Emil Grădinescu, la episodul #7 din podcastul „Profu' de Sport” » Despre viața de comentator, pățanii pe stadioane și controverse fără sfârșit: „Un comentator bun n-ar trebui să se teamă de tăcere. Oamenii trebuie să audă și ambianța”

- Astăzi, dimpreună cu posesorul ei, la podcastul Profu' de Sport se aude vocea care a însoțit cele mai tari momente ale fotbalului românesc în ultimii 30 de ani. Salut, Emil Grădinescu, bine ai venit! Ai făcut o socoteală, câte meciuri ai comentat în mai bine de 30 de ani de carieră?
- Ceva de ordinul miilor. Nu mai știu exact, două-trei mii de meciuri comentate, pe-acolo ...

- Pele ar fi invidios, el are doar vreo 1.000 de goluri. 
- La mine au fost și multe ratări (râde). 

- Hai să începem cu povestea comentariului de la meciul Țara Galilor - România 1-2, în noiembrie '93. Calificarea la Mondialul din America a fost, practic, certificatul de naștere al Generație de Aur, dar și momentul care l-a consacrat pe comentatorul Emil Grădinescu. La final ai avut un speech înflăcărat despre bucuria imensă provocată poporului român, despre ce generație imensă s-a născut etc. 
- Școala Țopescu. Era scris dinainte, era pregătit.

- Adică înainte de meci îți făceai două scenarii, calificare - necalificare, și mai adaugai un pic din mers?
- Da. N-am reascultat niciodată finalul ăsta de comentariu. Pe acel final s-a întâmplat și ceva tragic în tribune: s-a tras cu o rachetă dintr-o parte în alta, racheta a  traversat terenul și a lovit un galez. L-a lovit în gât și a murit! Era cu copilul de mână ...

- O rachetă de semnalizare, bănuiesc. Pregătită pentru sărbătoare finală a calificării gazdelor.
- Probabil, nu știu ... Îți dai seama ce forță a avut, a traversat terenul, a mers 100 și ceva de metri.

- Țintea oare către suporterii români?
- Da, cred că da, că erau și niște români ceva mai jos. L-a lovit pe bietu' om și de acolo a ieșit o mare tevatură, o mare anchetă. S-a rămas la aeroport, a venit Scotland Yard-ul cu întrebări, cu anchete, cu interogatorii. M-am oferit să ajut la traducere, ca să meargă treaba mai repede. Peste vreo 2 săptămâni m-am întâlnit cu unul în piață și mi-a zis "ce faceți, domn' procuror?". Cum adică, procuror?, am întrebat. Și zice "Eee, păi nu ne-ați anchetat dumneavoastră acolo pe aeroport?". 

- Înapoi la Cardiff. În momentul acela, Cristian Țopescu era, evident, comentatorul numărul 1 al țării. Cum de-ai primit tu șansa de a comenta un meci atât de important?
- Meciul era cam pe muchie de cuțit. La București bătuserăm cu 5-1, dar meciul a avut niște incidente. S-au dat niște coate, s-a dat la oase, s-au făcut niște promisiuni, "lasă, că veniți voi la noi acasă", din astea. De regulă, Cristian Țopescu avea simțul ăsta, alegea evenimentele sportive foarte importante și care în mod normal se terminau bine. Atunci cred că nu a fost foarte sigur că o să se întâmple. 

„Vreo 3 nopți înainte de meci n-am dormit”

- N-a crezut în calificare.
- Da, probabil. Repet, este o bănuială. Poate că pur și simplu și-a zis "ia hai să-l încercăm pe ăsta, că poate e ceva de capul lui". Deși era cam riscant, pentru TVR era un meci de 70% share (n.r. cotă de piață). Îți dai seama că și pentru mine răspundere a fost mare. Adică vreo 3 nopți înainte de meci n-am dormit. Martor îmi e Ionel Stoica, stătea cu mine în cameră și încerca să mă mai potolească. 

