. Dacă voiai vacanță în Grecia, aveai nevoie de viză. Dacă voiai să ieși la mall, n-aveai mall. Și omul stătea în casă, se uita la cum urlă Negru. Că nu avea altă soluție. Oamenii erau mai îngăduitori atunci cu noi, pentru că și ei erau într-o lume care se schimba. Și atunci ei îl vedeau pe Negru țipând și ziceau: „Lasă, mă, e vai de capul lui, dar și eu în societate sunt vai de capul meu”.

- Vă adaptați?
- Da, uite, o postare pusă azi dimineață are 3k like-uri și 2k distribuiri. Alta, pusă de o zi, are 14k like-uri. Știi ce înseamnă asta? Toate postările televiziunilor românești într-o zi nu fac atât. Deci cu o postare tu poți să faci aceeași audiență pe care o face toată televiziunea!

- Aveți emisiunile axate pe inteligența participanților, ce sportiv ați vedea participând la așa ceva?
- Nu m-am gândit la un sportiv neapărat. Eu cred că e o greșeală să pretindem ca un sportiv să se priceapă la ceva cultural, să stea să explice lucruri, să spună dacă Pământul e plat sau nu. De ce să vrem asta? Nu e treaba omului, e ca la mine cu politica: eu ce treabă am cu politica, de ce să vorbesc eu?

- V-a impresionat totuși vreodată un sportiv prin inteligență?
- Nu neapărat. La sportivii pe care i-am cunoscut am apreciat nu inteligența intelectuală, ci cea emoțională. Asta am descoperit la mulți sportivi. Empatia lor. Făceam emisiunea aceea, „Ciao Darwin”, omul ăla avea dreptate, nu contează cine e mai puternic, doar cine se adaptează cel mai bine. Îmi place de Ilie Năstase, de exemplu, chiar dacă-l face presa terci. E un tip cu carismă reală.

- Sportivul trebuie să fie ca o chestie ermetică, să nu trădeze niciun sentiment?
- Dacă nu trădează sentimente, trebuie să fie Federer. Uitați-vă la Sharapova, ea nu vinde doar tenis, e tot pachetul. Ronaldo nu vinde doar fotbal. E tot pachetul. Uite, puștiul ăsta de la Barcelona, Yamal, la fel. Se vede pe el că nu vinde doar fotbal.

„Fotbalul e business 100%, se ajunge la Mondial doar pentru că dă bine la consum”

- Ați spus la un moment dat că fotbalul a devenit negustorie?
- Cred că fotbalul e business 100%. Ajunge oricine să participe la un Mondial doar pentru consum. Nu mai e pe bază de competitivitate. Poate nu acum, dar în 8 ani eu cred că nu va mai exista țară care să nu participe la Mondial. O să începem campionatul pe 1 iulie și-l terminăm în octombire. Să vină toată lumea.

- Treaba asta merge și în educație, lumea renunță la note, să vină cât mai mulți la școală.
- Da, ai mei sunt la stat. La școală li se spune că un copil trebuie să vină acolo să se joace. Dacă ei la școală se joacă, atunci când se joacă ce fac?

- Credeți că unele materii trebuie predate mai aplicat?
- Poți să duci copilul în șapte școli private, drumul destinului îl are fiecare. Cum zicea Ilie Năstase, că taică-su îi zicea tot timpul să lase „chitara aia”, adică racheta de tenis. Vadim zicea că îi tot spunea tatăl lui să lase cărțile că nu o să facă bani. Ei aveau un drum în viață. Unii părinți bagă meditații în copii și aceștia ajung să facă Uber. Vorba lui Pitagora: „Decât un car de inteligență, mai bine un dram de noroc”. Va fi valabilă pentru totdeauna.

