PROFU' DE SPORT Mirel Rădoi, invitat la episodul #16 din podcastul „Profu' de Sport” » Fostul selecționer, la momentul adevărului: „Recunosc că nu e ușor de lucrat cu mine”

• Interviul cu Rădoi a fost realizat zilele trecute, la sediul fostului club al lui Rădoi, înainte ca tehnicianul să-și încheie socotelile cu formația saudită Al-Taii.

Mirel Rădoi vorbește pe larg despre „divorțul” de Universitatea Craiova, despre mandatul său suculent de la prima reprezentativă, dar și despre momentele petrecute la FCSB și relația actuală pe care o are cu Gigi Becali. Ce-și reproșează după șapte ani în antrenorat? Ce regrete a acumulat de-a lungul carierei? Cât cheltuiește pe marile sale pasiuni? Totul, într-o ediție inedită a sportcastului ajuns la episodul #16.

- Mirel, ești de aproape patru luni aici, cum te-ai readaptat la viața din Arabia Saudită?

- Foarte multe lucruri nu s-au schimbat din perioada în care am fost aici, în 2009-2010-2011. În general, lucrurile tradiționale au rămas la fel, cultura, fotbalul. Deci, pentru mine n-a fost o schimbare foarte mare.

- De ce ai venit aici? Ca să-ți găsești liniștea după perioada foarte agitată din fotbalul românesc sau ca să îți relansezi cumva cariera?

- În primul rând, a fost oferta cea mai serioasă, restul au fost doar discuții, nu am avut altă ofertă oficială. Cu Al-Tai, am terminat discuțiile în 10 minute, într-o ședință video. Cum am închis apelul, am și primit oferta oficială pe mail. Fiind și după perioada de la Craiova, am zis să încerc să vin aici pentru că trebuie să antrenez, să profesez cât mai mult, mai ales că sunt la început de carieră.

- Al Tai e un fel de FC Botoșani? O echipă dintr-un oraș de provincie, promovată relativ recent, fără un istoric grandios de performanțe. Care sunt așteptările tale aici? Ce speri să faci pentru tine și pentru club?

- Corect. Asemănarea cu Botoșaniul e una foarte bună. Într-adevăr, clubul are ambiții destul de mari, dar anul trecut s-au salvat în ultimele două etape. Anul acesta, în momentul în care am venit erau destul de disperați, chiar dacă echipa era doar pe locul 10, erau la doar cinci puncte de retrogradare și erau destul de disperați, pentru că au avut perioade de 12 ani, de 17 ani petrecuți în Liga 2 și nu voiau să ajungă din nou în situația aceea. Acum, cu cinci etape înainte de finalul sezonului, nu mai avem nicio emoție privind retrogradarea în liga secundă. Pentru sezonul următor, am avut discuții cu clubul în care le-am spus că prezența mea aici nu va fi doar pentru a ne bate la retrogradare, ci a încerca să ne luăm cu granzii de gât. Pe lângă cele patru din față, va promova și Al-Ahli Jeddah, o altă formație de tradiție, și aș vrea să terminăm acolo, pe locul 4, locul 5 în sezonul următor.

- Celelalte patru sunt Al Hilal, Al Nassr, Al-Ittihad și Al Shabab. Și care-i diferența de bugete, de susținere și de potențial dintre aceste echipe și restul lumii?

- E greu de făcut o comparație, pentru că nici măcar dacă am spune că celelalte cluburi ar avea bugetul dublu, tot ar fi o comparație prea mică. Deci între cele patru și celelalte este o diferență uriașă. Din sezonul următor, vor fi 18 echipe, nu vor mai fi 16, deci diferența este una enormă, dar, până la urmă, în timpul meciurilor detaliile fac diferența. Chiar dacă cele patru echipe, pe lângă bugete, au și jucători foarte buni cu salarii foarte bune, poți regla lucrurile, prin mici detalii te poți apropia și poți înclina balanța în favoarea ta.

- Tu ai jucat 3 ani în Arabia Saudită. Ai devenit un jucător emblematic al lui Al-Hilal, chiar ai fost declarat «Fotbalistul Anului» într-unul dintre acele sezoane (n.r. - 2010). Ți se pare că s-a schimbat în vreun fel fotbalul de aici în ultimii 10 ani?

- Da. S-a pus foarte mult accent din punct de vedere tactic. Sunt foarte mulți antrenori străini - în timpul sezonului pot fi chiar trei antrenori schimbați la o echipă. Apoi, toate echipele au de la mijloc în sus doar jucători străini și jucători străini de calitate! În fiecare partidă vedem goluri marcate, sunt foarte puține meciuri care se termină 0-0. Foarte puține! Și ăsta e un aspect pozitiv pentru fotbalul din Arabia Saudită, pentru că suporterii vin în număr din ce în ce mai mare la stadion, văd goluri, în fața televizorului crește audiența. Repet, e un aspect pozitiv pentru fotbalul de aici.

- Dar care sunt particularitățile fotbalului de aici? Adică, ce-i împiedică pe saudiți să progreseze mai apăsat, să progreseze, cumva, într-o concordanță mai clară cu investițiile de aici? S-au investit sute de milioane aici, la fel cum, de-a lungul anilor, s-a întâmplat și în China, poate și în Statele Unite. Foarte mulți jucători, foarte mulți antrenori de top aduși - unii dintre ei pe final de carieră. Totuși, progresul nu urmează aceeași curbă cu investițiile financiare. E factorul cultural, factorul religios, poate, atât de puternic încât îi plafonează pe jucătorii locali?

- Într-adevăr, la nivel de cultură și mentalitate înca au o problemă. Dar m-aș uita puțin la China, care a investit foarte mulți bani în campionatul lor intern și mă uitam că nu s-au calificat la Campionatul Mondial. Deci, nici la ei nu s-au văzut foarte mult investițiile făcute. Dar să revenim. Într-adevăr, cultura și mentalitatea încă le pun bariere, în special jucătorilor, pentru că având o tradiție... De exemplu, ultima rugăciune este dimineața la ora 04:00. Practic, așteaptă să se roage, apoi se duc la culcare. Or, dacă vrei să faci antrenament dimineața la ora 11:00, trebuie să te gândești că nu au decât cinci ore de odihnă. Cinci ore, maximum șase ore de odihnă. Și, atunci, s-ar putea ca tu să aștepți anumite date și anumite valori la acel antrenament pe care să ne le ai, probabil, nici la 50%. Dar din punct de vedere al calităților native, se apropie de fotbalistul român, sunt jucători destul de rapizi, destul de tehnici, au calități destul de bune. Dar, la nivel de cultură și mentalitate, nu sunt 100% profesioniști, din păcate. Încă sunt în căutare.

- Adică?

- Sunt antrenori cu staff care vin și încearcă să educe jucătorii. Sunt doctori, fizioterapeuți care încearcă să le explice de ce alimentația e foarte importantă, de ce recuperarea e importantă, când și cum trebuie s-o faci. Din punctul acesta de vedere, noi avem un departament medical foarte, foarte bun, iar lucrurile deja s-au schimbat. Nu doar de la venirea noastră, ci și înainte, cu antrenorul portughez care a fost aici (n.r. - Pedro Miguel Marques da Costa Filipe).

- Înțeleg că pentru tine e greu și poate fi chiar lipsit de eleganță față de cei care te plătesc aici să spui că fotbalul din Arabia Saudită este slab sau sub un anumit standard. Totuși, eu n-am datoria asta față de fotbalul saudit. Am văzut niște meciuri și-ți spun sincer că nu m-au dat pe spate, inclusiv venirea lui Cristiano Ronaldo ș.a.m.d. Tu ce argumente ai, din interior, să spui că fotbalul saudit este de calitate, în creștere și poate fi chiar mai bun decât decât fotbalul de acasă, din România?

- Nu știu dacă pot să fac neapărat o comparație cu fotbalul din România, pentru că-s două campionate diferite. Ne putem uita la investiții, că sunt unii jucători aici pe care n-am putea nici să-i visăm vreodată în România.

- Asta fără discuție, evident.

- Dar eu spun altceva. Ar fi interesant să vedem un meci între campioana României sau echipa care în momentul de față este pe primul loc, Farul, și Al Hilal, care este pe locul 4 și a pierdut finala Ligii Campionilor Asiei. Ambele echipe au o strategie similară, un joc asemănător. Ar fi un meci destul de interesant și-ți spun sincer, nu neapărat că lucrez aici, dar n-aș putea da o învingătoare de dinainte. Dar, la nivel de mentalitate, e clar că fotbalul din Arabia Saudită suferă și probabil că și ei fac investițiile acestea tocmai pentru a încercat, prin antrenori și prin jucători, să formeze modele și pentru jucătorii lor, pentru localnici, pentru a începe să-i educe să fie din ce în ce mai profesioniști.

- Bine, dar o fac deja de niște zeci de ani. Sunt antrenori români care vin aici de 20-30 de ani, antrenori străini cu o cotă importantă care au venit și ei acum 10, 15, 20 de ani. De cât e nevoie pentru ca fotbalul să decoleze într-un fel?

- Ca să schimbi o cultură și o mentalitate, n-o poți face într-un an, doi, trei, patru, cinci. Eu o spun pentru că am încercat să schimb mentalitatea la echipa națională a României și nu am reușit în totalitate și probabil că va mai avea de muncă și Edi, probabil că va mai avea de muncă și următorul. Dacă noi nu reușim, care cât de cât suntem mai profesioniști decât cei de aici, e clar că și la ei procesul e mult mai îndelungat.

- Înțeleg. Tu privești experiența de aici mai degrabă ca pe o escală spre o întoarcere către fotbalul european? Sau te ghidezi, mai degrabă, către modelul Olăroiu, care a reușit să domine și să câștige trofee în absolt orice țară în care a activat aici, în zonă.

- Nu. În primul rând, a fost ideea de a activa, de a fi în fenomen în continuare și de a practica, pentru că nu am decât șapte ani de meserie, dintre care patru au fost la nivel de Federație, la nivel de echipe naționale. Și, atunci, primul lucru care m-a motivat pe mine să vin aici... Nu neapărat că a fost singura ofertă serioasă - și dacă era din altă parte, tot mă duceam - pentru că trebuia să profesez, să fiu, cum spunem noi, să fim în sistem, să antrenăm zi de zi, pentru că, până la urmă, degeaba poți să inovezi anumite lucruri, dacă le inovezi doar pe hârtie sau acasă, în curte. Și, atunci, ai nevoie ca toate lucrurile pe care le-ai dobândit la nivel de informații să poți să le expui practic. Cum poți face asta? Antrenând zi de zi. Iar asta a fost ideea mea principală, de a antrena. După aceea, dacă voi avea vreo ofertă din Europa, e clar că orice antrenor își dorește să meargă acolo. Dar, până la urmă, tu poți să îți dorești, dar fără să te oferteze nimeni, și atunci nu ai ce face, trebuie să te duci unde vezi un proiect serios și unde ai o ofertă.