- A fost primul meci de o asemenea anvergură?
- Al doilea. Înainte fusese România - Belgia 2-1, un pic mai devreme, tot în calificări. L-am comentat în niște condiții uluitoare, uluitoare! Ghencea era în reparații,  am comentat urcat pe masă, cu monitorul la picioare. După pauză, când a dat Răducioiu gol, s-au mai urcat vreo 5-6 inși pe masă, să vadă reluarea. Eu încercam să descriu faza, iar un comesean, ca să-i zic așa, de fericire mi-a băgat o sticlă de coca-cola în gură, mi-a curs pe haine, pe barbă. Comentatorul belgian, care era lângă mine, era uluit, se uita prostit, nu înțelegea cum pot comenta în asemenea condiții. 

- În finalul acelui comentariu de la Cardiff, le-ai spus telespectatorilor ora la care se va întoarce naționala la București și ai chemat lumea la aeroport, ai spus ceva de genul "Veniți, prieteni ai fotbalului, să ne bucurăm împreună!" Și au urmat atâtea momente de bucurie în fotbal, cele mai multe cu tine la microfon. Descrie-ne în 3 cuvinte toată călătoria asta a ta prin lumea comentariului sportiv, acești aproape 32 de ani de meserie.
- A fost un privilegiu vreme de vreo 15 ani. După care a urmat o perioadă înnegurată și tristă, plină de regrete și de dezamăgiri. Mă refer la performanțele sportive  din ce în ce mai puține. Plus trecerea de la un anumit stil de comentariu, să spunem trecerea de la analog la digital, la cel în care informația se obține foarte ușor, ai tone de informații din care trebuie să alegi. Și, bineînțeles, trebuie să alegi drumul corect în comentariu. Să nu patinezi prea mult, să nu-l omori pe om cu tot felul de divagații și să încerci să te ții de meci într-o măsură rezonabilă. 

- Să spunem pe scurt povestea ta: copil fiind, ai practicat gimnastica, în liceu erai rocker și cântai la tobe. Apoi ai fost student la cibernetică, ulterior economist la Râmnicu Sărat, transferat pe pile in Bucuresti, la Apaca. Și primul eveniment sportiv comentat la TVR a fost un meci de polo. Le-ai cam amestecat la început. Cum te-ai transformat apoi într-un comentator de fotbal atât de bun? Cine te-a șlefuit, cine te-a ajutat?
- Cred că, în primul rând, a contat educația primită acasă. Tatăl meu, fiind la fel de obsedat de sport ca și mine, mi-a transmis microbul. Apoi, educația primită în liceu, acolo am învățat să fac lucrurile așa cum trebuie. Adică nu încep ceva ce nu pot să termin. După care probabil a contat și norocul. Fără îndoială, norocul este o element atât de important în meseria asta.... Mă întreabă mulți ce trebuie să facă să ajungă comentatori. Păi, cam asta trebuie să faci, să ai noroc și să te rogi la Dumnezeu să fii la locul potrivit în momentul potrivit. După Revoluție, intrat cu greu în TVR, nu am prins din prima la Sport. Și am început o muncă dublă:  dimineața munceam unde eram plătit, iar seara făceam muncă de sclav la redacția Sport. 

- Deci, până la urmă, tot munca a făcut diferența. 
- Da, da, da. Munca și mai ales dorința asta viscerală de a lucra în domeniu. Eram fericit că nu mai trebuie să fug de la serviciu ca să văd meciurile, cum se întâmpla când lucram ca economist în domeniul confecțiilor. Câțiva ani de zile, 4-5 sau poate chiar mai mult, nici nu m-a interesat ce salariu am sau cât e de muncă. Eram fericit că lucrez în domeniu, că hobby-ul îmi devenise și job. 

„Dacă-ți respecți meseria, pregătești un meci o zi întreagă”

- Cine au fost oamenii care te-au modelat în acei primii ani de meserie în TVR?
- N-aș putea spune că m-a modelat cineva ... A trebuit să fur de pe ici-colo. De exemplu, am văzut cum se pregătește Cristian Țopescu pentru un comentariu și am furat de la el metoda. Și mai ales am luat aminte la ce spunea: "Băieți, în viață, planificarea este totul!". Îl mai pândeam prin redacție când își făcea fișele, documentarea. Mai trăgeam cu ochiul când plecam împreună la competiții mari, cum au fost, de exemplu, Jocurile Olimpice de la Barcelona '92, și am văzut cum își structurează informațiile pentru comentarii, cum își imaginează toate situațiile posibile. 

