ANUL NOU CARE N-A FOST „Securistul era arbitru de Divizia C, voia să mă racoleze” » Interviu cu actorul Mihai Călin despre teatru, viața aspră din comunism și Revoluția din '89: „I-am dat două palme Claudiei, știam că glonțul face pneumonie”

În lumina acestui fapt, Gazeta Sporturilor l-a invitat pe Mihai Călin la un dialog de o oră. În vârstă de 56 de ani, actorul de teatru și film a discutat cu nonșalanță despre spaimele decadelor dinainte de căderea lui Nicolae Ceaușescu, despre ce presupune viața de actor în profunzime, despre cum se articulează memoria și cum se dispută după cortină lupta dintre mișcarea „woke” și valorile clasice. Dar și despre simpatia pentru Universitatea Craiova, Lăcătuș, Ungureanu și Liverpool, dar și nou-descoperita atracție pentru ... Dinamo.

A ieșit o conversație plăcută, pe alocuri amuzantă, poate și gravă, exact ca filmul despre Revoluție, abia premiat la Veneția cu premiul Orizzonti - un fel de trofeu Europa League. Iat-o mai jos:

Mihai Călin: „Situațiile absurde din comunism au rămas în noi, fără ne dăm seama”

- Începem cu „Anul Nou Care N-a Fost”, filmul care face furori în perioada asta. Umple sălile, e premiat la Veneția. Domnule Mihai Călin, de ce ați recomandat acest film?
- Unii critică filmele românești despre perioada comunistă sau despre Revoluție. Le înțeleg această rezervă, fiindcă oamenii au alte griji acum, alte greutăți, alte provocări. Dar acesta nu este un film despre Revoluție, ci despre o perioadă absurdă din viața noastră, cu situații zilnice de necrezut. Eu sunt mai bătrân, le-am trăit, aveam 21 de ani pe 20-21 decembrie 1989, când are loc acțiunea în film. De ce ar trebui să vadă filmul ăsta cu situațiile astea absurde, dramatice și comice unele? Pentru că ele sunt în noi, fără să ne dăm seama. Și în noi ăștia care am trăit, evident, care ne-am petrecut educația în comunism, dar și în copiii noștri. Purtăm o parte consistentă din părinții noștri, fără să ne dăm seama. Multe generații nu-și dau seama de ce părinții lor se poartă așa, poate mai restrictiv. Aud: „Ai grijă ce vorbești? Stai în banca ta! Nu te băga tu în față! Nu-ți spune tu toate părerile că s-ar putea să o iei peste bot!”. De aceea, copiii se enervează, cer să își spună părerea, fără să înțeleagă comportamentul altei generații.

Reflexul din comunism: „Când apare Poliția, e ceva visceral, instinctiv”

- Deși după 35 de ani de la Revoluție, încă mai sunt reflexe în societate. Aveți vreunul?
- Când văd Poliția sau Jandarmeria, sau când sunt oprit în trafic. Am așa, ca o strângere din inima. E ceva visceral, instinctiv. Chiar dacă știu că n-am făcut nimic. Inițial, mi se strânge inima puțin, după care am o reacție pasiv-agresivă. Iar dacă se întâmplă - din fericire, din ce în ce mai puțin - ca polițistul să nu fie destul de politicos, ripostez: „Poftim?” Asta înseamnă o lipsă de relaxare față de autoritate. Asta poate și pentru că am fost pe 21 decembrie 1989 în Piața Universității, de la 3 după-amiaza. Practic, cam la 2 ore după ce se termină filmul nostru.

- Și ce ați trăit acolo?
- Am trăit cea mai fericită zi din viața mea, aproape. Exista o așteptare de schimbare de regim de multă vreme. De exemplu, în vară, eu deja vorbeam cu colegii mei. Știam ce se întâmplă în fostele țări comuniste, până și în Bulgaria îl dăduseră jos pe Todor Jivkov, în Ungaria se schimbase tot, în Polonia fuseseră deja alegeri libere etc. La noi, urma congresul al 14-lea, din noiembrie, ne așteptam să se întâmple ceva, să-l dea jos cineva pe Ceaușescu. Asta speram, să se îmbunătățească lucrurile. Când a izbucnit la Timișoara, cei care erau mai treji deja așteptau să se întâmple ceva mai puternic. Nu se știe ce. Am fost cu un fost coleg la Casa Studenților să vedem un film în zilele alea și chiar ne-am gândit ce ar fi să strigăm: „Timișoara!” Dar ne-a fost frică. Frica era permanentă.

- Fiindcă erau informatori peste tot.
- Se mai făceau bancuri la spectacolele brigăzilor artistice, care erau la modă. Așa a început, de altfel, și Divertis. Dar și acolo dacă se mai făceau glume, brusc, veneau niște băieți lângă tine și spuneau, la început ușurel: „Băi, taci de gură!” sau „Ia să vedem noi dacă mai stai tu în facultate”. Erau tot felul de oameni dubioși, din facultăți sau din întreprinderi, securiști, activiști de partid, care doreau ca tot timpul să fie liniște și pace și să nu existe tulburări ideologice.