- Din țară, asta a fost dintotdeauna ideea, că te duci în zona arabă doar ca să câștigi bani, iar performanțele nu se pot face acolo. Și lumea se întreabă de ce mergi la o echipă din Arabia Saudită, din Emirate sau din Qatar în loc să mergi la o echipă de plan secund din Grecia sau din Bulgaria?

- Probabil că asta este ideea marii majorități a oamenilor. Chiar am avut ceva discuții din Grecia, dar, până la urmă, și acolo erau anumite lucruri pe care pe mine mă opreau...

- Să progresezi?

- Exact. Erau niște bariere puse atât pentru mine, cât și pentru echipă. De exemplu, am avut niște discuții cu o echipă din Grecia în care mi s-a spus că strategia clubului este să joace doar cu patru fundași. Dacă eu mă gândeam să schimb strategia într-un meci, nu aveam voie, că asta era strategia clubului. Și, atunci, dacă o făceam, totuși, riscam să mă duc să antrenez două meciuri și apoi să plec. Nu aveam cum să accept lucrurile acestea și nu am cum să le accept niciunde, indiferent de campionat sau de bani. Deci, asta a fost discuția. Dacă era ceva concret și un proiect interesant, m-aș fi dus pe bani mai puțini, pentru că nu a fost vorba doar despre bani. Sunt la început de meserie și vreau să practic această meserie.

- Îmi aduc aminte că am avut acum vreo trei-patru ani, cred, un interviu cu Răzvan Lucescu, tocmai când se pregătea să vină aici, la Al Hilal. Și în acest context, al evaluării fotbalului de aici, mi-a spus o chestie interesantă, a cărei profunzime n-am sesizat-o la momentul respectiv. Mi-a zis că, indiferent de nivel, să câștigi e foarte greu. Adică, indiferent dacă joci în Liga 4 sau în Champions League, adversarii vor fi, cumva, de același nivel cu tine, iar să câștigi e complicat, că trebuie să faci lucrurile mai bine decât o fac ceilalți. Deci, Arabia Saudită, Grecia sau România...

- Așa este. În plus, el era venit la un club cu presiune, un club obișnuit să câștige aproape orice trofeu pus în joc. Mă uitam că anul ăsta au avut ca obiectiv patru trofee și erau foarte aproape să le piardă pe toate patru. Adică, au pierdut trei și au câștigat acum Cupa Regelui egalând în minutul 109. Au fost foarte aproape să piardă cele patru obiective impuse pentru anul acesta. Deci n-a fost ușor nici pentru Răzvan, nu e ușor pentru nimeni. Deja, când vii aici, pare așa, ușor, să iei campionatul și Cupa...

- La o echipă de nivelul acela, nu? La o echipă precum Al-Tai, nu se poate aștepta lumea la așa ceva.

- Exact. La o echipă de nivelul nostru sau de nivelul lui Al-Raed, unde e Șumudică, sau Damac, unde e Cosmin Contra, e foarte greu! Și să sperăm că se vor adeveri lucrurile, iar la o echipă nouă care a promovat acum, la Al-Hazem, va veni un alt antrenor român. Dar e foarte greu. Îți poți impune doar să câștigi Cupa. De ce? Fiindcă sunt mai puține meciuri și poți beneficia, la un moment dat, de anumite lucruri, în care echipele puternice să fie angrenate în campionat și să-și dorească să câștige titlul. Atunci, s-ar putea să facă o echipă mai echilibrată, să nu fie foarte, foarte puternică. Astfel, fiind puține meciuri în Cupă, să ai acces să ajungi în finală.

- Mă uitam că aici, la Al-Tai, au mai fost de-a lungul anilor destui antrenori români, de la Liță Dumitru, Sandu Moldovan, pe vremuri, până la Claudiu Niculescu, Ciobotariu...Dar în ultimii 15 ani, n-a existat la echipa asta un antrenor care să stea mai mult de un an. Ai idee de ce? Ce se întâmplă? Bănuiesc că nu e o particularitate a lui Al-Tai, se întâmplă, spuneai tu un pic mai devreme, cam peste tot în fotbalul saudit. De ce-i schimbă atât de des?

- Într-adevăr. Dar poate să fie o particularitate pentru Al-Tai și nu numai pentru Al-Tai, ci pentru echipele de la mijlocul clasamentului și de la mijlocul clasamentului în jos.

- N-au răbdare?

- Unu la mână: nu au răbdare. Doi la mână: vor ca echipa să joace și spectaculos, să aibă și rezultate și, dacă este posibil, să vândă și jucători, neavând, totuși, academii foarte puternice. După aceea, marea majoritate a cluburilor despre care vorbim acum au conducători care sunt foști jucători. Cred că ei aseamănă în continuare fotbalul de azi cu cel pe care l-au practicat ei. Și, atunci, mulți dintre ei cred că se pricep și că a evalua jucători și antrenori e la fel de ușor cum era pe timpul când jucau ei. După aceea, strategia de transferuri. Strategia, la marea majoritate a cluburilor de aici, e făcută chiar de cluburi.

- Tu cum vezi viitorul fotbalului din Arabia Saudită în contextul acesta al planurilor grandioase? A venit Ronaldo, sunt tot felul de promisiuni că, din vară, Guvernul vrea să investească în aducerea a 50 de jucători cu cotă mare din fotbalul mondial. Cum crezi că va fi?

- Ar fi un proiect interesant, se discută în continuare la el prin Guvern, Federație și Ministerul Sportului. Fiecare echipă de aici să-și poată permite, adică, unul din 150 cei mai buni jucători din lume.

- Din Top 150 de jucători, zici.

- Din Top 150. Și atunci, dacă este vorba de salariu, 75% va fi acoperit din resursele Guvernului. Clubul, practic, va plăti doar 25% din salariu.

- Practic, dacă proiectul ăsta trece, spui așa: 10% din cei mai buni jucători ai lumii ar urma să joace în Arabia Saudită, iar trei sferturi din salariu să fie suportat de Guvern.

- Exact, da. Dar, chiar și așa, pentru noi, chiar dacă vorbim de un jucător care ar putea să vină liber, jucător cu nume, și să te și ajute fotbalistic vorbind, să aibă un salariu de 20 de milioane și 75% din sumă plătită de Federație ar fi, așadar, 15 milioane plătite de Federație, dar 5 milioane, pentru un club precum Al Raed-ul lui Marius Șumudică, Damacul lui Cosmin Contra sau Al-Tai, unde sunt eu, e aproape imposibil de plătit. De ce? Pentru că noi, la anul, pentru cei șapte străini permiși - se va vota acum pentru al optulea străin - ăsta este bugetul pentru toți străinii. Noi avem un buget salarial de 5 milioane de dolari pentru 8 străini, nu ai cum să-i dai atât unui singur jucător. Nu ai cum să-i dai atât unui singur jucător. Și, atunci, mi-e greu să cred că...

- Practic, chiar dacă trece proiectul ăsta, prăpastia dintre cluburile mari și cele mici va fi și mai mare.

- Și mai mare, da. Poate ar fi posibil doar dacă unul dintre aceste cluburi găsește pe cineva, un sponsor foarte puternic, un om de afaceri care să vină și să spună: "Plătesc eu salariul jucătorului X". Altfel, ca și club, e foarte greu să faci lucrul acesta.

- Ce diferă în job-ul tău de antrenor aici față de ce făceai înainte, în Europa, la naționala României sau la cluburile din România, la modul general?

- Timpul petrecut la birou este mult mai îndelungat aici decât a fost la Craiova, de exemplu, sau chiar și la Federație.

- Asta și pentru că viața socială de aici e destul de limitată, nu prea ai ce să faci, totuși, în afara job-ului. Adică, dacă nu te îngropi în muncă aici...

- Nu neapărat, dar, de exemplu, antrenamentul filmat... Și fac o comparație între Craiova și Al-Tai. Antrenamentul filmat de la Craiova, dacă dura 90 de minute, probabil că undeva în două ore și jumătate îl terminam, că tot vorbeam mai devreme de mentalitate, de modelul de a fi profesionist. Erau unul, poate maximum doi jucători la Craiova pe care-i vedeai că nu fac ceea ce ar trebui. Pe când, aici, procentajul e mult mai mare.

- Ai mai mult de corectat, adică.

- Exact. Și noi luăm separat fiecare antrenament filmat, după aceea colectăm informații și vedem ce a observat fiecare, pentru ca după aceea să-l punem din nou pe tot și să ne uităm să vedem dacă informațiile pe care le-am colectat fiecare dintre noi coincid cu ce a găsit fiecare. După aceea, ne uităm cu toții împreună, după ce la început fiecare ia o parte. Noi avem 39 de jucători la antrenament. 35 de jucători de câmp și patru portari.

- De ce? N-am mai auzit până acum de antrenamente cu 40 de jucători.

- Pentru că lotul a fost foarte numeros. Am luat șase jucători de la U19, trei jucători de la U17 care erau foarte buni, am vrut să-i văd și se antrenează cu noi.

- Dar nu te încurci? Cum poți să faci antrenament cu 40 de jucători?

- Ne corelăm în așa fel încât putem să facem. Suntem trei antrenori și facem aceleași exerciții în trei părți. Și, atunci, fiecare dintre noi stă concentrat pe exercițiul lui pentru a putea observa jucătorii. Într-adevăr, problema pe care o întâmpinăm cu un număr atât de mare de jucători intervine la antrenamentele tactice. Având un singur teren de iarbă, acolo ai trei, poate chiar și patru jucători. Și în loc să faci un antrenament tactic de 20 de minute, ajungi să faci unul de 35-40 de minute. Pentru că fiecare trebuie să treacă minimum șase minute prin fiecare culoar.

- Deci spui că studiul din jurul job-ului este mult mai intens decât în alte părți.

- Imens! Și, atunci, timpul petrecut la birou e mult mai mare. Avem zile în care stăm și 14-15 ore la birou.