- Adică?
- Păi, de exemplu, avea o variantă de introducere pentru vreme frumoasă și una pentru vreme urâtă. Totul era planificat. Ăsta a fost principalul lui atu: a fost o minte extraordinar de organizată. Și știa foarte bine când începe fraza și când o termină, unde o termină. De-aia totul părea că este citit, totul e fluent și foarte bine structurat. 

- Cum se pregătește un comentator pentru un meci? Că din afară pare una dintre cele mai ușoare meserii: te duci la stadion, te uiți la meci și îl povestești cu voce tare.
- Uite, azi am meci. Și de dimineață tot pigulesc la el, pentru că acum, fiind foarte multe informații, trebuie să le sortezi, să spui cam ce ar merge, ce ar intra în urechea celui care vede meciul și i-ar rămâne cumva în creier. Pentru că sunt și variante de comentariu în care pur și simplu îl asasinezi pe om, îi dai 7.000 de date statistice și nu reține nimic. Revenind, e mult de lucru. Dacă-ți respecți meseria, pregătești un meci o zi întreagă. 

- Ce trebuie să facă un comentator bun? 
- Îți trebuie cultură generală, trebuie să fi citit la viața ta niște cărți, trebuie să ai vocabular, voce și discernământ să alege acele informații care într-adevăr sunt relevante. Din cauza asta, pregătirea unui meci durează. Volumul de muncă de astăzi este incomparabil cu cel din anii '90 sau chiar mai înainte. Azi ai 5-6 sau chiar 7 meciuri pe săptămână. Înainte de revoluție erau 10 meciuri tot anul! Pe lângă asta, ai meciuri din 7-8 campionate. Se schimbă mediul, reperele, contextul, jucătorii etc. Din păcate, volumul ăsta mare de meciuri pe care le comentezi îți atenuează din spontanitate, din vervă, din plăcerea de a vedea un meci. De multe ori intri într-o anumită rutină păguboasă. Și asta încerc să evit. Nu e cazul la meciurile mari, importante, dar sunt și partide anonime, șterse, îmbâcsite, pe care trebuie să le scoți la capăt. Și acolo e, într-adevăr, trebuie să tragi de tine. 

- Ce n-ar trebui să facă un comentator? Ce ar trebui să evite?
- Un comentator bun n-ar trebui să se teamă de tăcere. Asta mie mi se pare foarte important. Ba chiar aș spune că e mai important să știi să taci decât să știi să vorbești într-un comentariu. Și, din păcate, noi cam greșim din perspectiva asta. De multe ori, vorbim de frică, să nu zică lumea "băi, da' ce e cu ăsta, și-a înghițit limba?".

- Uneori e mai important să se audă ambianța. 
- Sigur că da! Și mai lasă-l și pe om să judece, să vadă el, "da, dom'le, a fost o pasă frumoasă, a fost o reluare nemaipomenită". Da, teama de tăcere mi se pare cel mai mare defect al zilelor noastre în munca de comentator. 

- Ai comentat multe competiții majore, 4 Mondiale, 6 Campionate Europene, 4 ediții de Jocuri Olimpice. Care sunt cele mai frumoase 3 evenimente sportive pe care le-ai comentat?
- Finala pe echipe, la gimnastică, la Jocurile Olimpice de la Atena 1996. Steaua - Ajax 2-0, cu gol Chiricheș, în 2013. Bineînțeles, meciurile României cu Țara Galilor și cu Belgia, în calificările pentru '94, apoi cel cu Cehia, cu Pițurcă antrenor, a fost un meci extraordinar, cu dublă Mutu. Finalele de Campionat European de box, cu Vaștag și cu Doroftei, niște sportivi extrardinari ... 

„Cel mai dureros meci a fost egalul din Danemarca”

- Dar meciurile comentate pe care ai vrea să le uiți?
- Danemarca - România 2-2, PSG - Steaua 5-0. Ambele meciuri cu Muntenegru de anul ăsta, m-au îmbolnăvit ... A, și returul Stelei la Middlesbrough. Dar cel mai dureros, și asta și din punct de vedere fizic, pentru că am simțit că mi-a amorțit brațul stâng, a fost egalul din Danemarca. 