- Deci cum ai trăit 21 decembrie?
- În ziua aia am fost la serviciu. Eram la Politehnică, în anul 3, dar și lucram. M-am întors acasă la prânz și maică-mea mi-a zis: „Bine că ai venit, că a sunat tata” - lucra undeva în centru - „și a zis să nu pleci din casă, că e jale. Au scos tancurile pe stradă, se trage!”. Eu deja văzusem lumea pe drum, era o apăsare, se copsese deja chestia asta. Imediat, m-a sunat acel prieten despre care vorbeam, de la Casa Studenților, și mi-a zis atât: „Băi, a început! Sunt la Luterană, aici”. M-am dus imediat, am stat până seara la Universitate.

„TAB-urile începuseră deja să lovească oameni la Universitate”

- Și vă așteptați la toată grozăvia care a urmat că s-a tras, că au murit oameni, că...
- Clar nu mă așteptam la ce s-a întâmplat atunci. Deja când am ajuns eu, treaba se complicase. Nu am văzut să se fi tras, dar loviseră deja cu taburile câteva persoane. Deci violențele avuseseră loc, muriseră oameni. Apoi s-a făcut baricada și violențele au escaladat din ce în ce mai mult. Oamenii au aruncat cu diverse chestii, forțele de ordine au dat cu gaze lacrimogene, au început să tragă cu trasoare. Când ești tânăr, la vârsta aia, nu te gândești nici la pericol, la nimic. De-aia revoluțiile sunt făcute de tineri, ei ies primii în stradă. Evident, în spate sunt anumiți oameni care au trecut prin viață, care sunt unși cu toate alifiile, prin servicii ...

Dacă a fost Revoluție? Nu contează ce spun eu, nu-s istoric. Dar cred că a fost și lovitură de stat, și o revoluție de stradă, una declanșată de o scânteie. Era toată lumea atât de tensionată încât și dacă exploda un cauciuc începeai să urli.
- Mihai Călin

„Mișu Fotino îmi spunea: «Băi, pe vremea lui Stalin, ce viață era!»”

- Într-un interviu, regizorul Bogdan Mureșan cataloga toată perioada comunistă drept „un iad”. Cum vă explicați totuși că există atât de mulți nostalgici și oameni care acum au început să se uite cu drag la anii respectivi?
- Mișu Fotino, actor important de comedie, îmi zicea: „Băi, pe vremea lui Stalin, ce viață era”. Zic: „Aoleu, să nu-mi spuneți prostii d-astea, cum așa? Glumiți? Doamne, Dumnezeule!”. Iar el: „Bă, aveam la gagici ...”. Pentru că era tinerețea. După ani și ani, probabil e un fel de instinct de conservare, să păstrezi măcar puțin din ce a fost frumos. Iar tinerețea este inconștientă, o trăiești, nu ai foarte multe griji, chiar dacă nu prea ai de mâncare, iubești, te descoperi, dansezi. Și în timpul războiului se întâmplă asta: „Băi, ce tânăr eram, dansam toată noaptea, beam trei sticle de vin și n-aveam nimic”. Când ajungi la 40 de ani și ai pierdut o noapte, ai nevoie de trei zile de refacere. Se deteriorează corpul, ajungi mai prudent. Dacă făcea fiul meu ce am făcut eu pe 21 decembrie 1989, îl băteam de-l zăpăceam. 

- Ce anume?
- Am plecat de acasă, noroc că la un moment dat, prin Piața Universității, am urcat într-un bloc pe seară și niște oamenii mi-au dat voie să sun acasă să le spun părinților să stea liniștiți. Cu toate că după aceea s-au întâmplat lucruri nasoale, era cel puțin să fiu arestat dacă nu mai rău. 

„Glonțul face pneumonie! Am văzut cum coboară trasoarele, Claudia era isterică total”

- Spuneți-ne despre asta.
- În toată învălmășeala aia, deși nu erau foarte mulți, erau câteva mii, erau foarte mulți oameni pe trotuare, spre arhitectură și spre Teatrul Național, care stăteau și se uitau. Adică participau, dar li se părea prea mult. Se urla „Jos, Ceaușescu!” și parcă ar fi vrut și ei s-o facă, dar era prea mult. Miliție peste tot, scutierii, armata, iar toată lumea stătea. Ziceam: „Veniți, că dacă acum nu urlați, nu o să mai aveți dreptul să vorbiți niciodată”. M-am cunoscut cu o fată care mă știa de la teatru, ne-am împrietenit, ea era isterică total, era atât de exaltată că voia să se ducă la armată, să arunce, să sară pe baricade. I-am zis: „Claudia, stai, fată, ușor!”. Eu făcusem armata, știam că glonțul face pneumonie, glonțul rece - plămânul cald. Am simțit nevoia să o protejez cumva. I-am zis să stea calmă, că o luăm pe coajă. M-a făcut să fiu puțin mai lucid, mai calm. Pe la un 23:30, încercând să o țin, am văzut că tot cordonul de milițieni se apropie de noi încet. Două TAB-uri au stat în capătul străzii toată ziua, acum erau la jumătatea ei. Ceva se schimba. Vedeai cum coboară trasoarele: la început le vedeai la 45 de grade, după puțin mai jos, și mai jos. Eram inconștienți. Aveam impresia că nu se poate întâmpla nimic. Sau că se poate întâmpla orice, nu conta, fiindcă apăsarea fusese foarte mare ani de zile.