Cum a ajuns Dan Negru influencer: „Vin unii și îmi spun: «Postezi reclama asta și câștigi dublu decât la un festival»”

- Ați ajuns influencer. Cum rentează treaba asta?
- Mă cam smintesc ofertele comerciale. A ajuns să coste mai mult să postezi o reclamă decât să prezinți un spectacol. Dacă prezint ceva, mă duc cu avionul sau mașina, să zicem la Cluj, mă îmbrac, mă duc acolo, dorm la hotel, mă pregătesc, apare în față un public, am grijă ce spun și așa mai departe. Și vine unul și zice: „Uite, cu postarea asta, îți dau dublu decât îți dă unul să prezinți”.

- Despre ce sume vorbim?
- Depinde, eu nu prea fac, dar cunosc o grămadă de puști care fac enorm de mulți bani.

- Nu ați dat curs ofertelor?
- Dacă pot să fac o poveste din asta, să fie atractivă pentru publicul meu, mă bag. Condiția asta e, să pot face o poveste. Uite, m-a contactat un mare producător de ceaiuri. Și mi-am adus aminte că Mircea Albulescu îmi povestea cum stătea la ceaiuri când s-a apucat pentru prima oară de teatru radiofonic. Mi-a plăcut povestea asta și am transpus-o într-o postare despre ceaiuri. Trebuie să fie ceva cu care rezonez.

- V-ați gândit vreodată să emigrați?
- Doar dacă învăț limbajul surdomut. Eu lucrez cu cuvintele. Nu am avut de ce să plec. Nici când eram tânăr. Apropo, oamenilor li se pare că avem o vârstă. Eu, Brenciu, Esca. Știți de ce? Pentru că noi am început treaba în anii '90. Și acum avem 50+. Larry King s-a apucat de treabă la 52 de ani, era anonim până atunci. În România așa ceva ar fi imposibil. Asta s-a întâmplat și atunci, oamenii care au preluat televiziunile aveau nevoie de fețe noi, de tineri, oameni rupți de trecut. Nu eram vânduți regimului de dinainte. Am avut credit din partea publicului că nu eram pătați, d-aia ne-au ales pe noi. Nu puteai face divertisment cu oamenii dinaintea noastră, i-ar fi înjurat toată lumea. Acum lumea are impresia că suntem boșorogi, dar avem 50 de ani, nu 80!

„În România, problema nu e discriminarea de sex și de rasă, e discriminarea de vârstă!”

- Care sunt problemele în televiziune acum?
- Tocmai asta, discriminarea de vârstă! Toată lumea vorbește de diferite tipuri de discriminare, de sex, de rasă, dar în România problema e discriminarea de vârstă. Cunosc o grămadă de oameni care nu-și mai găsesc job pentru că au 40 de ani, 50 de ani. Și nu-i mai vrea nimeni. În media există discriminarea asta. Producătorii de la noi vor să lucreze cu sânge proaspăt, cu oameni care nu au experiență. Tu când îi dai un Ferrari unui om care nu s-a urcat niciodată într-o mașină, el intră cu ea în stâlp. De asta, formatele internaționale au reticență în a veni în România.

- Entertainmentul azi cum vi se pare? S-a menținut un standard sau s-a coborât ușor?
- N-are cum să nu coboare atâta vreme cât toate bugetele se duc în online. E absolut normal. Bugetele pleacă încet în online, dar, ceea ce e și mai dramatic pentru un prezentator, fie că sunt eu, Brenciu sau Esca, noi am avut în viața noastră doar două-trei opțiuni de muncă. Trei posturi mari și late. Un fotbalist are o grămadă de opțiuni, echipe, un prezentator, nu! Pentru că astea trei televiziuni făceau formate mari.

„În clipa asta, totul în televiziune e pe pile! Înainte era meritocrație! Dan Negru de acum n-ar lucra cu Dan Negru de acum 20 de ani fiindcă mie îmi place confortul!”