- L-ai trăit atât de intens?
- Da, era meciul calificării. Și nu se mai termina, ne uitam la Urs Meier, "fluieră, omule, odată!". Bine, dacă o luăm la rece, omul a judecat corect. Dar nu se mai termina și noi eram aproape calificați. Mă rog, mergeam la baraj, unde cred că întâlneam Spania. Atunci mi-a amorțit mâna ...

- Te implici atât de adânc în meci, emoțional vorbind?
- Sigur că da. Mai ales la meciurile naționalei sau la meciurile echipelor românești în cupele europene. Mulți mă întreabă "da' ce, tu ții cu CFR-ul?". Păi, cum să nu, ce, sunteți nebuni la cap? E echipă românească. La fel și cu Dinamo, FCSB sau Steaua. Nu mai vorbesc de echipa națională ... Și aici vreau să fac o paranteză, dacă-mi dai voie.

- Te rog!
- Toată lumea se întreabă ce se întâmplă cu echipa națională, de ce nu mai apar jucători, de ce nu vine nimic din urmă. De ce? Pentru că nu se lucrează bine cu juniori. De ce nu se lucrează bine cu juniorii? Pentru că nu ai antrenori buni. De ce nu ai antrenori buni? Pentru că nu-i plătești. De ce nu-i plătești? Pentru că eu, investitor care am o școală privată de fotbal, nu prea îmi permit să dau bani să-mi risc investiția cheltuind peste măsură cu antrenorul, cu terenul de joc. De ce nu-mi permit? Pentru că nu sunt sigur că juniorii mei vor fi vânduți, că vor ajunge să primească contracte de profesioniști și o să îmi scot banii. Păi de ce nu se întâmplă asta? Pentru că, vezi FC Argeș, UTA, Botoșani etc, la noi este o invazie de jucători străini. Și-atunci tu, investitor într-o școală de fotbal, nu îți permiți riscul de a investi peste măsură, pentru că nu ai garanția că poți vinde ceea ce produci. La noi, 30-40-50% dintre jucători sunt aduși de afară. Mulți dintre ei slabi.

„Inițiativa cu 40% români pe teren nu o faci de azi pe mâine”

- E un cerc vicios. Dacă în Pitești, să zicem, ar fi o școală de fotbal care ar scoate în fiecare an 5 fotbaliști buni pentru prima ligă, bănuiesc că cei de la prima echipă n-ar aduce 5 străini slabi în loc să-i folosească pe cei din oraș, nu?
- Poate sună brutal și poate o să supăr multă lume, dar trebuie limitat accesul jucătorilor străini pe teren în Liga 1. Fă-le contracte, ia 100 de străini în lot, dar nu e obligatoriu ca ei să și joace. Vine la antrenament, la serviciu, îl plătești, îl bagi când ai nevoie. Dar hai să limităm numărul de străini într-o echipă! Și atunci vei fi forțat să cumperi sau să aduci juniori. Și cu timpul investitorii, șefii de școli, vor constata că a crescut piața unde pot livra marfa și-atunci își vor permite să facă terenuri de calitate mai bună și să aducă niște antrenori buni la juniori, nu din ăștia aduși de pe stradă cu 2.500 de lei pe lună. 

- Există inițiativa asta la nivelul Ministerului Sportului, cu acel procentaj de 40% jucători români neapărat pe teren. Dar e posibil să nu se aplice, că ajungi într-o zonă de discriminare. Nu putem fi europeni doar că ne convine nouă. 
- Nu e discriminare. Dar, din păcate, inițiativa asta cu 40% a venit nepotrivit și ministru a fost prost sfătuit. Nu știu ce consilieri are, dar nu o faci de azi pe mâine. 

- Hai să ne întoarcem un pic la povestea comentatorului sportiv. Care a fost și care este relația ta cu sportivii? Te apropii de ei sau preferi să ții distanța?
- Relația mea cu fotbaliștii e rece. M-a sunat o dată Reghecampf prin 2000 de un Revelion să zică "la mulți ani". În rest, nimic. N-am căutat să mă apropii, n-am încurajat prietenia, pentru că am știu că dacă mă aproprii, o să-mi fie foarte greu să fiu obiectiv. În meseria noastră, în presă, dacă îți pierzi credibilitatea, poți să te lași. - Hai să ne întoarcem un pic la povestea comentatorului sportiv. Care a fost și care este relația ta cu sportivii? Te apropii de ei sau preferi să ții  distanța?

