ARTĂ ȘI SPORT „Competițiile sunt orgii de ură” » Povestea enigmatică a marelui George Orwell și a relației sale conflictuale cu sportul: „Ăia plâng ca să-și umilească rivalii”

Faptul că avea deprinderile scriitoricești de mic ne permite să alunecăm în universul acestui important autor în care, la început de drum, se găsea o pasiune deosebită pentru cricket și fotbal.

Gazeta Sporturilor continuă seria de povești care are la bază legătura mai multor artiști, fie ei scriitori, pictori sau muzicieni, cu sportul și dragostea față de o disciplină sau altă: autorul operelor „1984” și „Ferma Animalelor” a avut o relație on and off cu sportul, cu adevărat contradictorie pe măsură ce a înaintat în vârstă.

În ochii oricărui adevărat iubitor de cricket, este posibil ca o partidă de zece puncte să fie mai bună și mai elegantă decât o partidă de o sută de puncte
George Orwell

George Orwell, născut Eric Blar, a fost un scriitor și jurnalist britanic, cunoscut pentru critica sa la adresa totalitarismului și a societății moderne.

Orwell a scris eseuri și lucrări de non-ficțiune, reflectând asupra experiențelor sale de viață, inclusiv participarea la Războiul Civil Spaniol, influențând profund gândirea politică și literară a secolului XX.

Fotbal la zid, gol de la mijlocul terenului

Deși pretinde să nu fi avut mari capacități atletice, Orwell nu era tocmai lipsit de talent, dovadă fiind anii petrecuți la Eton. Și anume ”The Wall Game”, care se joacă și azi la colegiul britanic.

Ce este „The Wall Game”? Este considerat unul dintre cele mai neobișnuite și vechi jocuri sportive. Se joacă în echipe și se desfășoară de-a lungul unui zid lung de cărămidă, de unde provine și numele.

Deși regulile sale pot părea complexe și bizare, acestea au evoluat de-a lungul timpului și au fost adaptate.

Jocul se desfășoară între două echipe de câte 11 jucători fiecare, ca în fotbalul convențional. Terenul de joc este de aproximativ 5 metri lățime și 110 metri lungime, iar una dintre laturile sale este delimitată de un zid de cărămidă înaltă de aproximativ 3 metri.

6romane a scris George Orwell, cele mai cunoscute fiind „1984” și „Ferma animalelor”

Obiectivul principal este de a muta mingea de-a lungul zidului către capătul terenului echipei adverse și de a marca puncte prin împingerea mingii într-un mic spațiu (numit „calx”). Jocul nu implică un gol propriu-zis, iar „scorul” principal se numește „shy”, iar un meci durează în jur de 55 de minute.

Orwell a jucat în „Wall Game” de optsprezece ori, de șaizeci de ori „pe teren” și în trei meciuri din postura de rezervă, ratând treisprezece meciuri, în perioada 1918-1920.

În „Wall Game” golurile sunt rareori marcate, dar în „The Annals of Lower College Football” (vol. 13, 1916-1921) se menționează că, în meciul din 6 octombrie 1920, „caracteristica primei reprize a fost un gol superb, marcat de Blair de la mijlocul terenului”.

Punctul culminant al carierei sale sportive a avut loc pe 4 decembrie 1920, în meciul anual de Sf. Andrei, când raportul afirmă că „Blair a apărat și a degajat foarte competent, sub presiune și dificultăți”.

Pasiunea pentru praștie

Nu doar cricket-ul și fotbalul erau interese ale autorului, cât și trasul la țintă, de la pușcă la praștie.

Deși se plângea adesea că nu era un trăgător bun, se pare că avea un ochi ager și o mână sigură. În scrisorile sale din 1921 către Prosper Buddicom, descria cum a țintit un șobolan. Îl prindea într-o capcană de dimensiuni considerabile și încerca să-l împuște în timp ce fugea. Apoi, dovedea un simț al dreptății: „Dacă scapă, cred că trebuie lăsat să plece și să nu-l mai urmăresc”.

Prietenul său, Roger Mynors, a povestit cum Orwell, pe vremea când erau la Eton, a ucis o cioară cu praștia pe acoperișul capelei colegiului, fapt complet ilegal. Cei doi au dus pasărea în laboratorul de biologie și au disecat-o, în numele științei, ca moartea să nu fie în zadar.

Pasiunea lui pentru praștii a continuat și în Maroc, unde în jurnalul său din 2 decembrie 1938 a notat că o praștie puternică ar putea arunca o piatră la o distanță de aproximativ 150 de metri.

Un alt sport la care pare să fi excelat era patinajul pe gheață. Menționând într-un alt jurnal, din 1940, că iazul bisericii din Wallington înghețase suficient pentru a susține patinatorii, Orwell obișnuia adesea să încalțe patinele și să se relaxeze, iar unii martori susțin că avea abilități deosebite în a priueta și a face sărituri.

George Orwell: „Sportul e un război fără arme”

Adult, copt, George Orwell și-a întors la 180 de grade viziunea vizavi de sport. La fel ca în multe alte aspecte ale societății, Orwell era un pesimist.

Chiar și așa, după 1945, a revenit la sentimente mai bune și a încercat să prezinte sportul, în special fotbalul, într-o lumină optimistă.