- Și ce s-a întâmplat?
- I-am văzut pe ăștia că se apropie, zic: „Claudia, plecăm”. Ea: „Nu, că mă arunc” - i-am dat o palmă și am trecut printre milițieni. Dacă plecai, te lăsau, că n-aveau încă ordinul de arestare. M-am întâlnit a doua zi cu un prieten cu care m-am pierdut când au dat cu gaze. Și el scăpase la fix, plecase la miezul nopții. Mulți au fost arestați, mulți au fugit în metrou. Au fost bătuți, zdrobiți, se spunea că au fost împușcați. Atunci chiar nu se știa nimic. Nu știai că o să dispară Ceaușescu.

- Dar sentimentul era că o să aveți succes?
- Nu era niciun sentiment, nu te gândeai la ce o să fie, dar te simțeai eliberat și fericit. Am avut o întâlnire cu niște elevi de la Lazăr, am stat o oră jumătate de oră de vorbă. Le-am dat eu la revedere, că se făcuse târziu. Aș face exercițiu ăsta cu tineri, să le spun: „Voi faceți o lucrare, din proprie inițiativă, nu e obligatorie, dar sunteți pasionați de un subiect: sport, ce vreți voi, orice, și vreți să-l publicați. Eu ți-l public, dar ești obligat înainte de asta, să adaugi un pasaj la început. Pune mâna pe creion și scrie că altfel nu ți-l public: „În lumina hotărârilor plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român din data...”. Și să scrie asta, că altfel sunt dați afară. Sau altfel în dau pe tac-tu afară. Să ai obligația asta, zi de zi. Sau foarte des. I-am văzut pe doi elevi care stăteau pe telefon și am făcut un exercițiu riscant.

- Așa. 
- I-am zis: „Băi, tu ăla cu telefonul, dacă nu lași telefonul îți dau doi pumni în cap de mori”. A înlemnit și imediat am zis: „Stop, stop! A fost un exercițiu, îmi cer scuze! Am vrut doar să vă spun ce am trăit noi. N-aveam telefoane mobile, dar te jucai cu ceva, scriai un bilețel, desenai, te uitai la o gagică sau avea unul o revistă cu țâțe. Nu erai atent, luai două palme de la profesor și nu aveai voie să reclami nimănui. Că te-a bătut sau că ți-a zis ceva și te-a umilit în fața clasei, în fața iubitei tale care e și ea acolo. Stai și înghiți și lași capul jos, iar aste te învață că în fața autorității trebuie să te comporți ca un mic sclav care își vede de treabă și-și înghite furia. Voi aveți acum atâta libertate, să fiți conștienți de asta, măcar puteți să discutați despre asta, dacă nu chiar să reclamați, să cereți explicații, apărare, să vă manifestați drepturile. Or, așa ceva nu era în comunism deloc”. Iar nostalgiile astea, în afară de cei care uită și se gândesc la tinerețea lor, noi nu ne-am rezolvat problemele. Noi n-am discutat. N-am fost un proces al comunismului real. La noi, România capitalistă a fost făcută după chipul și asemănarea securiștilor și activiștilor de partid care au preluat puterea. Toate legile României așa au început, făcute de Iliescu și toată gașca lui. 

„Nu am luat rolul în «Anul Nou care n-a fost», am fost rezervă, titularul și-a rupt piciorul”

- Revenind la film, ne puteți povesti întreg procesul. Cât de importantă e atmosfera pe un platou de filmare?
- Procesul a fost foarte diferit în raport cu alte filme, s-a desfășurat pe o perioadă foarte lungă de timp, practic fiecare a lucrat pe bucățica lui.

- Ce înseamnă o perioadă lungă?
- Un an și ceva. Povestea mea am filmat-o în șase zile, chiar în ultima perioadă a filmărilor. De altfel, eu n-am luat proba, ci altcineva. Un regizor de teatru foarte tare și actor în ultimii ani prin filmele lui Radu Jude, Alexandru Dabija.