- Dacă un tânăr de 19-20 de ani se gândește să facă o carieră în televiziune, ce l-ați sfătui?
- Ăla e un tânăr bătrân. Tânărul e acum pe TikTok. Eu merg la meciuri cu Andi Moisescu, mai mereu. Fiul meu nu-l știe de la televizor, ci de la meciuri. La mine în casă vin o grămadă de oameni din televiziune, ai mei nu-i cunosc. Când vin Shelly sau Dorian, stau cu gura căscată. Asta e lumea azi. Adică cred că ăla care vrea să se apuce de televiziune acum e un tânăr bătrân. În clipa asta, totul în televiziune e pe pile. E meritocrația dispărută în jobul ăsta. Ca-n politică. Meritocrația o găsești în clipa asta mai degrabă în social media, pentru că acolo vezi like-urile.

- Și înainte exista meritocrație?
- Eu am trecut prin asta cu Lazarov. Făceam o emisiune, Academia Vedetelor, în care erau unii legați la ochi și puneau mâna prin acvarii. Eram foarte recalcitrant pe platoul de filmare. Și după primul sezon, sunt oameni care trăiesc și pot confirma asta, a fost o ședință mare despre formatul lui Lazarov. La un moment dat s-a pus problema de prezentator, eu nu eram un nume, cineva a întrebat dacă ar fi bine să mă schimbe. Lazarov a pus pixul jos. Putea să dea aprobator din cap și să mă dea afară! Gândiți-vă, plecam la Timișoara, nu mai eram la discuții cu voi acum. Dar Lazarov a spus că e greu de lucrat cu mine, dar că sunt cel mai bun din ultimii ani și că eu pot salva formatul! Deși știa că ideile mele sunt împotriva alor sale.

- Ați spus că erați dificil. Cum?
- Mă băteam pentru ideile mele. Plecam de la filmări, acum n-aș mai face asta! Mă suna patronul să vin înapoi. O făceam pentru că doream să fie exact cum voiam eu! Dacă nu se făcea ca mine, plecam! Eu n-aș lucra acum cu cineva ca mine atunci. Cu atât mai mult admir meritocrația de atunci. Pentru că eu, azi, n-aș fi în stare. Pentru că mie îmi place confortul. Toți să mă pupe în fund. El nu era așa. Meritocrația a murit odată cu oamenii ca el. Fratele lui Titus Munteanu era Dodo Munteanu. În anii '90, când m-am apucat de televiziune, era o cântăreață de muzică populară, celebră în Timișoara, care avea copii de vârsta mea și care concurau cu mine. S-a dus la Dodo și i-a zis: „Bagă-l pe copilul nostru!”. Iar Dodo a zis: „Nu, ăsta e mai bun!”. Și eu eram nimeni! Dodo m-a ales pe mine. Oamenii ăștia ca el au dispărut.

- Ați mai face o emisiune de Revelion?
- Mi-a zis Tatulici o vorbă, care m-a impresionat: „Bă, câți ani ai prezentat Revelioane, 25? Păi, România are 100 de toți! Tu, din suta asta, ai prezentat un sfert!”. Să v-o spun și pe asta! Douăzeci și patru de ani am fost lider absolut. La un moment dat am fost al doilea din Europa, după BBC! De fiecare dată, pe 1 ianuarie mă sunau toți directorii, proprietarii, patronii, colegii să mă felicite. Aveam telefonul plin de lingușeli. Un singur an am fost bară la bară cu ProTV, tot eram în față, dar cu puțin. În anul ăla nu mi-a scris nimeni, mă credeți? Absolut nimeni. Așa că am plecat! De atunci nu le mai fac. Oricum, nu mai poți face un Revelion cu artiști captivi, toți sunt confiscați de televiziuni, au contracte de exclusivitate. Pe vremuri erau liberi. Mergeau peste tot, nu erau semnați de unii sau alții.

Televiziunea e într-o continuă schimbare. Eu am încercat să mă adaptez. Oamenii și-au dat seama că cel puțin cantitatea e pe social media. Tot ce am putea oferi noi la televizor azi ar fi calitatea. În cantitate nu te mai poți bate cu social media
- Dan Negru pentru Gazeta Sporturilor