- Toți, nu? Nu doar tu ești "workaholic", ci toată echipa. Oamenii știau că vin cu tine aici, știau în ce se bagă.

- Toți, absolut. E primul subiect pe care-l discut cu oamenii pe care-i iau în staff: volumul de muncă. După aceea, caracterul. Pentru că poate fi foarte bun, dar dacă suferă la caracter...nu! Am nevoie de oameni, pentru că mai devreme sau mai târziu, prin volumul nostru de muncă, vom asimila. Dar dacă nu ai un caracter prin care să te potrivești cu noi, atunci prefer ca, indiferent de cât de bun e, să nu facă parte din staff.

- Dincolo de volumul acesta de muncă mult mai crescut despre care spui că te-ai lovit în Arabia Saudită, ce alte lucruri culturale, în raport cu jucătorii, te-au surprins?

- La nivel de analiză, de exemplu. Și vechiul staff, și ceea ce s-a petrecut în urmă, chiar și la echipele de unde ei au fost împrumutați aici de către Al-Tai. La analiza video, de exemplu, ei terminau totul în 3-4 minute. Și ofensiv, și defensiv. Noi împărțim analiza în două momente. Cu o zi înainte de meci, când intrăm în cantonament, seara, înainte de masă, facem o analiză și după aceea, în ziua jocului, o a doua parte de analiză. Și începem defensiv- ofensiv, cu analiza adversarului în două structuri și în două momente. Fiecare are opt minute. Dacă, de exemplu, avem și momente speciale și le trimitem jucătorilor, lor li se pare foarte mult. Nefiind obișnuiți, am avut probleme la început cu lucrul acesta, după aceea am încercat să le explicăm de ce trebuie să învețe și ei să fie mult mai atenți la ședințe și de ce ar fi bine ca în momentul ședinței să vină cu un pix și cu o foaie sau chiar să-și noteze pe telefon anumite lucruri care cred ei că sunt importante, dar pe care le pot uita până a doua zi la meci. Și atunci am avut discuții cu ei cum să facă lucrul ăsta și i-am obișnuit să şprocedezeţ exact cum făceam eu ca jucător. În momentul în care făceam antrenamentul tactic pe teren, mă duceam în cameră și-mi scriam pe o foaie. Chiar am găsit o agendă din perioada Victor Pițurcă - Olăroiu - Zenga. Și la fiecare antrenor scria în dreptul lui ce trebuia să fac. Le-am explicat jucătorilor lucrul acesta și au început și ei să procedeze așa, deja se văd lucrurile acestea la nivel de îmbunătățiri.

- Apropo de cariera ta de jucător. Dacă ne întoarcem la momentul 2009, când te-ai transferat de la Steaua la Al Hilal, mi-aduc aminte că tu ai fost atunci, ani la rând, subiectul unor posibile transferuri mari la echipe importante din Europa. S-au vehiculat nume mari, Inter, Arsenal, Portsmouth...

- Southampton...

- Da. Pentru ca la final să vii aici, în Arabia Saudită, mutare care a fost privită de mulți mai mult ca pe un naufragiu decât ca pe un succes, deși mi-aduc aminte că, la vremea aia, suma era un record pentru fotbalul românesc (n.r - 5 milioane de euro plus TVA). Dar era Arabia Saudită, nu era Occident. Sincer vorbind, și tu ai privit, cel puțin la început, venirea aici ca pe o mică înfrângere în raport cu ce visau când erai un pic mai mic și mai în formă?

- Nu neapărat ca pe o înfrângere. Pentru mine, era un moment - e mult spus escapadă - în care voiam să plec. Având în vedere tot ceea ce se întâmplase în urmă... A fost perioada 2003-2004, când am avut oferte clare, chiar am discutat cu anumiți antrenori, dar clubul a cerut foarte mulți bani pe mine la momentul respectiv. După aceea, a fost perioada 2005, când m-am operat și am avut din nou o cădere. A urmat o perioadă în care am început să am din nou evoluții bune, ne-am calificat la Campionatul European. Din nou, sumele de transferuri erau foarte mari. Momentul culminant a fost când trebuia să se realizeze transferul la Inter. Chiar și după negocierile purtate între cluburi și discuția mea cu Mourinho, ştransferulţ nu s-a făcut. Eram, din punct de vedere psihologic, foarte bulversat. Pentru mine, a fost o șansă mare această ofertă. Sunt sigur că, dacă nu reușeam să plec, clubul nu mai lua niciun ban pe mine, iar evoluțiile mele ar fi fost din ce în ce mai scăzute. Mă plafonasem deja în campionatul românesc, riscam să nu mai am evoluții bune nici pentru echipa națională și puteam să ajung un jucător...

- De duzină?!

- Care să aibă regrete foarte mari și să nu mai apuce să joace nici pentru Steaua în momentul respectiv. Aia a fost teama mea, pentru că simțeam, din punct de vedere psihic, că eram foarte apăsat. Era sub o presiune imensă. De asta eu înțeleg jucătorii care ratează transferuri de ce au apoi un impas, pentru că și eu am trecut prin lucrul acesta. E greu de explicat cuiva emoțional. Dar începi, chiar și la antrenament, la anumite exerciții, să vezi că nu mai ești tu. Vezi că, la un simplu exercițiu de pasare, tu nu mai dai pasele pe care le dădeai înainte și începi să te întrebi de ce. E greu să explici cuiva toate momentele astea prin care treci, așa că eu îi înțeleg pe acești jucători. La mine, reculul a fost foarte mare!

- Și cu cât e mai mare numele echipei care te vrea și transferul nu se realizează, cu atât șocul e mai mare. Dacă te vrea Inter și nu se face...

- Într-adevăr. Și să stai față în față cu Mourinho, să-ți explice unele lucruri pe care le vrea de la tine, să-ți spună că el vrea un anume tip de fundaș central care să-l înlocuiască pe Cordoba, iar eu eram același tip... În mintea mea, era ca și cum nu mai rămăsăse nimic de făcut decăt să plătească banii și visul mi se va îndeplini. Am jucat alături de Chivu la echipa națională a României, urma să jucăm împreună și la Inter. Nefăcându-se acest transfer, eram într-o groapă din punct de vedere psihologic. Oarecum, problemele astea le-am transpus mai departe și acasă. Nu mai vorbeam nici cu familia, nici cu soția, copilul, nu ieșeam în parc, eram numai în casă.

- Cazul destul de clasic de depresie la un sportiv.

- Simțeam că sunt căzut din punct de vedere psihologic, dar, la fel, îmi veneau anumite soluții să pot ieși din starea aceea, dar nu puteam să acționez. Mă gândeam: "Ies și eu cu ei la masă, ies și eu cu ei în parc și mai uit". Nu puteam! Pur și simplu nu puteam! De asta îi înțeleg pe jucătorii care trec prin asta. Mai în glumă, mai în serios, eram în cantonament la Oliva Nova, cu Marius Lăcătuș, și, când a venit oferta, au început să negocieze. La un moment dat, s-a ajuns la suma de 6 milioane de euro. Eram cu nea Vali Argăseală în jacuzzi, la recuperare, după antrenament. Și-mi zice: "Ce zici, Mirel? Dacă mai forțez să mai cer încă un milion, crezi că o să plătească Al Hilal?". El glumea, dar eu, foarte serios, îi zic: "Nea Vali, te joci cu viitorul meu și s-ar putea ca din jacuzzi să ieșim doar unul, iar ăla să fiu eu!". S-a uitat la mine și zice: "Nu m-a amenințat nimeni în viața mea râzând". I-am zis: "Te rog, acceptă banii ăștia, altfel evoluțiile mele vor fi din ce în ce mai slabe". Și el a avut discuția asta cu nașu' (n.r. - Gigi Becali) și i-a zis: "Bă, el niciodată n-a spus că joacă slab. Dacă el o spune, înseamnă că asta este, trebuie să-l lăsăm să plece. Dacă ne dau șase milioane, toți banii odată, iar el e mulțumit cu salariul, îl lăsăm să plece". Pentru mine, a fost și o escapadă, nu neapărat că m-am gândit: "Mamă, ce diferență de sumă între ce am la Steaua și cât voi lua la Al Hilal".

- Voiai să scapi, efectiv, de fundătura asta.

- Pentru mine, orice ofertă ar fi venit la momentul acela, pur și simplu aș fi acceptat.

- Totuși, au luat șase milioane în momentul în care nu mai erai top-top, erai un pic în cădere din cauzele pe care le-ai expus și tu. Cât au cerut de la Inter?

- Nu au acceptat mai puțin de 13 milioane din discuțiile pe care le-am avut cu Giovanni și Victor Becali. Asta a fost suma, iar Marco Branca, cel care era la un moment dat director sportiv la Inter la momentul respectiv, a zis: "Nu e normal să plătim pentru un jucător român suma asta, fiind doar cu un Campionat European la activ, neavând o înălțime de fundaș central". Țin minte că, la un moment dat, se discuta de o sumă de transfer de 11 milioane, dar banii plătiți în două tranșe.

- Și asta n-a acceptat Gigi Becali, damblaua lui e să ia toți banii odată.

- Astea-s discuțiile pe care eu le știu. Dacă au fost alte discuții pe care eu nu le știu, poate să le lămurească.

- Cu Mourinho cât timp ai stat de vorbă? La București s-a întâmplat, nu?

- Cred că vreo o oră și jumătate.

- Și ai plecat de acolo "topit"?!

- Îți dai seama. În momentul în care vorbeam de fotbal, imediat intervenea o întrebare de familie, imediat intervenea iar ceva despre fotbal, apoi intervenea iar...

- Încerca să-ți facă un portret-robot din mai multe unghiuri, nu?

- Exact. După aceea, punea o întrebare despre alimentație, despre recuperare, despre cum văd eu fotbalul într-un sistem, în alt sistem, în poziție de număr 6, în pozițe de fundaș central. A fost o discuție fabuloasă! Nu degeaba i se spune "The Special One". Afla lucruri de la tine aproape fără să-ți dai seama. Abia după ce terminai discuția, îți dădeai seama că ai spus mai mult decât ai fi vrut.

- Deci ai fost foarte dezamăgit după momentul ăla.

- Da, pentru că au fost și alte discuții foarte avansate în care eu am vorbit cu antrenori sau directori sportivi de la echipele respective. Și sunt oameni în fotbalul românesc care pot să confirme. Cel mai clar caz e cel al lui Ilie Dumitrescu, el a adus o echipă din Anglia. Practic, trebuia să se facă.