- Și ce s-a întâmplat?
- Ca-n fotbal. Eu eram rezervă, Dabija a intrat în teren, și-a rupt piciorul. Nu m-am...adică m-am bucurat. Nu cred că a fost chiar rupt piciorul, dar ceva s-a întâmplat că n-a mai putut să joace. Pentru mine n-a fost greu, a fost o bucurie. Mie îmi place să vorbesc despre lucrurile astea și să joc astfel de personaje. Pentru că dacă uităm - chiar dacă sunt clișee și toată lumea le spune - ce a fost în istorie, nu înțeleg nimic din prezent. Văd foarte mulți oameni care apar la televizor, politicieni, care habar n-au istorie. Cum să ai o cunoștință cât de cât complexă a prezentului, dacă tu nu cunoști ce s-a întâmplat în trecut. 

- Jucați rolul unui regizor în TVR, care la un moment dat se întâlnește cu securistul de pe platou, care încearcă să-l recruteze practic, să-l facă informator.
- Folosește securistul o vulnerabilitate din familia lui.

- Voiam să vă întrebăm, dacă spuneați că în politică au rămas aceiași politicieni, securiștii din platou credeți că au rămas și după '90?
- Nu știu exact situația din TVR, cel puțin atunci, în '90, dar cu siguranță că au rămas. S-au retras o perioadă câteva luni, vorba aia „ciocul mic”, dar au fost prezenți, au revenit. Am trăit o încercare de racolare în armată. Era un major, CI-stul regimentului (n.r ofițer de la contrainformații), securitatea din armată. A fost foarte politicos, a vorbit cu mine, se uita pe dosarul meu. Tata a fost șeful serviciului de transporturi de la Consiliul Național pentru Educație Fizică și Sport, așa se numea pe vremea aia. El se ocupa de transportul sportivilor la diferite competiții. Ăsta mi-a zis diverse chestii, că sunt oameni care spun tot felul de prostii și că e bine să știm ce tot comentează ei, „dar nu ca să le facem rău, Doamne-ferește!, să-i ferim pe ei de diverse imixtiuni, să nu se întoarcă asupra lor”. De fapt, el încerca să mă facă pe mine informator. Să-i spun lui ce vorbesc soldații.

Securistul care arbitra în Divizia C a încercat să îl recruteze

- Și ce ați făcut?
- Nu mi-a spus foarte clar, eu eram virgin la treaba asta, dar mi-am dat seama că acolo bate. A zis ceva de tata, dacă vreau să plec acasă, în permisie, nu m-a pus să semnez nimic, mi-a zis că mai vorbim. Eu l-am sunat pe tata, i-am spus despre caz. Tata m-a întrebat cum îl cheamă. Nu știu dacă îmi aduc bine aminte, dar Coșconea îl chema. Ce se întâmpla, de fapt. Era o treabă mult mai lejeră. El era arbitru la Divizia C și se uitase pe dosare, apropo de oportunismul din comunism. Ei căutau niște avantaje, ai dosarul și vezi unde lucrează părinții soldaților. El voia să promoveze la o divizie superioară, pentru că șpăgile acolo erau mult mai groase decât un curcan în liga a treia. 

- Deci era mai degrabă o inițiativă personală decât...
- Da, exact. Tata mi-a zis: „Nu-mi dau seama ce vrea ăsta, dacă te mai cheamă vreodată nu te duci”. 

- V-a mai chemat?
- Nu, dar din câte am aflat mult timp după, acest maior a devenit după '90 șeful Asociației Județene de Fotbal Buzău. Cred că a decedat între timp. Sunt nenumărate exemple de oameni care au rămas mai departe în sistem, ca să nu mai zic de oamenii de afaceri. Interviurile celebre cu Dumitru Dragomir sunt elocvente. 

- Ați fost vreodată obligat să recitați pentru Ceaușescu?
- Nu, nu pentru Ceaușescu. Eram la Teatrul Studențesc Podul, iar regizorul nostru Cătălin Naum ne-a spus că, de Plugușor, la una dintre cantinele studențești, venea întotdeauna cineva de UASCR (Asociația Studenților Comuniști). Veneau oficialii să vadă, să petreacă și ei. Se spunea chiar că va veni Ceaușescu, nu venea. Luau oameni de la teatru să facă treaba asta. Ne spunea regizorul: „Bă, le facem asta, iar tot anul am scăpat, nu mai vine nimeni în inspecție”. 

- Dar cum se simțea un om vizavi de perspectiva de a fi ales pentru altceva? Care era sentimentul printre studenți, existau și oameni care se mândreau cu asta?
- Noi făceam mișto. Spuneai vorbele alea 3 secunde, erai serios, dar făceam mișto. Ce era la deschiderea anului universitar, ne dădeau pancarte, noi le lăsam pe jos. Unii erau și încântați, dar nu la noi, la teatru, eram mai altfel. Cel puțin afișau o mândrie, ca să fie văzuți, dar era o formă de oportunism. Să nu te vadă, că unii se vedeau plictisiți, mai lăsau pancarta cu Ceaușescu jos și venea unul: „Bă, ești nebun? Ia pancarta aia”. Dar nu te fereai să te arăți plictisit, obosit. Dar unii se arătau ca să-i vadă profesorii, să zică „uite, ăsta e un cadru de nădejde, să-l promovăm”. În facultăți, până în 89, cei care erau în UASCR primeau 50 de sutimi la diplomă în plus, ceea ce era un mare avantaj, era cu repartiție în orașe mai mari, mai mici, la țară. Aveai un avantaj din start. 