- Spune-mi, cât de mult influențează un comentator stadionul și ambianța? Adică poți să comentezi într-un ritm spectaculos un meci jucat pe un stadion gol și urât?
- Ești influențat în mare măsură de de ambianță, de mediu. Adică, dacă vrei să comentezi de la Voluntari, unde postul de comentator este la înălțimea de un metru și 20 de centimetri față de gazon, n-ai să reușești să fii interesant, că nici măcar nu vezi pe partea cealaltă. E importantă ambianța, am suferit cumplit în pandemie comentând meciuri pe stadioane goale. A fost teribil de greu. Din păcate, la noi sunt puține stadioane unde într-adevăr te simți bine. Ar fi Giuleștiul, Arcul de Triumf, Arena Națională, chiar și Craiova. Partea proastă la Arena Națională și la cel din Craiova e că nu știu ce minte luminată a pus posturile de comentator sus de tot, nici nu vezi jucătorii. Se văd atât de mici încât nici nu-i recunoști, mai ales când sunt pe partea cealaltă. Și de aici multe reproșuri care ni se fac nouă, comentatorilor. "Băi, nu știi jucătorii, îi încurci!". Îi știu, mă, băiatule, da' nu prea îi vezi ...

"De ce nu se deschide stadionul Arcul de Triumf pentru fotbal? E o situație inacceptabilă, nu se poate! Îl ții doar pentru tir cu arcul și aruncarea cu măslina?! Hai să dăm drumul la treabă, hai să vină spectatorii, să vă scoateți banii!" - Emil Grădinescu

"Cele mai frumoase stadioane pe care am comentat? Allianz Arena este excepțional organizat. Minunat a fost și stadionul lui Șahtior, de la Donețk. Mi-a plăcut foarte mult Wanda Metropolitano, care e și cel mai noi dintre toate" - Emil Grădinescu

- Am o curiozitate: de ce mulți comentatori din România sunt lipsiți de entuziasm? Cei mai mulți sunt mai degrabă reținuți, constatativi, folosesc o tonalitate scăzută. Sunt foarte rari comentatorii gen Ilie Dobre, de la radio, sau Bogdan Socol ori Gabi Safta pe TV - mai pe stilul sud-american, cu voce ridicată, spectaculos. Nu se potrivește stilul ăsta pentru noi?
- Mi-e greu să spun de ce ... Noi mergem în continuare pe varianta anilor de dinainte de Revoluție, varianta Țopescu. Poate un motiv e și că mulți dintre comentatori se uită prea mult în foi, sunt prea mult cu capul jos și prea puțin pe teren, să prindă ritmul jocului. Acum, eu nu sunt un mare fan al stilului ăsta expansiv, exuberant de a comenta. Eu i-am văzut pe sud-americani, ei sunt în stare să-ți anunțe minutul și scorul cu o emfază de zici că au descoperit nu știu ce teorie cuantică. La ei totul este emfatic, mi se pare forțat. Sunt însă un mare fan al comentariului englez, care înseamnă un echilibru perfect între emoție și informație.

"N-am obosit deloc după 32 de ani de meserie. Și mă întreb ce să se întâmple când o să obosesc sau, mai grav, ce-o să se întâmple când o să trebuiască să mă opresc și nu o să fiu obosit. Am mai avut 3-4 zile libere, prima a fost OK, relaxantă, din a doua zi deja aș fi pus mâna pe ceva, să citesc, să mă informez, iar din a treia zi mă urcam pe pereți, abia așteptam să vină un meci de comentat" - Emil Grădinescu

„După părerea mea, Steaua e FCSB”

- În ultimii ani ai făcut ceva vizite pe la CNA, ai tot intrat în conflicte cu suporterii, mai des cu cei de la Steaua.
- De la CSA Steaua, da. 

- Tu ai fost stelist în copilărie, nu?
- Da, da.

- Și cum s-a întâmplat de te-ai dezis de Steaua?
- Nu m-am dezis de Steaua. După părerea mea, Steaua e FCSB. N-am niciun dubiu. Sportiv vorbind, este o echipă care nu și-a încetat nicio secundă activitatea. O echipă care și-a schimbat, într-adevăr, societatea care o operează, o finanțează și o conduce. E ca și cum dacă Milan e condusă acum de Cardinale ar trebui să-și schimbe denumirea sau palmaresul. Exemple sunt cu duiumul fotbalul internat. 