- Southampton a fost? Sau Portsmouth?

- Southampton, da. Trebuia să se facă. Oamenii erau foarte încântați, Ilie, prin cel care a adus contactul direct, l-a pus în legătură cu clubul. În 24 de ore trebuia să se facă transferul! Primele discuții așa au fost, că "până mâine se încheie transferul!". Nu s-a mai făcut nici până în ziua de azi (râde).

- Și nici nu se mai face!

- Da. Dar nu am un regret. Ăsta a fost să fie cursul vieții. Am stat și m-am gândit după. Poate semnam cu Inter, dar nu aveam valoare de Inter și ajungeam la nu știu ce echipă în Serie B și de acolo la fel... Pentru că au fost cazuri: Denis Alibec, Cristi Daminuță, Răzvan Popa...

- Dar știi cum e... ăsta-i drobul de sare. Până nu încerci, nu-ți dai seama dacă ești bun.

- Știu... Dar au fost jucători foarte talentați și nu au reușit.

- E adevărat, dar ei au ajuns acolo la 16-18-20 de ani. Tu erai deja consacrat, nu? Căpitan, semifinalist și așa mai departe. Aveai altă încredere cu care mergeai acolo.

- Într-adevăr, dar nu puteai ști ce-ți rezervă viitorul. Atunci, am mers pe lucrurile astea, am considerat că așa a fost să fie. Le accept așa cum sunt.

- Te consideri ghinionist? Ca fotbalist, vorbind. Ai avut niște accidentări grave în momente importante pentru tine...

- Da, dar nu mă gândesc la situația asta că aș fi avut ghinion și-ți spun și de ce. Junioratul meu și al generației mele de la Severin a fost unul tumultuos. Noi făceam antrenamente pe un teren de bitum de handbal.

- Mi-aduc aminte, am făcut un reportaj acolo, la tine acasă, pe vremuri, acum 20 și ceva de ani.

- Pe noi foarte rar ne ducea antrenorul pe un câmp. Pur și simplu era un câmp, unde a găsit un teren mai drept și era doar pământ. Ne mai antrenam câteodată pe acolo.

- Clasicul maidan

- Da. Era foarte aproape de un liceu, dar nici acolo nu prea ne lăsau să ne antrenăm. În rest, aveai meciul de la finalul săptămânii, doar atunci jucai pe iarbă. În rest, nu. Știam, deci, că sunt expus la genul ăsta de probleme, cu genunchi, cu spate, cu glezne. N-am avut ghinion. Acestea sunt lucrurile pe care le-am avut din copilărie, iar mai devreme sau mai târziu apăreau. Era aproape imposibil, nu aveai cum.

- Nu doar la tine, spui, ci la toți din generația ta. Toți aveau genunchii praf de la un punct încolo.

- Absolut! În orașele mai mari, erau un pic mai norocoși, fiindcă aveau terenuri de zgură. Noi nu aveam. Apoi, nu era simplu faptul că făceai două ore pe zi de antrenamente. Noi, în copilăria noastră, jucam 6-7-8 ore. Alea erau numai pe bitum și pe ciment, așa era atunci. Apoi, tot ce se întâmpla în România la începutul anilor 2000...'99, 2000, 2001, 2002, exercițiile de forță erau forță brută. Aia era uzură pentru toți dintre noi. La fel, glezne, genunchi spate. Nu existau metodele și exercițiile care sunt acum, program de prevenție, nu! Luai haltera și te întrebau: "Câte kilograme ai?". "70!". "Bine, cu 70 de kilograme trebuie să faci genuflexiuni". Ăla era un exercițiu de uzură.

- Care punea presiune pe toate articulațiile.

- Exact. Mai devreme sau mai târziu, s-a văzut la toți dintre noi. Dar nu-s de condamnat antrenorii, nu-s de condamnat preparatorii, acelea erau metodele, acelea se lucrau. Așa erau vremurile. Dar nu-s de condamnat antrenorii, nu-s de condamnat preparatorii. Exercițiile alea se știau, pe alea le lucrai. Le făcea toată lumea. A rezistat cine era bun. Cine nu, la revedere și altul la rând.

- Ai ajuns, totuși, la Al Hilal, care e un Real Madrid al Golfului, un club foarte...

- Ei îl aseamănă mai mult cu Barcelona, fiindcă cine vine antrenor trebuie să implementeze un joc bazat pe posesie.

- Da, un club foarte titrat. Care a fost pentru tine impactul cu fotbalul arab? Veneai dintr-o postură privilegiată. E adevărat, veneai dintr-o țară europeană mică, dar aveai o cotă bună, erai căpitan de semifinalistă de Cupa UEFA, era internațional. Ce te-a șocat când ai ajuns aici?

- La nivel de fotbal, îți spun sincer că pentru mine a fost ușor să mă adaptez. Nu m-a șocat absolut nimic. Dar la nivel de de cultură... aflând că ei se culcă la 04:30, 05:30 dimineața, câteodată, că la 04:30 se roagă, după aceea mănâncă imediat după rugăciune. Neavând contact cu o astfel de cultură, pe mine lucrurile astea m-au șocat la început. După aceea, ieșeam la mall și vedeam femeile îmbrăcate în negru, bărbații doar în alb. Alb și negru în mall, nimeni îmbrăcat normal, european, ca noi. Pentru mine, a fost chiar un șoc! Și chiar am avut o discuție cu președintele clubului și cu Oli și i-am spus după prima săptămână: "Oli, îmi pare rău, eu nu am cum să mă adaptez". Le-am dat înapoi cecul cu banii pe care-i primisem la semnătură. Și mi-a zis: "Băi, cu toții am avut impresia asta. Ai răbdare, că ușor-ușor o să te obișnuiești cu lucrurile astea. N-a fost ușor nici pentru noi cum e nici pentru tine. Cum și pentru ei, dacă-i duci într-o țară europeană, e un șoc".

- Fiindcă se ciocnesc două culturi și atunci...

- Exact. Și, într-adevăr, ușor-ușor m-am adaptat. La nivel de fotbal, nu mi-a fost absolut deloc greu, ba din contră! Mie mi s-a părut mult mai ușor campionatul în 2009 și fac o paralelă. Campionatul în România era, pur și simplu, bazat pe o tactică pe care o vedeai la marea majoritate a echipelor din România. Venind aici, nu se punea foarte mult accent din punct de vedere tactic și, atunci, având libertate, mie mi-era ușor să mă exprim. Nefiind accentul pus pe tactică, aveai timp trei-patru secunde să controlezi mingea, ceea ce pe mine mă avantaja. Nefiind un jucător foarte tehnic, pe mine mă avantaja spațiul, puteam să-mi fac preluare, să-mi împing mingea în față și să mă și uit. Aveam nevoie de acele trei secunde și mi-a fost ușor să mă exprim ofensiv. Defensiv, contactul, pentru mine, era foarte ușor. Îl căutam. Venind dintr-un campionat bazat mult pe tactic și forță, cum era în România, când am venit aici îmi dominam adversarul direct, oricât era de puternic. Mi-era ușor să recuperez și mi-a fost ușor să mă impun. Într-adevăr, era o barieră vizavi de temperatură. Acolo, dacă încerci să te gândești că-ți va fi greu și că ți-e cald, ai pierdut lupta. Dacă o lași și o percepi ca pe ceva normal, atunci nu ai cum să nu te impui în acel campionat. Pentru mine, a fost dificil să înțeleg de ce nu s-au impus și ceilalți jucători români. Și singurul lucru care-mi vine în minte e că ei au lăsat bătalia lor cu temperatura să-i domine.

- În ce fel te poate îngenunchea discuția asta? E cald, OK, dar ce faci?

- Dacă tu, la fiecare fază, ești obosit și când vrei să tragi aer în piept, nu-ți vine aerul ăla rece din România în piept, îți vine ăla cald, și zici: "Mamă, sunt obosit, lasă că stau pe loc, nu mă mai duc să fac presiune sau presing", atunci e o mare problemă. Vorbeam cu Ovidiu Petre, cu Cociș, și mă întrebau: "Bă, dar cum reziști? Că e foarte cald!". Le spuneam că nici nu mă gândesc, oricât de cald ar fi, fiindcă ar însemna că-mi pierd din energia mea cu un factor care nici nu-i pe teren, un factor extern, pe care n-am cum să-l schimb. Dar pot schimba ce e aici jos, la nivelul gazonlui. Eu văd că trebuie să câștig lupta cu adversarul, cu tine, nu cu temperatura. Tu deja ai două lupte: prima cu temperatura și a doua cu mine și deja ești în dezavanataj într-un duel cu mine.

- Te-ai impus destul de repede, așa cum ai spus-o și tu. Ai devenit căpitanul echipei Al Hilal, suporterii te-au îndrăgit, au făcut tot felul de cântece, te-au poreclit "The Warrior" (n.r. - "Războinicul"), ai câștigat titluri, ai fost și «Fotbalistul Anului» într-un sezon. Care sunt cele frumoase amintiri ale tale din Arabia Saudită, fotbalistic vorbind?

- Toate lucrurile astea au avut loc ascendent. Dar toate culminează cu venirea mea la cerința lui Cosmin Olăroiu. Eu, când am ajuns, la 3 zile distanță aveam meci de campionat. Primul era cu Wahda și următorul cu Al-Nassr. Am fost trimis la încălzire înaintea meciului cu Wahda. Și m-am încălzit vreo 30 de minute în repriza a doua.

- Și te-ai încălzit...pe căldură!

- Da. Și am zis că intru, vedeam cum e situația, îmi fac loc pe undeva pe la 20 de metri să pot să dau la poartă, nu mă gândeam că nu o să intru. Și nu m-a băgat! Și m-am dus și i-am zis: "Bă Oli, dar poate reușeam să dau la poartă, să fac ceva". Și-mi zice: "Poate! Dar tu a trebui să vezi acum ce înseamnă un meci aici. Să zicem că te băgam, dădeai gol și câștigam cu 1-0. Dar asta nu schimba cu nimic situația campionatului. Dar acum tu ai văzut ce înseamnă un meci din exterior, te-ai și antrenat cu echipa. Dar dacă te băgam, nu reușeai să schimbi jocul sau rezultatul, lumea zicea că am dat șase milioane pe un jucător, căpitan la Steaua, semifinalist de Cupa UEFA și nu a adus nicio schimbare. Așa, mai ai alte cinci zile să te antrenezi, să-ți cunoști mai bine colegii, să vezi ce înseamnă fotbalul de aici și intri direct în derby, acolo am nevoie de tine". Dacă el gândea lucrurile altfel, poate că ascensiunea mea nu mai era asta. De asta spun că-i datorez totul lui Cosmin Olăroiu, nu doar faptul că m-a adus acolo, ci faptul că m-a integrat ușor. A mai fost un alt aspect.