- Vorbeați despre tatăl dumneavoastră. Ați cunoscut vreun sportiv celebru?
- Puțini, doar am făcut cunoștință cu Ivan Patzaichin.

- Și cum vi s-a părut?
- Era un om foarte simplu, cald, zâmbitor. Nu era genul de vedetă.

- Dar vreun sport ați făcut?
- Am făcut volei, dar doar pe perioada junioratului. Cum se întâmpla cu orice sport. Veneau antrenorii prin școli, asistau la diverse ore de sport, vorbeau cu profesorul. Și vedeau ei ce calități sunt și te chemau. Am făcut și atletism, dar puțin. Fotbal puțin.

- Vă uitați la fotbal? Aveați vreo echipă favorită?
- Când eram adolescent, aveam și rude la Craiova, țineam cu Universitatea Craiova. Bine, și pentru că era Craiova Maxima, prima echipă din România care a scos capul în Europa. 

- Ați fost la vreun meci?
- O singură dată am mers la un meci, Steaua-Craiova, în Ghencea, țin minte că era Lăcătuș pe extremă, față-n față cu Ungureanu. Și era mingea între ei, iar Lăcătuș cu pletele alea, făcea tot felul de fente, dansa în fața lui, iar Ungureanu nu se mișca, se uita doar la minge. La un moment dat, i-a luat mingea pur și simplu și a plecat cu ea. Un stelist s-a ridicat lângă mine și a început să țipe: „Aaa, rușineeee!”. Faza asta o țin foarte clar minte. Dar da, îmi plăcea Craiova. Dar mă uitam cu plăcere și la Steaua, și la Dinamo, jucau frumos în anii '80. 

- Și acum?
- Acum mă uit la Premier League, unde vezi meciuri între locul 12 și 16 și zici că e Champions League.

- Aveți vreo favorită în Premier League?
- Liverpool. Liverpool, da, sincer. Am început, în ultima vreme, să simpatizez cu Dinamo, ceea ce nu-mi închipuiam vreodată.

- De unde până unde?
- Am un prieten foarte bun, scriitor, Filip Florian, dinamoviștii știu de ce. El m-a contaminat.

- Vă duce la meciuri?
- Da, mă duce, n-am timp să merg întotdeauna. Am fost doar o dată în ultimul an. Acum, că au început să joace ceva mai bine, parcă e mai de mers. Aștept să avem meciuri de fotbal în care să punem merge cu toată familia.

- Voiam să vă întreb, că tot ați menționat familia. Aveți o poveste cu bunicul dumneavoastră? Era rus?
- Bunica era rusoaică 100%, iar soțul ei era basarabean, au trăit mult timp în Azerbaidjan, mama s-a născut acolo, la Baku. S-au refugiat de acolo, bunică-miu a fost pastor baptist și a fost deportat în Rusia, după care au avut interdicție să locuiască în oraș, după care s-au dus încet în Basarabia, de unde plecase în 1917 și nu-și mai văzuse părinții vreo douăzeci și ceva de ani. S-au întors în 1941, iar în aprilie 1944, când veneau rușii, s-au refugiat în România, că știau ce au trăit. Eu am trăit de la 6 ani în casă cu această bunică a mea, care îmi povestea o mulțime de chestii. S-a vorbit cu mine despre ce înseamnă comunismul adevărat de când eram mic. 

- Și cum v-ați hotărât să faceți teatru, că spuneați mai devreme că ați fost student la Politehnică?
- Am avut o profesoară de română și franceză în liceu, Marina Creci, care era fiică de actori, iar la ore interpretam pe roluri, ne jucam. Caragiale, de exemplu. Era foarte pasionată de teatru. Mi-a plăcut foarte mult. Aș fi vrut să dau la teatru, dar îmi era frică.

- De ce?
- Era o frică de puști. Dacă erai la un liceu bun, cam 90% intrau la facultate și era o rușine să nu o faci. Era o convenție nenorocită, care mai există și acum. Presiune din partea profesorilor, a familiei, a ta. Dacă picai, dezamăgeai pe toată lumea. Picai la facultate, te duceai la armată un an și patru luni. Când te întorceai, nu mai știai tu foarte multe, nu țineai minte. Cumva, viața se dădea peste cap. Până la urma am dat la fizică, dar tot teatrul îmi plăcea, cu el eram în cap.