- Sunt niște decizii ale justiției care trebuie respectate. Dacă acolo s-a hotărât că ...
- Da, sunt niște decizii ale justiției, Cătălin, care se referă la partea comercială. Dacă citim cu atenție decizia juridică, ideea fundamentală este în acte comerciale este interzis actualului FCSB să folosească denumirea de Steaua. Ok, e în regulă, și-așa pe marele patron nu prea îl interesa nici marca, nici palmaresul, nici rezultatele. Lui îi trebuie banii. Dar din punct de vedere sportiv, părerea mea, Steaua rămâne Steaua. Îi zicem FCSB acum că suntem obligați de CNA și nu vrem să intrăm într-un conflict. Deși sunt convins că dacă ne-ar amenda CNA și am intra la judecată în tribunal, probabil că am câștiga. Numai că televiziunile au multe pe cap, nu le trebuie procese cu CNA-ul.

- Tu ai fost reclamat de suporteri pentru că evitai să-i spui Steaua echipei din ligile inferioare? Sau pentru că-i spuneai FCSB-ului Steaua?
- Nu, Cătălin. Am evocat niște meciuri din trecut, din anii '70, și-am spus "la Steaua - Dinamo a fost rezultatul cutare" sau "cea mai gravă înfrângere a lui Dinamo în meciul cu Steaua din anul cutare". N-a fost absolut nimic rău-voitor. Respect decizia CNA, n-am nicio intenție să fac pe eroul sau pe rebelul, pur și simplu am spus Steaua unei echipe care la vremea respectivă se numea Steaua. Băieții ăștia de la Peluza Sud sunt bine organizați și cum încalcă cineva pe bec reacționează în stol, în cor. Atunci au inundat CNA-ul cu reclamații, CNA-ul m-a ascultat și pe mine, le-am spus despre ce e vorba. CNA a judecat atunci la un loc toate cele 300 de reclamații, sau câte au fost, și au spus "Dom'le, nu e cazul să luăm măsuri. Recomandăm să se folosească denumirile așa și așa".

- Care sunt denumirile recomandate de CNA?
- FCSB, CSA Steaua, CSU Craiova și FCU Craiova. 

- Deci nu crezi că ești într-un conflict perpetuu cu cei de la Steaua? Pur și simplu asta a fost părerea ta, pe care o să continui să ți-o exprim în comentarii?
- Da, mie mi se pare o situație greu de acceptat. Adică, măi frate, pe ce lume trăim? (n.r. FCSB) Este o echipă care nu și-a încetat activitatea nicio secundă! CSA Steaua este o echipă care s-a înființat în 2017. Înființată, nu reînființată! 

- Secția de fotbal a fost reînființată în 2017. Clubul Sportiv al Armatei există din 1947. 
- Nu, nu. Este CSA "Steaua", așa e actul juridic (n.r. din 2017). Cu toții știm de ce au făcut lucrul ăsta: ca să o deposedeze cumva pe FCSB de drepturile comerciale de care ar putea profita în caz că n-ar fi apărut această structură, CSA Steaua. 

- Totuși, încă o dată: Justiția a analizat niște documente și a decis că într-adevăr, FCSB a folosit marca fără acordul Clubului Armatei Steaua. Prin urmare, nu se mai poate numi Steaua. Și, deocamdată o decizie care nu-i definitivă, nici palmaresul nu mai este al ...
- Aici mă umflă râsul. Deci între 1998 și 2002 e FC Nimeni? Doamne-ferește! Justiția ar trebui să știe că există în țările civilizate noțiunea de drept sportiv, care are alte coordonate și alte specializări decât justiția normală. Această această decizie luată de justiție, că între '98 și 2002 n-a existat nimeni, te face să te prăpădești de râs. 

- Dar ...
- Și încă un lucru: ok, trebuie să respectăm deciziile justiției, am înțeles. Păi, aceeași justiție a impus Ministerului Apărării Naționale să prezinte actele prin care s-a făcut trecerea de la Clubul Sportiv către Păunescu. Decizia este din aprilie anul trecut, au trecut 15 luni! Mai stăm, mai așteptăm? Ce se întâmplă, e atât de greu să găsim în fișetele alea ce acte sunt? Să vedem ce surprize ne rezevă actele alea.