Orwell a scris despre Marea Britanie și Occidentul secolului XX într-un mod în care puțini alții au reușit. A observat ceea ce considera el a fi contradicțiile și eșecurile din țările în care a trăit și mișcările care au încercat să le schimbe. Prin urmare, nu este surprinzător că nu era un fan al sportului organizat.

Pentru Orwell, sportul nu era altceva decât o manifestare a naționalismului la nivel internațional, o expresie a urii regionale pe plan intern și o problemă de mândrie inutilă la nivel local: orice joc degenera într-o ură brutală în care „cele mai sălbatice instincte combative erau stârnite”.

Cricket-ul nu era nevinovat dar, în opinia sa, era mai „relaxat” decât alte sporturi, în timp ce boxul era cel mai mare vinovat.

George Orwell: „Meciul cu Arsenal a degenerat în bătaie, cu Rangers - încăierare generală”

Turneul celor de la Dinamo Moscova în Marea Britanie a fost de asemenea relatat, într-un eseu, de către Orwell. Dinamo Moscova a jucat împotriva echipelor Chelsea, Cardiff, Arsenal, Rangers și nu a pierdut niciun meci. A remizat cu Chelsea 3-3, a învins Cardiff cu 10-1 și a remizat cu Rangers 2-2. Rezultatul împotriva celor de la Arsenal este contestat și astăzi.

Orwell s-a concentrat pe unele dintre consecințele turneului pentru a-și întări punctele de vedere despre sport. „Dacă vizita a avut vreun efect asupra relațiilor anglo-sovietice”, a scris Orwell, „nu putea decât să le înrăutățească ușor”.

Spectatorii strigă și plâng pentru a vedea cum o echipă domină și cealaltă este umilită, fără să le pese dacă asta se întâmplă prin înșelăciune sau joc murdar; pentru majoritatea oamenilor, câștigul e tot ce contează
George Orwell

Nu era surprins că meciul împotriva Arsenal „a degenerat în bătaie” și că partida împotriva Rangers „a fost o încăierare generală de la început”.

Turneul a servit pentru a-i confirma opinia că sportul este pur și simplu un „război mimat”. Jucătorii trebuie să-și apere mândria și onoarea națiunii lor, lovind, împingând și bătând adversarii, în timp ce mulțimi de spectatori huiduie și strigă.

Pentru Orwell, ideile de fair-play și alte „bla-bla-uri despre rivalitatea curată și sănătoasă pe terenul de fotbal” erau o iluzie.

Deși romanii, bizantinii și oamenii din Europa medievală practicau sporturi și jocuri, acestea nu erau „amestecate cu politica și nu provocau ură de grup” în același mod în care s-au manifestat în secolul XX.

„Competițiile internaționale conduc la orgii de ură”

George Orwell a avut de mic o fascinație pentru jocul de cricket. La un moment dat, Orwell a descris un meci tipic de cricket pe o pajiște de sat englez între fierari și tot soiul de muncitori, iar pe măsură ce lumina începe să se estompeze, o minge lovită pentru patru puncte ucide un iepure pe margine.

Această descriere surprinde farmecul și atmosfera unică a vieții rurale engleze, unde jocul de cricket nu este doar un sport profesionist, ci o parte integrantă a comunității, plină de momente imprevizibile.

„Cricketul nu este, în realitate, un joc foarte popular în Anglia — nu se compară cu fotbalul, de exemplu — dar exprimă o trăsătură bine definită a caracterului englezesc, tendința de a valoriza forma sau stilul mai mult decât succesul.”
George Orwell

Chiar și așa, nici cricket-ul nu a scăpat de pesimismul care poate l-a orbit pe Orwell. Într-un eseu scris pentru „Sport Spirit”, Orwell menționează:

„Sunt întotdeauna uimit când aud oameni spunând că sportul creează bunăvoință între națiuni și că, dacă doar oamenii obișnuiți ai lumii s-ar putea întâlni unii cu alții la fotbal sau cricket, nu ar avea nicio intenție să se întâlnească pe câmpul de luptă. Chiar și fără a cunoaște exemple concrete (Jocurile Olimpice din 1936, poate ar fi unul), că aceste competiții internaționale de sport conduc la orgii de ură, s-ar putea deduce din principii generale. Chiar și un joc de cricket relaxat, care cere grație mai degrabă decât forță, poate cauza multă răutate, așa cum am văzut în controversa legată de aruncarea body-line și tacticile dure ale echipei australiene care a vizitat Anglia în 1921.”

Un fanatic al fotbalului ridică în picioare stadioane, dar nu cu mingea » Povestea unui fan celebru al lui Celtic, care a fost prea leneș ca să joace: „În sărăcie, există doar două soluții: fotbalul si muzica rock”

„A mitraliat rechinii, dar s-a împușcat în ambele picioare” » Povestea „nebunului” Ernest Hemingway și a pasiunii pentru sport: „Există doar 3 sporturi pe lumea asta, restul sunt jocuri”

„Mi-a dat cineva «somn», e o plăcere! Am experimentat” » Pasiunea fascinantă a controversatului Vladimir Nabokov pentru fotbal și box: „Sunt vulturul singuratic din poartă, resping un șut fulgerător”