- Care e acela?

- Un aspect legat de faptul că el a ținut neapărat să mă aducă iarna, ca să pot să mă adaptez cu căldura. Mi-a zis: "Eu nu vreau să fac acum greșeala pe care au făcut-o alții, să aducă jucători aici vara". Pentru că au mai fost jucători pentru care primul impact cu căldura a fost la modul: "Eu nu mai vreau, plec acasă." Și mi-a zis: "Eu trebuie să integrez jucătorii". După aceea, încrederea străinilor, venind după un turneu final cu echipa națională, semifinală europeană cu echipa de club, meciuri în cupele europene, Champions League... a fost ușor și pentru ei să joace alături de mine, adică au avut încredere foarte mare.

- Să te recunoască de fotbalist.

- Exact. După aceea, eram un jucător care înainte de antrenament se ducea la sală. Jucătorii localnici, văzând lucrurile acestea, m-au asimilat ca pe un exemplu de urmat pentru ei. Își spuneau că trebuie să mă urmeze ca să pot avea și ei acele evoluții. Apoi, totul a decurs foarte ușor. Fiind mereu un tip destul de bătăios, când începea meciul sau când începea antrenamentul, pe mine nu mă interesa că cineva era cel mai bun prieten sau mi-era coleg sau că era un jucător străin sau un jucător localnic, eu trebuia să-mi fac treaba pentru care sunt plătit. Iar cei de acolo au văzut felul meu de a fi și atunci, ușor-ușor, totul s-a strâns în jurul meu la Al-Hilal. Și atunci a fost ușor pentru mine și pentru club să-mi dea banderola de căpitan. Au văzut că, indiferent de adversar, eu jucam la fel, plus că au început să apară și performanțele. Președintele clubului a spus: "Noi aveam nevoie, cum ne-a spus și Cosmin Olăroiu, de un jucător ca tine, care să ne aducă un echilibru. Noi niciodată nu ne-am așteptat, în momentul în care te-am cumpărat, ca tu să fii atât de bun pe faza de atac și să ne aduci atât de multe lucruri pozitive: goluri, pase".

- Tu nefiind nici în România un jucător cu profil ofensiv.

- Exact.

- Ai ajuns aici și ai început să bați și lovituri libere...

- Da. Tocmai ce spuneam mai devreme. Fiind vorba de acele secunde în plus, având timp să te uiți și să te informezi...

- Ai prins și încredere.

- Exact. După aceea, totul a decurs de la sine. În România, de exemplu, după antrenamente eram preocupat de faza mea defensivă, să îmbunătățesc lucrurile din punct de vedere defensiv. Aici, deja dominând orice adversar, stăteam după antrenament câte 30-40 de minute doar să execut șuturi din dinamică, șuturi statice, cum ar fi lovirurile libere, exersam cornerele. Pentru mulți, e timp pierdut după antrenament, dar ăla e cel mai important timp. În România, lucram defeniv, aici am început să lucrez ofensiv.

- Deci, cumva, te-ai forțat să progresezi, deși ai venit într-un fotbal care nu te îmbia neapărat la progres. Ai ajuns la un confort financiar...

- Exact. Al Hilal avea un jucător de picior stâng foarte bun, Al Shalhoub. Când bătea cornere, putea să le bată doar cu interiorul. Nu aveam un jucător de picior drept care să le bată. Îl aveam pe Wilhelmsson, care era un jucător de finalizare, de viteză, de penetrare, dar niciodată de momente fixe. Și, când am auzit, am zis că o să încerc eu să fac și lucrul ăsta.

- Aici, performanțele pe care le-ai făcut sunt imedit convertite în bani, în foarte mulți bani, că de asta vin atât de mulți fotbaliști aici. E limpede că în anii ăia petrecuți în Arabia Saudită și apoi în Emirate te-ai îmbogățit. Care a fost cea mai mare primă pe care ai luat-o pentru un singur meci aici? Pentru un trofeu, bănuiesc, pentru o finală de Cupă, ceva.

- Ar trebui să evaluez costul în mașini. Pentru că au fost două mașini la câștigarea Cupei.

- La același meci, două mașini?

- Nu, nu. Pentru două trofee. O mașină pentru câștigarea Cupei, o mașină pentru câștigarea campionatului. Pe lângă prima pe care o avea fiecare jucător în contract, fiindcă aveai o primă trecută în contract, apoi exista posibilitatea să mai apară o primă de la diverși susținători ai echipei, plus mașina respectivă. Am primit o mașină și, dacă ar fi să fac o evaluare, cred că la momentul respectiv era aproape 200.000 de dolari.

- Ce mașini erau cele primite?

- În momentele acelea, erau modele noi de Mercedes, doar ce apăruseră atunci. Țin minte că, la câștigarea Cupei, a venit cineva cu cheia mașinii și n-am înțeles pentru ce era, fiindcă eu aveam un BMW dat din partea clubului. Și zic: "Asta nu e mașina mea, eu am un BMW". Și mi-au zis că aceea e noua mașină a clubului și că acea mașină e pentru mine, e cadou, și că pot s-o păstrez. Când m-am dus în noua mașină, până și actele erau deja pe numele meu, mașina era a mea. M-am dus la președintele clubului, i-am mulțumit și mi-a zis: "Nu, noi trebuie să-ți mulțumim, fiindcă niciodată nu ne-am așteptat că tu poți să faci asta". Dădusem gol și pasă de gol în finala Cupei Președintelui.

- Apropo de mașini. În țară, știi că s-a discutat de multe ori despre aparițiile tale ușor ostentative uneori la volanul unor supermașini, cu ceasuri scumpe și așa mai departe. Ai făcut-o pentru a arăta cât de bine o duci sau pur și simplu s-a nimerit să ai niște pasiuni din acestea care nu pot fi ascunse?

- Nu, sunt pasionat. Sunt pasionat la nivel de mașini de când eram jucător și nu aveam contracte mari.

- Da, îmi aduc aminte. Dar în ultima vreme, ai exagerat cu pasiunea asta.

- Pentru că, și din punct de vedere financiar, au început să apară mai mulți bani. Dar mereu le-a schimbat. În ultima perioadă, nu am pierdut foarte mulți bani cu mașinile. Într-adevăr, am pierdut şîn trecutţ, dar acum mă duc către mașini care pot fi revândute și după ce te plimbi o perioadă cu ele. Pierderile nu-s foarte mari, ba chiar la unele dintre și câștigi! După aceea, pasiunea cu ceasurile se datorează lui Cosmin Olăroiu, că la el am văzut foarte multe ceasuri și ediții mai speciale, ediții limitate. Deci, Oli nu mi-a dat doar fotbal, mi-a dat și ceasuri.

- La ceasuri e mai complicat să le revinzi, nu? Pe astea trebuie să le cam ții.

- Nu, nu prea vreau să le vând. Am unele investiții în ceasuri la care dacă am dat un preț acum, prețul acela poate fi apoi dublu sau chiar triplu.

- De ce?

- Pentru că sunt ediții care nu se mai fabrică, ediții limitate, brand-uri care fac doar anumite ceasuri.

- Și câte ceasuri cu adevărat deosebite ai în colecția ta?

- Nu știu un număr și nici n-aș vrea să spun unul. Plus că apropo de ce ai zis, s-a făcut polemica asta că mă laud cu ele și nu vreau. Și poate mă trezesc mâine-poimâine că pățesc ce a pățit Olăroiu în Italia.

- Să-ți fure ceasul pe stradă.

- Da, să mă trezesc cu pistolul la tâmplă, pentru că te poți aștepta și la lucrurile acestea și de aceea am preferat să nu spun. Dar pasiunea pentru mașini e mai mare decât cea pentru ceasuri.

- Cea mai scumpă mașină pe care ai avut-o?

- N-are sens. E un preț care se poate plăti pe o mașină și un preț cu care se poate vinde. Îți dau un exemplu: poți să plătești 450.000 de euro pe o mașină și apoi s-o scoți la vânzare cu 600.000 de euro.

- Am văzut cu tu mai aveai inclusiv pasiunea asta să le faci diverse tuning-uri, personalizări suplimentare.

- Da, la unele dintre ele. Nu mi-a plăcut foarte mult să fac tuning la motoare, decât ceea ce-ți spune producătorul. În schimb, kit-urile de exterior, da. Îmi place să fie mai agresivă, dar nu-mi place să fie ostentativ, așa cum s-a spus, să sară în ochi. Dar îmi place ca o mașină să arate destul de bine.

- Aici a fost o discuție inclusiv despre faptul că îți poți pune jucătorii într-o situație de inferioritate, tu fiind antrenor la națională, la o echipă de club, iar tu să-i faci pe unii să se simtă...

- Poate să-i motiveze lucrul acesta și să vadă unde pot ajunge dacă urmează să fie profesioniști. Poate fi văzută și în direcția asta. Nu-mi iau mașini pentru ca un jucător sau un alt antrenor să se simtă prost, le iau pur și simplu pentru că-mi plac mie și pentru a mă simți eu bine, nu că vreau să arăt cuiva că am sau că n-am bani. Primul Bentley, de exemplu, l-am luat făcând un credit. Iar soția mea, când a văzut documentele acasă, a zis: "În sfârșit te-ai deșteptat și tu și luăm casă." Zic: "Da, luăm casă, avem unde să stăm acum". Până când a văzut documentele pe care era scris Bentley Continental (râde). Spunea: "Toată lumea face credite să-și un apartament, să-și ia o casă. Cum să iei mașină?". Și zic: "Fii atentă! Dacă luăm un apartament, ne putem plimba cu el?". "Nu!". Și-i spun: "Cu mașina ne plimbăm și în ea putem să și dormim". N-a mai zis nimic când a văzut ce nebun are. A înțeles mesajul. Deci, mi-au plăcut mașinile și când n-aveam bani, deci nu neapărat c-o fac acum în mod special.

- Povestea asta e de pe vremea când erai la Steaua, nu?