- Cum crezi că se va termina toată povestea asta?
- Aș vrea să se termine o dată, pentru că scindarea asta a suporterilor face rău. Au început să se urască frații între ei, colegii între ei, niște conflicte ciudate, aiurea. De vină este și patronul FCSB-ului, fără îndoială! Este un personaj malefic. Să trimiți bodyguarzii să-i bată pe rebeli în tribună, cum s-a întâmplat în jur de 2001, așa ceva... Sau să spui că nu te interesează palmaresul, că pe tine te interesează banii și să repeți asta la nesfârșit ... "Nu mă interesează performanța, eu vreau doar bani". Astea sunt locuri de neacceptat din punctul de vedere al suporterilor. Sunt milioane de suporteri, nu poți să arunci cu noroi în ei. Plus deciziile aberante pe care le ia non-stop, transferuri făcute haotic, fără cap și așa mai departe ...

„Suntem campioni în a înjura”

- Apropo de suporteri, de controverse. Ții cont de părerile celor din jur, de părerile suporterilor care îți transmit anumite chestii, de părerile celor apropiați care îți analizează un comentariu și spun "băi, acolo ai greșit, acolo ai apăsat prea tare, acolo ai fost prea dur". Ții cont de asta sau ești fidel stilului tău, indiferent de feedback? 
- Mai degrabă a doua variantă. Am câțiva oameni în care am încredere și la ei mai plec urechea, în rest am cam tăiat legăturile cu mediul înconjurător, cu marea asta de suporteri. Pentru că am constatat că este foarte multă ură, foarte puțină bunăvoință, foarte puțină dorință de a face lucrurile bine. Și atunci am zis mă închid în bula mea și îmi văd de treaba mea 

- Presiunea a crescut în ultimii ani, oamenii au acces la feedback real-time. 
- Da, te încarcă negativ. 

- Eu sunt absolut convins, de exemplu, că modelele de jurnalist din anii '70-'80 ar fi fost călcate în picioare fără nicio remușcare acum. Ioan Chirilă sau Cristian Țopescu ar fi fost pur și simplu puliverizați, sute mii de oameni ar fi dat cu baroasele în soclul statuii lor și i-ar fi trecut prin toate criticile posibile și imposibile. Au fost norocoși să se ridice într-o perioadă în care feedback-ul nu era atât de agresiv. 
- Absolut corect, absolut corect. Așa este! Suntem campioni în a înjura și vorba aia. Și limba română are atâtea disponibilități în domeniul ăsta ...

- Ai lucrat la TVR, la Antena 1, la Eurosport, la Dolce, Telekom, OrangeSport, la PrimaSport. Dar niciodată la Pro TV. Cum s-a întâmplat? N-ai avut niciodată ofertă de la Pro sau erau școli diferite și pur și simplu nu s-a legat nimic?
- Am avut, am avut. În 1999, Ovidiu Ioanițoaia era la Pro și m-a convocat la o întâlnire, să discutăm, că vrea să mă ia acolo, el era șef peste toată divizia Sport a trustului Pro. A zis că vrea să mă plătească de la ziar, pentru că în Pro, în televiziune, există totuși sentimentul ăsta de castă a lor și că mai bine să încep cu ziarul. Nu s-a ales nimic până la urmă, pentru că a intrat pe fir Dumitru Graur, care era la Antenă. Și suma oferită de el a fost de vreo trei ori mai mare. În fine, n-am ajuns la Pro, dar a ajuns Pro-ul la mine - acum sunt coleg de comentariu cu Costi Mocanu și mă simt foarte bine. 

„Cele mai mari necazuri cu Steaua le-am avut”

- A fost vreun meci la care nu te-ai simțit în siguranță pe stadion? Din cauza suporterilor sau a oficialilor. 
- Da, da. Un exemplu celebru e ăla cu Bastia. Meciul Bastia - Steaua, 3-2 în 1997, când corsicanii erau pe garduri. Mi se povestise că în sezonul precedent, la meciul decisiv pentru promovarea în Ligue 1, ratau în serie, nu intra mingea în poartă și a ieșit un corsican din tribună, s-a dus pe teren și a împușcat mingea. A tras cu pistolul în minge! "Schimbați mingea, că asta nu intră în poartă. Aduceți alta!". 