- Fiecare dintre noi e alcătuit și din mari întâlniri. Aveți pe cineva care v-a influențat puternic?
- În primul rând, Cătălin Naum, care a fost și profesor la facultate, ne-a dat o foarte mare prețuire a meseriei, dar și o smerenie. O conștiință a faptului că, să faci ceva foarte bun, e greu. Și nu poți decât dacă îți respecți meseria, dacă muncești, dacă nu cauți succesul cu orice preț. Dacă te gândești de la început la succes, poate genera mari frustrări meseria asta. Dacă tu pornești cu gândul să iei premii, să ai recunoștințe, e valabil și în scris și-n alte domenii. Trebuie să tragi, să muncești, tu ești dator să-ți vezi de treabă, iar succesul vine el. Am văzut asta și la Andrei Șerban. Cam ăsta a fost începutul. 

- Dacă tot ați menționat de Andrei Șerban, el a stat foarte mult în Statele Unite, iar la Eugenia Vodă a dat un interviu în care a vorbit despre reîntoarcerea sa, invocând valul de political correctness.
- Nu știu situația din State, el a trăit acolo 50 de ani, de pe la începutul anilor 70. El știe mai bine, dar noi avem așa un delay. Se simte și la noi totuși. Evident că sunt exagerări foarte mari și îngrădesc, trebuie de fiecare dată să te autocenzurezi, iar asta mă duce cu gândurile la vremurile comuniste. A fost un mare regizor de teatru, în anii 70-80, Alexandru Tatos. Are un jurnal. Era o liberalizare în anii 70, puteai să pleci afară, a cumpărat el încrederea Occidentului, fiind anti-rus. Se dăduse și amnistia deținuților politici, erau foarte conectați cu ce se întâmplă afară. El scrie jurnalul ăsta și vezi acolo cum, de la an la an, totul se strânge, șurubul se strânge. Cum nu mai poți vorbi despre una, despre alta, cum în '75 nu li se mai dă voie să meargă la Paris cu spectacolul, deși făcuseră asta și cu un an în urmă. Și începe să-și pună problema, în primul rând artistică, a scrierii scenariului, stilul, personajul, vocile. Dar, în același timp, schizofrenie totală!, să vezi cum pui alea în pagină ca să eviți cenzura.

- Practic și mai greu.
- Da. Tu cunoști că ideile respective sunt cam sensibile, iar atunci cum să le faci să nu ți le scoată. Sau băgai chestii mai groase, diversiune!, ca cenzura să le descoperea pe alea și să nu mai fie atenți în altă parte. Cumva, și acum mi se pare că începe un asemenea val: „Băi, să nu spun asta, chiar dacă eu cred în ideea asta”. Nu se mai poate spune „Zece negri mititei”, au schimbat titlul. N-ai cum să schimbi istoria pentru că pe vremea lui Shakespeare era o altă realitate.

- Am înțeles că dumneavoastră regizați „Procesul lui Eichmann”.
- Prima oară. Sunt virgin la regie. Resposabilitatea este mult mai mare decât atunci când ești actor. Trebuie să ai grijă de toate. Dar am o echipă foarte bună de scenografie, cu Gabi Albu. M-a ajutat mult.

- Legat oarecum de piesă: una dintre pretențiile în teatrul și filmul de afară e ca rolurile minorităților să fie jucate numai de respectivele minorități.
- La noi în țară n-ai cum să faci chestia asta. A fost o piesă care, din păcate, nu s-a mai concretizat în spectacol la Național. „Doctorul”, de Robert Icke. Un personaj este de culoare. S-a obținut un fel de derogare de la autor, pentru că la noi nu sunt actori de culoare. Nu sunt. Nu avem o imigrație la nivelul celei din Franța, din Germania, din țările nordice. Scenariul a fost adaptat, ca să poată juca un alb. Eu am jucat roluri diverse în viața mea, în televiziune, în filme, mai ales la teatru. Am jucat rol de evreu, de arab, de rom. Care e problema? Gay-ii? Am un spectacol, „Exil”, în care e vorba de trei generații din România, oameni plecați afară, întorși, dezamăgiri etc. Și joc rolul unui gay. Arta-i artă, nu ideologie. Și Cehov, și Shakespeare sunt mari pentru că au spus lucruri pe care fiecare generație le-a trăit. Lucruri autentice. Sunt aceleași vicii și aceleași virtuți dintotdeauna. Se schimbă moda, se schimbă muzica, se schimbă multe... Dar, de fapt, oamenii luptă pentru putere, se urăsc, se iubesc. Nu trebuie intervenit pe piesele lor.