- Da, da. La fel cum acum, mă plimb cu ele trei luni sau trei ani, iar apoi le scot la vânzare. N-am niciun fel de problemă, că zic unii că am probleme cu banii dacă fac asta. Nu, n-am nicio problemă. Pot să am sau să nu am probleme cu banii, fac ce vreau cu bunurille mele. Pot să-mi vând ceasul, pot să-mi vând casa, pot să-mi vând mașina.

- Practic, tu spui că-ți satisfaci plăcerea asta și le rulezi. Cumperi o mașină scumpă, iar după o perioadă o vinzi, ieși în plus sau în minus, dar nu contează, tu măcar ești mulțumit, te bucuri de viață și de ce ai câștigat pe teren, nu?

- Exact.

- Apropo de câștiguri, ai câștigat mai mult în Emirate decât în Arabia Saudită, ca fobalist?

- Da!

- Sunt mai mulți bani acolo decât aici, nu?

- Da, absolut! Cei trei ani petrecuți la Al-Ain au însemnat cea mai bună perioadă perioadă din punct de vedere financiar. În cei trei ani de acolo, am făcut cât am făcut în toată cealaltă perioadă de când m-am apucat de fotbal.

- Adică Arabia Saudită +Steaua + tot?

- Tot, da.

- Dar nivelul fotbalistic?

- Arabia Saudită a fost mai sus. Cred că și acum Arabia Saudită este peste Emirate, dar nu cred că este diferența atât de mare cum era înainte între Arabia Saudită și Emirate Ă Qatar. Mi-aduc aminte că noi am jucat în Champions League în 2010, mi-aduc aminte că era Cosmin Olăroiu la Al Sadd (n.r. - grupare din Qatar). Aveau o echipă senzațională. Mi-aduc aminte că am jucat acolo și si-am bătut cu 3-0, nici n-au mișcat. Vorbeam după meci cu Oli și-mi spunea: "Noi aveam o singură șansă azi. Să întârziem primirea primului gol, că apoi știam ce urmează". Era diferența foarte, foarte mare. Și cred că, inclusiv astăzi, Arabia Saudită e peste. E și o țară mai mare. Sunt mai multe resurse din punct de vedere al scouting-ului, din punct de vedere al jucătorilor.

- E adevărat, dar și restricțiile sunt mai mari, inclusiv de ordin cultural, religios și așa mai departe.

- E adevărat, dar sunt foarte îndreptați către fotbal. În rest, de-abia acum au inventat și ei cinematograful de câțiva ani, nu era cinematograf. În Emirate, în Qatar, te poți plimba, sunt restaurante foarte multe și de renume, sunt mall-uri.

- Zici că sunt mai multe lucruri care te distrag de la fotbal?

- Exact! Aici, au început acum și salariile localnicilor să fie unele fabuloase. Sunt foarte mulți jucători localnici care primesc, în Arabia Saudită, aproape două milioane de dolari pe an. Ceea ce în Emiratele Arabe Unite sau în Qatar sigur nu se întâmplă.

- Pentru localnici, că pentru jucătorii străini nu se pune problema nici acolo.

- Da, pentru localnici.

- Tu ai plecat de aici la Al Ahli Dubai pentru Oli, nu?

- Da, dar cel care m-a contactat a fost, practic, impresarul cu care colabora clubul la Al Ain. După aceea, fiind Oli acolo, eu am discutat cu el. Ei aveau o listă în care aveau anumite poziții și anumiți jucători. Eu chestia aceasta de la el am învățat-o în momentul în care vrei să transferi, și anume să creez profilul jucătorului. Dacă vrem un număr 10, vrem să aibă anumite calități. După aceea, apar cinci nume și, în funcție de bugetul clubului, luăm pe cineva. Așa a făcut și la Al Hilal, când m-a adus, așa a făcut la Al Ain și sunt sigur că așa face la toate cluburile la care e el, iar eu am urmat chestia aceasta. Iar el mi-a zis că i-a dat numele meu impresarului pentru poziția respectivă.

- Cât de mult a contat relația asta a ta cu Olăroiu? Plecată din țară și perpetuată, apoi, pe la mai multe echipe, în Arabia Saudită, Emirate și așa mai departe.

- Foarte, foarte mult. Aproape decisiv, aș putea spune. Dar atât eu, cât și el, am înțeles că relația asta...

- Limitele acestei relații.

- Exact. Era o relație doar jucător-antrenor. Lăsam la o parte prietenia noastră, familia sau orice altceva. Dacă la antrenament greșeam cu ceva și-mi spunea acel lucru, niciodată nu puteam să fac pe supăratul după antrenament, să zic: "Mamă, s-a luat de mine". Nu, niciodată, ba din contră! I-am zis: "Dacă vreodată ai ceva, trebuie să mi-o spui pe teren, de față cu ceilalți. Eu accept, ești antrenorul meu, trebuie să fac ceea ce-mi spui! Fie că-mi place sau nu, fie că-s de acord sau nu, nu pot eu ca jucător să judec un antrenor. nu am informațiile și experiența ta". Tocmai ăsta a fost și motivul pentru care eu am plecat apoi de la Al Ain la Al Ahli. Eu am plecat după patru luni. El era antrenorul echipei, el m-a vrut acolo, el m-a contactat, el a fost omul de legătură între mine și club. După patru luni în care clubul și suporterii aveau alte așteptări de la mine și eu n-am avut performanțele dorite, din cauza lui Olăroiu am lăsat 4 milioane de euro și am plecat.

- Patru milioane de euro?

- Da. Eu am venit liber de la Al Ain la Ahli. Am avut o discuție cu Al Ain să-mi ofere, din punct de vedere financiar, salariul pe care-l aveam într-un an să mi-l ofere într-un an. Pentru că eu simțeam că mai pot juca doi ani de zile. Dar ei au zis: "Nu, vrem un an de zile, că după aceea vrem să aducem alți jucători". Apoi a venit oferta de Al Ahli pe doi ani, mi-au oferit cinci milioane de euro, am venit jucător liber. Am jucat patru luni, am luat salariul doar pe patru luni. Când am văzut că suporterii și clubul sunt nemulțumiți, am zis "Oli, nu! Sunt lucruri între noi la mijloc, nu vrea să existe revolte asupra antrenorului". M-am gândit că-i vor cere și lui demisia. M-am dus la club și le-am zis: "Vreau să-mi plătiți salariul până în ziua de azi". Președintele clubului, la un moment dat, îmi spune: "Mirel, pot fi sincer cu tine? Uite, a fost Quaresma la noi, avea de luat o sumă infimă, dar nu a plecat până nu i-am achitat tot".

- Până la ultimul dolar, practic.

- Da. Și mi-a zis: "Pot să zic că ești cel mai prost jucător pe care l-am întâlnit în cariera mea de președinte al unui club de fotbal". Iar eu i-am zis: "Depinde din ce punct de vedere privești lucrurile". Și-mi răspunde: "Noi, dacă te dăm mâine afară, trebuie să-ți plătim tot salariul". Doar așa puteau să mă dea afară. Dar eu am plecat. Am văzut reacția suporterilor, reacția clubului, erau nemulțumiți de evoluțiile mele și am preferat să nu pierd un prieten, să plec, dar să știu că rămânem prieteni toată viața. Și mai era un aspect.

- Care e acela?

- Dacă pleci de la zero spre patru milioane, poți să încerci să rămâi acolo. La mine, diferența între ce strânsesem și acele patru milioane nu era atât de mare încât să zic că eu și familia mea depindem de acei bani.

- Și că poți pune în pericol prietenia cu Olăroiu despre care vorbeai.

- Da, prietenia. Apoi nu știai ce se întâmplă mai târziu în viață, nu știi când te întorci acolo. Și am preferat să las ușa deschisă.

- Tu te-ai retras tânăr, nu?

- Aveam 34 de ani, puteam să mai semnez un an, în Qatar sau în India, dar a venit telefonul de la nașu' (n.r. - Becali) să vin la Steaua antrenor. Și atunci am întrerupt cariera de jucător.

- Erai cumva, obosit după o carieră destul de măcinată de accidentări sau erai atât de încântat de varianta de a-ți începe repede cariera de antrenor încât n-a mai contat și altceva?

- Din punct de vedere fizic, nu, pentru că eu eram mai slab și eram mai în formă decât atunci când plecasem de la Steaua când eram jucător. Eu, când am ajuns antrenor la FCSB, chiar am avut o discuție cu Alex Chipciu în care îi explicam temperatura și mă întreba care erau parametrii. Parametrii erau foarte importanți pentru mine și le-am spus de la început: "Pe mine nu mă interesează doar doza de efort la nivel total. Degeaba îmi alergi 11-12 kilometri, dacă nu ai intensitate, dacă nu alergi în zonele despre care am discutat". Și mă întreabă: "Cum rezistati acolo, că nu putea nimeni să alerge mai mult de 10 kilometri/meci, nu?" Și-i zic: "Alex, eu, fiind mijlocaș central defensiv, am raporate și cu 12.300, 12.500 de mii de metri". Îmi spunea: "Nu, nu e posibil, Mister, pe căldurile alea". Și am luat raportele și i le-am arătat. Și atunci, noi am început să avem o chestie bazată plecată pe condiția fizică. Și le-am zis: "Uite, eu chiar și după ce am plecat de la FCSB, mi-am dat seama că se poate mult mai mult dacă ai timpul de odihnă, alimentație. Poți să crești parametrii fizici și de la 27-28 de ani".

- Deci la 34 de ani încă erai fit și bun pentru fotbal de nivel decent, doar că...

- Eu m-am lăsat în Qatar. Eram în Dubai, acolo locuiam. După ce a fost chestia cu nașu' și cu pușcăria, noi am plecat din România. Mi-am luat familia și am plecat în Dubai în semn de protest. Și, în fiecare zi, făceam alergare câte șase kilometri pe zi, pe plajă.

- De ce în semn de protest?

- Pentru că ceea ce s-a întâmplat atunci cu "Cazul Vazila"...Nu poți să spui că e șpagă când tu te duci și dai bani unei echipe să joace corect. Dacă noi mai aveam un meci contra echipei pe care tu o premiezi, atunci puteai să te gândești că ar putea exista premise să nu joace contra noastră.

- Mai aveați un meci și peste un sezon, și peste două sezoane, și peste trei sezoane. Știi cum e...