- Iar meciul ...
- La pauză, Steaua avea 2-0, goluri Cătălin Munteanu. La al doilea gol am răcnit și s-au întors spre mine băieții care erau acolo, în fața cabinei ... Cabina nu era protejată, n-avea geam. Eram împreună cu restul presei românești. Atunci s-a întors la mine unul din tribună și mi-a făcut semn că îmi taie gâtul de la o ureche la alta. Când s-a fluierat pauza au venit peste noi, au intrat peste noi în cabină. Mie mi-a dat unul cu o pâine în cap! O pâine uscată ca piatra, mi-a tras una în cap de am amețit. A venit repede Poliția, "hai, ieșiți, plecați de aici, că vă ducem noi într-un loc sigur!". Nu se punea cu ăia. Eu am rămas acolo, că aveam postul de comentator. Până la urmă s-a terminat cu bine, n-am mai pățit mare lucru. Alt moment a fost la un Astra cu FC Național, în anul în care FC Național s-a bătut la titlu. 

- În 2002. 
- Naționalul avea un atacant bosniac, Mitrovici. Au dat în el băieții de la Astra ... Intrau de la brâu în sus. Comentam cu Emil Hossu Longin și am făcut spume la gură, am zis că nu se poate așa ceva, arbitrul nu dădea nimic, se făcea că plouă. La pauză îmi sună telefonul. Cin' să fie? Romică Pașcu. Nu vorbisem cu el în viața mea. "Hai, mă, nea Emile, că suntem și noi băieți buni, suntem prieteni ...". "Lasă-mă, că nu ți-ai găsit omul". Mă rog, probabil la pauză s-a aflat ce am zis pe comentariu, că în repriza a doua s-a arbitrat corect. A bătut Naționalul, mi se pare că tocmai Mitrovici a dat gol.

- Tare.
- Da ... Cele mai mari necazuri cu Steaua le-am avut în decursul timpului. La un meci cu Dinamo Kiev, când Neaga tocmai scăpase de suspendarea aia cu dopingul, am spus despre asta pe comentariu. Pfiu, ce iureș! Păunescu, presiuni la televiziune, "vedeți ce e cu ăsta". Am scăpat. A fost apoi un Hereenven - FC Național oribil. Am bătut cu 3-0 aici, iar la retur Naționalul a jucat execrabil, Doamne!, ce echipă fricoasă, dispusă să sacrifice tot. Atunci am cam luat-o și eu pe arătură, am descoperit toate motivele pentru care ne urăște Occidentul: că suntem simulanți, că nu ne place să muncim, că suntem șmecherași ... 

- Și ce s-a întâmplat?
- A doua zi, scrisoare de la Mitică Dragomir și Gino Iorgulescu. Bine, nu știu care a dictat și care a scris, a fost o coproducție. Au făcut o hârtie în care eram acuzat de antinaționalism și cereau conducerii TVR să fiu tras pe dreapta. N-au avut niciun fel de spor.

- Suntem aproape de finalul dialogului nostru. Nu sugerez nimic, dar dacă ar fi să-ți alegi un un meci cu care să-ți închei cariera, care ar fi acela? Ce fel de meci de retragere ți-ar plăcea să comentezi?
- O finală de Campionat Mondial. Aș fi zis un meci al naționalei, dar ...

- Nu prea se pupă cele două scenarii, sunt două drumuri paralele. 
- Exact. Așa că da, o finală de Campionat Mondial ar fi potrivită.

"Lucrurile stau prost la națională. Nu avem valoare, degeaba atâția antrenori încearcă să peticească ce se mai poate. Noi nu rezistăm la dueluri unu la unu, suntem mai lenți, mai fără forță și fără detentă decât aproape orice adversar" - Emil Grădinescu

PROFU' DE SPORT

Cristian Tudor Popescu, reverență pentru „meciul-monument închinat omului”: „Una dintre cele mai mari performanțe din sportul mondial din toate timpurile!”

Profu' de Sport

Invitat la „Profu' de Sport”, șeful eAD a apărat VAR-ul din Liga 1: „Second-hand?! Nu există așa ceva! Nu am cumpărat un sistem făcut pe vapor”