- Domnule Călin, dumneavoastră sunteți o voce și în afara teatrului. Încercați să vă implicați și în unele teme politice. Nu vă afectează cumva imaginea ? De exemplu, în SUA sunt mulți actori care susțin avortul sau sunt împotriva avortului sau vorbesc pentru războiul din Ucraina sau împotriva lui. Dar sunt mulți care se întreabă dacă e locul actorilor să atingă toate temele astea sociale, politice, vaste, care stârnesc multe controverse.
- Nu cred că e doar o modă. Eu cred că actorul e ca orice alt om. Pur și simplu. De exemplu, îmi aduc aminte de povestea cu Ordonanța 13, când Dragnea a inflamat pe toată lumea, inclusiv pe actori. Eu încerc să mă informez cât pot, mă uit și la televizor, probabil mai mult decât ar trebui. Au fost unii care mi-au spus: „De ce nu îți vezi tu de lucrurile tale?”. Probabil că vorbesc și din narcisismul ăsta de actor. Alți oameni mai liniștiți, care stau în banca lor, sunt poate ingineri sau profesori și nu sunt nevoia să iasă în față. Noi avem, într-adevăr, ușurința asta de a vorbi, dar să știți că puțini actori fac asta. Pentru că marea majoritate tace din diverse motive: oamenii ori au impresia că nu au nimic de spus, ori cred că își atrag adversități. Unii nu s-au manifestat deloc pentru că știu sau sunt convinși de anturaj că-și pierd publicul sau, mă rog, o parte din public. Totuși, actorii lucrează în cariera lor pe diferite texte ale altora, în care se vorbește despre iubire, despre ură, despre valori. De ce nu se alinieze și în viața personală la asemenea sentimente? Adevărul, sinceritatea, prietenia, bunătatea, sunt niște valori față de șmecherie, minciună, oportunitate și alte lucruri. Voi spune mereu ceea ce cred.

- Urmăream odată un interviu cu Gheorghe Dinică, cred, care vorbea despre sănătatea actorului. Despre cât e de fundamental ca un actor să fie sănătos fizic. Nu poți să faci meseria asta, din câte înțeleg, dacă ai vreo afecțiune, te deraiază mental.
- Dar și în alte meserii se întâmplă la fel.

„Mențin o dietă de vin, o sticlă pe zi, uneori se adună stresul. E o meserie de nebuni”

- Dumneavoastră faceți ceva ca să vă întrețineți, vreun tip de sport? Aveți vreo dietă?
- Da, acum sunt la modul dietă. Încerc să mă mențin la o sticlă de vin pe zi. Nu tăiați asta, lăsați-o (n.r. râde). Sunt și perioade de-astea, recunosc, s-au întâmplat. Dar sunt exagerări. Când stresul e prea mult, vrei să te relaxezi cumva și exagerezi. În schimb, mă duc la sală destul de des, în afara clipelor când sunt extrem, extrem de ocupat. Fiecare trebuie să lupte împotriva lenei, a comodității. Trebuie să fii în formă cumva, inclusiv fizic. Nu se poate altfel. Am și colegi care, la un moment dat, se îngrașă și nu mai pot să facă față în roluri. Ce faci dacă trebuie să te miști un pic și după ce faci 10 metri, începi să gâfâi?! N-ai cum. Din păcate, la noi, încă din școală, nu se face nimic în sensul ăsta. Actorii sunt foarte expuși problemelor psihice așa-zis minore. Dar nu sunt minore. De fapt, stresul e din ce în ce mai mare în societate. Sunt multe povești cu anxietate, panică, chiar depresie, sunt din ce în ce mai multe, mai răspândite. E o meserie de nebuni, cum ar spune un coleg.

- De ce spuneți asta?
- Păi îți iei propriul psihic și dai de pereți cu el, iar asta este puțin cam anormal. Există un text pe care ți-l însușești. Ca să intri în rol, trebuie să te gândești la oameni foarte apropiați în niște situații crunte. Niciun om normal nu vrea să vorbească în mod curent despre moarte, despre cancer, despre război, despre adulter. Omul obișnuit, după serviciu, vreau să se simtă bine. Ar vrea la o comedie, dar eu nu-l chem neapărat la o comedie. Îl chem la o chestie dramatică, serioasă, în care e posibil să se recunoască. S-ar putea să plângă, ceea ce ar fi super, pentru că asta rupe crusta care i se așază pe inimă și devine puțin mai sensibil, puțin mai atent la ceea ce se întâmplă în jurul lui cu adevărat. Muzica, arta, filmul, toate au același scop: să-ți înfrumusețeze viața, dar să te și zgâlțâie puțin, să ieși din acel „Métro, Boulot, Dodo”, cum spun francezii, adică din rutina metrou-muncă-somn.

Rămâne Mihai Călin în roluri și după ce se termină spectacolul?