- Da, dar nu puteai ști dacă mai rămâneau acei jucători. Adică...nu poți să spui că le-a dat bani și pentru următorul sezon. Nu există așa ceva. Așa că tot ceea s-a întâmplat atunci m-a determinat să iau acea decizie. Într-adevăr, a fost greu de luat decizia, familia mea n-a acceptat-o ușor, trebuia să ne mutăm din nou copiii la școală, tot... Dar asta a fost decizia noastră atunci. După aceea, evident că am regretat-o. Nu că am regretat că am trăit în Dubai, am regretat că am plecat din țară după perioada în care am fost antrenor la FCSB. Că discuțiile au fost altele când am venit eu. Am plănuit că, în momentul în care era nemulțumit, şBecaliţ să vină și să-mi spună, nu să înceapă să aibă discuții cu alte persoane sau să vină să facă discuția care a provocat plecarea mea.

- Te-ai simțit ușor trădat de momentul ăla?

- E mult să spun trădat, dar...

- Dezamăgit?

- Da, dezamăgit. Cuvântul potrivit acesta este, dezamăgit. Pentru că eu am avut o discuție cu el... El mi-a reproșat mai târziu, în formă de glumă, că a făcut cancer la limbă și bube la gură că n-a putut să vorbească din cauza mea. Eu niciodată - și el poate s-o spună, că niciunul dintre noi n-ar avea motive să mintă - nu i-am impus să nu vorbească. Singura înțelegere dintre noi, una verbală, nimic în contract, a fost să nu iasă public să se ia de jucători. De ce? Pentru că orice aș încerca eu să vorbesc cu un jucător, să-l motivez, să-l aduc pe linia de plutire, el în 30 de secunde a distrus. Și nu l-a distrus doar pe el, ci i-a distrus familia, prietenii, tot. În momentul acela, toți îl întreabă dacă a văzut ce i-a spus patronul și i se inundă creierul de informații negative. Asta a fost rugămintea mea. El a avut o perioadă în care n-a făcut lucrurile acestea. Eu am apreciat, iar lucrurile chiar au început să meargă, după care a început să intervină în numite lucruri. Ba aflam că erau sunați jucătorii, ba de către el, ba de către alte persoane. El discuta cu alte persoane că-i nemulțumit de mine și atunci eu i-am spus: "Trebuie să vii să-mi spui mie lucrurile astea! Așa ne-a fost înțelegerea. Nu ne mai înțelegem, nu-ți place ce joacă echipa, nu ești mulțumit, atunci singur ies din scenă fără niciun fel de problemă. Nu trebuie să fie scandal, nu trebuie să fie ceartă".

- Ați mai apucat să aveți vreodată discuția asta omenească, ochi în ochi?

- Da, o dată chiar la el acasă, iar eu i-am spus că nu-s de acord, pentru că el mereu vorbește despre demnitate și bărbăție. Ori dacă vorbești despre demnitate și bărbăție, când eu trebuie să accept părerea ta și ceea ce crezi tu că este adevărul, la fel și invers, și tu trebuie să accepți că adevărul poate fi și de partea mea! Altfel nu poți spune că ai demnitate și bărbăție dacă accepți lucrurile acestea doar dintr-o parte, nu și invers. Bine, el și în ziua de azi crede că eu am fost singurul vinovat. Și i-am zis: "Da, sigur, pentru liniștea ta, eu sunt singurul vinovat, de asta nici nu mai sunt antrenor".

- Singurul vinovat că ce? Că nu mergea echipa? Nu mergea OK. Adevărul este că jumătatea aceea de sezon n-a fost una străulucitoare, 

- Chiar n-a fost.

- S-a pierdut calificarea, în campionat echipa nu mergea străulucit.

- Da, dar noi am avut alte înțelegeri, ar fi trebuit să vină anumiți jucători, se știau și numele, se știau și sumele, se știa exact și perioada din cantonament în care...iar toate lucrurile astea s-au întârziat. Mie mi-a spus că-s banii la zi, dar erau întârzieri salariale. A trebuit să mă lupt să primească FCSB de la Al Hilal banii pentru Pintilii ca să poată plăti clubul restanțele din urmă. Eu am crezut că banii ăia pe care-i luăm vor fi şdirecționațiţ spre sume de transfer. Când au ajuns banii în club peste o săptămână, au dispărut.

- Deci datele problemei s-au schimbat din mers. Promisiunea a fost una, realitatea a fost alta.

- Exact. După aceea, au fost întârzieri. Îmi aduc aminte, am avut o discuție cu Țucudean, el avea de primit anumite prime. Și lui pur și simplu i-au fost tăiate din pix. Și a venit la mine și mi-a spus: "Mister, eu trebuie să iau prime de 30.000 de euro, mie nu mi-a mai dat nimeni banii!". Când m-am dus la şpatronţ, mi-a zis: "Nu, că eu n-am considerat că lui trebuie să-i dau la fel ca celorlalți!". Odată ce ai deschis gura, nașule, trebuie să plătești! Odată ce le-ai spus că le dai 2.000, nu poți să vii și să-i dai lui Rădoi 2.000 și lui Țucudean îi dai 1.000! Nu ai cum! În momentul în care ai deschis gura, va trebui să plătești pentru toți. Ăsta a fost un motiv...de acolo au început să se clatine lucrurile, oarecum. Pentru că n-am simțit că lucrurile pe care noi le-am discutat se vor întâmpla. Dar fiind deja în cantonament cu echipa, nu puteam să plec.

- Deci asta s-a întâmplat în pre-sezon, spui tu. Adică înainte să înceapă meciurile adevărate.

- Da. Păi dacă am luat banii de pe Pintilii și a mai rămas un singur milion de dolari. Am ajuns în ultima zi de mercato la hotel Marriot eu, nea Vali Argăseală, Gregory Tade și impresarul lui, iar pe cealaltă parte era Iuliu Mureșan... Era cu câteva minute înainte să se închidă fereastra de transferuri. În condițiile alea, era clar că cel mai mare avantaj îl are CFR Cluj (n.r. - clubul de care aparținea Tade). Ei știau că se închide fereastra și noi avem nevoie de un atacant și atunci ne-au condiționat la nivel de sumă de transfer sau salariu. Și noi așa am ajuns. Am plătit 135.000 de dolari pe Aymen Tahar de la Mediaș, 350.000 am plătit pe Sulley Muniru, iar diferența am plătit-o pe Tade. Noi am cheltuit 980.000 de dolari. Pe restul i-am adus liberi. Pe Hamroun l-am adus gratis.

- Și promisiunea fusese? Cât îți promisese Gigi Becali că bagă în transferuri pentru tine, la început de carieră?

- El a zis că suma de transferuri va fi de 5 milioane de euro. Eu i-am zis că n-avem nevoie de 5 milioane de euro, că nu ai pe cine să cumperi. Noi trebuia să plătim la acel moment 1,4 milioane de euro pe Denis Alibec și William De Amorim. A fost o discuție pe care am purtat-o și cu Șumudică, și cu Dani Coman, și cu nea Petre Buduru. Aveau și acceptul patronului Ioan Niculae. Practic, ne-am întâlnit la palat, transferul trebuia să se facă într-o zi, maximum două. Ei erau jucătorii pe care eu am ținut neapărat să-i aduc la echipă. Lucrurile acestea nu s-au întâmplat, nu s-au mai făcut, între timp a mai crescut și suma de transfer, voiau mai mult. S-a făcut mai târziu, după ce am plecat eu. Dar lucrurile acestea nu s-au întâmplat nici când a trebuit, iar unele dintre ele nu s-au mai întâmplat deloc. Și a fost o stare de ezitare la nivel de club, după aceea și jucătorii au simțit. Cantonamentul, practic, era deja stabilit. Când am ajuns la Săcele, terenul era dezastru. Ne-am dus acolo cu câteva zile înainte, eu cu staff-ul, cu Mache, am plătit oameni în stânga și-n dreapta să tundă terenul, să-l îndrepte, să-l tăvălugească. Țin minte că la un moment dat ne-a trimis chiar și primarul de acolo - îmi pare rău că nu-i mai țin minte numele, dar îi mulțumesc - ne-a trimis ce utilaje aveau la primărie să punem pe acolo nisip și ce aveam nevoie.

- Nu prea era treaba ta de antrenor, totuși, să te ocupi să tăvălugești terenul de antrenament.

- Nici a mea, nici a team-managerului. Mache, la fel, alerga, după aceea toate lucrurile care s-au întâmplat pentru faptul că nu erau bani în club, nu era situația care mie mi se spusese.

- Ai mai avea încredere în Gigi Becali, dacă ți-ar face o propunere să revii ca antrenor și ți-ar promite niște chestii?

- Nu, pentru că s-a întâmplat o dată cu nașul lui, cu Gică Hagi, și o dată cu finul lui, cu mine. Atunci, dacă s-a întâmplat de două ori, nu mă aștept la altceva a treia oară. E clar că nu se va schimba niciodată. Atunci de ce să ne mai certăm încă o dată, după ce ne-a trebuit nu știu cât timp să ne împăcăm?

- Practic, e o ușă închisă pentru clubul ăsta pentru totdeauna.

- Da, probabil că ușa este închisă de ambele părți, și din partea mea și din partea lui, că a văzut că... Încerc să mă pun și în poziția lui și nu e ușor. Mă consider un timp dificil și poate deranjez de multe ori prin gură, prin comportament. Așa am fost. Cum nici el nu s-a schimbat, probabil că nici eu nu mă voi schimba. Încerc să fiu mai maleabil, mi-e greu, dar încerc să o fac. M-am pus și în locul lor, nu este ușor să colaborezi cu mine, probabil că am și eu problemele mele. Dar în momentul în care îți asumi ceva, trebuie să fii bărbat până la capăt, indiferent ce se întâmplă.

- Privind retrospectiv către momentul ăla, crezi că ar fi fost mai bine să începi cu pași mai mici, fără o presiune atât de mare? Totuși, să începi la 34 de ani meseria de antrenor la cea mai importantă echipă de atunci, cu o presiune mare din partea presei, a suporterilor, a patronului...

- Pentru mine, ca dezvoltare personală în postura de antrenor, a fost benefic. M-am confruntat cu foarte multe probleme într-o perioadă scurtă de timp. Nu am avut buget de transferuri, apoi nu am avut bază de antrenament, trebuia să sunăm în stânga și în dreapta să găsim unde să ne antrenăm. Mergeam la Mogoșoaia și ne spuneau să mergem la Buftea. Mergeam la Buftea, era deja cineva pe teren, trebuia să mai aștepți o oră și jumătate. Adică erau tot felul de piedici care apăreau mereu.