- Ați avut vreun rol, de exemplu, din care nu ați putut ieși ușor după ce l-ați terminat?
- Da, mi s-a întâmplat asta, dar nu neapărat că m-am rupt greu. Rămân de obicei cu un gol după ce se termină spectacolul. De exemplu, am jucat Caliban din Furtuna (n.r. piesă de William Shakespeare), la Teatrul Național, am luat și premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol secundar, în 2015. Și, mă rog, mă surprindeam vorbind prin casă. Iar soția mea, în care am încredere totală că știe să citească la perfecție teatrul, îmi spunea: „Vezi că începi să vorbești cam ca personajul ăla”. Eram practic preocupat de teatru și acasă. Când îți place un lucru, pleci de la repetiții și pe drum spre acasă, pe stradă, la piață, rotițele merg în continuare. „Oare cum să fac acolo? Că m-am blocat”. Și așa îți vin ideile.

- Și vi se întâmplă, de exemplu, dacă sunteți furios, să vă duceți aminte involuntar de un rol cu un personaj foarte furios și să-l jucați în viața reală?
- Nu, niciodată. Deja ar fi o treabă patologică. În joacă, poate ca glumă, da, ca să râdem. Dar altfel nu. Dacă sunt puțin bulversat, durează doar câteva secunde, asta înseamnă profesionalismul.

- Să te întorci la tine.
- Să te întorci la tine și să refaci ce ai făcut. De aceea e nevoie de minimum o oră de concentrare înainte de un spectacol, să vii la teatru și să te gândești la ce ai de făcut. Chiar dacă tu știi perfect ce ai de făcut. Sigur, dacă sunt piese mai ușoare, roluri mai micuțe sau comedii, bun, poate că nu-i neapărat necesar. Dacă nu e ceva foarte solicitant, ca să fie nevoie să te conectezi mental ...

- Și petreceți singur ora respectivă? Sau cu colegii, repetând?
- Se mai repetă textul. Chiar dacă îl știi, îi mai dai un pic. Dacă tu te concentrezi doar un minut înainte să intri, nu poți să te conectezi exact la problematica de acolo. Că tu ai și tu problemele tale. S-au mai întâmplat chestii în timpul zilei. Afli ceva cu 5 minute înainte pe metrou, chestii care sunt tulburătoare și te afectează. N-are cum să nu te afecteze.

„Există un anumit tip de memorie a teatrului, în care te raportezi la celălalt”

- Faceți ceva exerciții de memorie?
- Nu, nu fac. Memoria e ca un mușchi cumva, ține de exercițiu. Mulți mă întreabă: „Cum țineți minte atâtea replici?”. Aș putea la fel de bine să întreb și eu un dansator cum ține minte mișcările sau un muzician cum ține minte notele. E doar exercițiu. Există memoria superficială, pe termen scurt, când înveți o săptămâna pentru un examen, dai examenul și apoi uiți tot. Dar în teatru îți permiți, ai două luni și jumătate de repetiții, timp în care tu citești textul ăla de foarte multe ori. Îl citești și îl discuți, dar ai și niște indicatori. Când repeți textul, dacă vezi privirea ironică a celui din fața ta, ai un indicator al replicii care urmează. Îi răspund pentru că văd un motiv clar de a-i răspunde. Dacă i-ați văzut pe schiorii de la coborâre, înainte să plece dau din picioare, fiindcă au traseul în cap, au indicatori - jaloane, pe unde știu că trebuie să șerpuiască. Au un film în cap, exact la fel fac și actorii.

- Și spuneți că e importantă și calitatea celui cu care interacționați, practic. Contează să ai parteneri buni de scenă.
- Asta e ideal. Dar tu trebuie să-ți faci treaba indiferent dacă cel din față e mai moale sau nu îți dă ceea ce ai tu nevoie. Se întâmplă și în fotbal, când joci cu o echipă slabă, subconștientul te face să nu mai tragi.

Există mari actori care vin din spate, școala continuă să dea talente. Încă n-au apucat să fie văzuți. În televiziune sunt văzuți mai puțini pentru că acum e super- super-comercial ce se întâmplă în televiziune și nici nu prea mai au nevoie de profesionisti. Dar în teatru sunt foarte mulți buni.

- La nivel global, vi se pare că raportul filme de calitate/filme fast-food e dat peste cap față de acum 20 de ani?
- La noi, de exemplu, nu mai sunt săli de cinema, ci doar săli în mall, ceea ce alterează sociologic tipologia publicului. Lumea se duce la floricele, să bea ceva, e o stare puțin mai superficială, sunt oameni care caută un alt tip de exeperiență. În București, mai există doar Cinema Elvira Popescu și sala de la Institutul Francez, restul - Scala, Patria și Studio - sunt dispărute. Trebuie să existe și divertisment, dar sunt unii care vor să existe o cinematografie medie, adică un film și de calitate, și de public, cum e „Anul Nou care n-a fost”.

- În final, aveți și o recomandare de film pentru noi?
- Da, am jucat, de exemplu, în Trenul Vieții. Și acest film, din 1998, este o comedie despre Holocaust. Contraintuitiv. Dar e foarte frumos. Căutați-l să vedeți.