- Cum ați procedat?

- L-am găsit pe domnul Moroianu, căruia țin să-i mulțumesc pentru că ne-a ajutat cu baza lui de la Domnești. Terenurile erau impecabile și țin minte că primele două luni nu ne-a luat nici măcar un leu. A spus: «O singură cerință am. Dacă plouă, vă rog să nu băgați alunecări». Venea în fiecare dimineață înaintea muncitorilor cu un laser și se uita la teren, pentru a fi în condiții bune. Când făceam jocuri poziționale sau alte exerciții, le spuneam jucătorilor: «Fără alunecări!». Îi mulțumesc pe această cale că ne-a ținut acolo două luni de zile, practic a fost casa noastră. Toate problemele astea, culminând cu decizia Federației de a nu mai da indicații, m-au pus în postura de a gândi altfel. Cum ajung informațiile la jucători în timpul meciului?

- Asta spun, totuși a fost o presiune cam mare pentru un început de carieră.

- A fost, dar m-a ajutat. Când am acum genul ăsta de probleme, imediat le rezolv, în secunda doi nu mai am nicio problemă. Dacă mă suspendă acum cineva și mă trimite în tribună, știu imediat cum trebuie să ajungă informațiile la staff și la jucători.

Mirel Rădoi: "Acum am toate licențele de antrenor"

- Te-ai specializat în chestia asta.

- Exact. Cei care se uită, precum șeful școlii de antrenori, spun că un antrenor trebuie să înceapă treptat: Liga 3, Liga 2, juniori... Probabil că ăsta este drumul firesc, pe care eu l-am sărit, dar pe care nu-l regret. Ce regret este că mi-am făcut o autoevaluare care nu a fost conformă cu realitatea. Atunci când am început meseria de antrenor și am ajuns la Steaua, am zis că stăpânesc cel puțin 70-80% din informația pe care o știe un antrenor. Iar atunci când am început cursurile de antrenor mi-am dat seama că de fapt știam fix cât credeam că-mi lipsește. Adică nu mai mult de 20% informația necesară antrenorului.

- Deci îți reproșezi cumva că ai neglijat școlarizarea asta.

- Că nu am început mai devreme școala. Nu regret neapărat că am venit direct la FCSB, ci că nu am început școala înainte să fiu antrenor la Steaua. Aș fi avut mult mai multe informații și poate că și cursul echipei ar fi fost altul.

- Până la urmă, cum ai rezolvat cu toate licențele, cu carnetele de antrenor? Le ai pe toate în momentul ăsta?

- Da, le am pe toate. Pentru că nu am avut Bacalaureat, nu am putut să mă înscriu în România. Neștiind că Moldova nu face parte din Uniunea Europeană și licența nu este valabilă, eu am mers acolo. După 4 luni de cursuri pentru licențele C și B, când am aflat că Moldova nu face parte din UE și că nu sunt recunoscute licențele, nu le-am mai luat. Am renunțat, le-am mulțumit oamenilor. M-au ajutat foarte mult.

- Cum?

- Văd în continuare o polemică. Cine crede că în Moldova doar mergi și nu înveți nimic, este nu în eroare, ci într-o mare eroare.

- Au mai fost niște dezvăluiri la un moment dat cu un trafic de diplome. Le luau unii doar pentru că ziceau că trec pe acolo.

- Eu nu am fost în situația asta. Am fost acolo și se poate verifica foarte ușor cu bilete de avion, hotel. Eram prezent acolo. Ei filmau, au înregistrări.

- Revenind...

- După 4 luni am renunțat. După discuții cu Walter Zenga, Cosmin Olăroiu, un doctor grec care a petrecut mulți ani în Italia și acum e la Juventus, Nikos, am spus că dacă vreau să fiu un antrenor ofensiv, cel mai bine ar fi ca noțiunile de bază să le învăț în Italia, unde este o școală de antrenori recunoscută și bazată pe momentele de organizare defensivă.

- Ca să te echilibrezi cumva.

- Da, și atunci doctorul m-a ajutat, m-a pus în legătură cu secretarul general de la Coverciano și am trimis dosarul. După aceea, în 6 luni am luat licența B în Italia, la Coverciano. După aceea, când m-am întors în România lucrând ca director sportiv după oferta de la FRF pentru U21, am avut norocul să mă încadrez la cel puțin 200 de meciuri în prima ligă ca profesionist, peste 50 de meciuri la echipa națională și minimum 5 partide în cupele europene, iar convenția UEFA specifica că nu trebuie să deții sau nu carnet de antrenor sau să ai Bacalaureatul. Dacă îndeplinești condițiile astea, te poți înscrie la următoarea etapă. Pentru mine, asta a însemnat pasul de la licența B la A. Găsind lucrurile astea în convenție, pentru mine a fost foarte ușor să mă înscriu la licența A în România. Altfel, aș fi continuat pentru licențele A și Pro în Italia.

Mirel Rădoi: "Nu mă gândeam să devin antrenor"

- Dar ideal ar fi fost să le faci din timp, să nu mai fie atâtea probleme.

- Ar fi fost perfect, aș fi avut experiență în plus, informații mult mai multe, venind la o echipă de renume ca Steaua ar fi fost mult mai bine. Dar eu nu aveam acest gând în minte, nu m-am gândit să mă fac antrenor cât eram jucător.

- Înțeleg, dar faptul că ai neglijat inclusiv școala de dinainte de a intra în zona asta, de exemplu faptul că nu ai dat Bacalaureatul la vremea lui, au fost lucruri care ți-au dăunat.

- Da.

- De altfel, știu acum că investești foarte mult în educația copiilor tăi, îi dai la școli bune și așa mai departe. Sigur, și pentru că îți permiți.

- Și nu numai. Am învoit jucătorii de la echipele la care am fost, de la Craiova, de la Steaua, echipa națională de tineret, când au avut examenul de Bacalaureat. I-am învoit de la antrenamente, de la meciuri. Dacă eu am trecut prin asta, nu pot să las și pe altul.

- E și asta o formă de a admite că ai greșit, nedând suficientă greutate studiilor la vremea lor.

- Da, absolut.

- Cum interpretezi atitudinea asta foarte strictă pe care încearcă să o adopte Federația, cel puțin în ultima perioadă, de a nu mai lăsa traficul de licențe și antrenorii care n-au tot ce le trebuie să dea indicații?

- E greu să stăpânești. Tu nu ai cum să observi cine antrenează echipa în fiecare zi. Și eu poate sunt aici antrenorul cu licență Pro, dar de fapt sunt antrenor secund și stau sus.

- Așa apar struțo-cămile ca la FCSB, unde cineva stă pe bancă, altcineva antrenează și altcineva face schimbările.

- Da, dar nu ai voie să participi la antrenamente, deci nu ai cum să știi cine este antrenorul principal. În Anglia, ei se numesc manageri. Stau în tribună și staff-ul se ocupă de antrenamente. E greu pentru Federație, oricât ar vrea, să stăpânească lucrurile astea. Nu ai cum, pentru că nu știi cine antrenează echipa zi de zi. Într-adevăr, în situația în care am fost eu nu este ușor pentru cei care au calificările. Eu nu le aveam, iar ei au dreptate să spună: «Dom'ne, eu am fost și am făcut 2 ani de școală pe care tu i-ai sărit. Nu e normal să antrenezi echipa fără licență. Eu o am și nu antrenez!»

Experiență de fotbalist sau teorie? Rădoi: "Dacă nu pui informațiile în aplicare, n-au nicio valoare"

- Așa...

- Pe de altă parte, vin și spun ceea ce se spune în Franța și Italia: calificarea nu te face mai bun sau mai slab. Drept dovadă, vedem cazuri acum în Franța de antrenori fără licență, dar cu rezultate. Deci nu înseamnă că dacă tu ai licența Pro, iar eu licența A, ești antrenor mai bun decât mine. Până la urmă, asta o dovedesc informațiile și rezultatele pe care le ai. Eu spun că în direcția asta se duce discuția.

- Tu spui de fapt că antrenoratul este o meserie vocațională, mai puțin una de studiu.

- Nu neapărat, trebuie să ții cont și de informațiile avute. Eu aveam informații, doar că multe îmi lipseau și nu erau organizate. Aveam un amalgam de informații, nu erau organizate pe nișe. Vin și spun altceva. Luăm acum concret cazul lui Pintilii. Îl luăm pe el și luăm un student care a terminat liceul, a luat Bacalaureatul, a făcut și facultate și are 23 de ani. La 27 de ani, are toate licențele, dar nu a dat cu piciorul în minge. La nivel de teorie, stă mai bine decât Pintilii. Dar la nivel de practică nu știe absolut nimic. Se spune că trebuie să începi la copii. Dacă n-a dat cu piciorul în minge... dacă nu exemplifici, nu ai ce să cauți la copii și juniori! Dacă trebuie să înveți un copil să facă preluare cu latul și el nu a mai atins mingea, nu o poate face niciodată. Eventual, când îi vine mingea o înghite. Atunci nu poți spune că foștii jucători sunt proști că nu au trecut pe la școală, iar cei care au trecut pe la universitate sunt savanți.

- Și...

- Fotbalul nu înseamnă doar teorie, și avem o grămadă de exemple. Dacă nu pui în aplicare informațiile pe care le ai la nivel de teorie, nu au nicio valoare. Am avut experiența, nu voi da nume, ca la licența A să fim scoși la tablă fiecare dintre noi, și puși în situația de a explica un sistem, ofensiv sau defensiv. Pe tabla aia, fiind mică, între mijlocașul central defensiv și vârf sunt 10 centrimetri! Pe teren, sunt vreo 26 de metri. Pe tablă îți ia o secundă să-l mulți, pe teren cel puțin 4 secunde. Dar nu calculezi doar distanța. Ai distrus organizarea jocului dacă ai trecut numărul 6 vârf! Atunci vii și spui că ai informații și stabilești niște lucruri concrete pe tablă, dar nu sunt conforme cu realitatea din teren. Ăsta este cel mai pozitiv lucru pe care l-au făcut Dan Apolzan (n.r. - fostul șef al Școlii de Antrenori) cu Mihai Stoichiță (n.r. - directorul tehnic FRF).

Mirel Rădoi, despre "revoluția" Școlii de Antrenori

- Ce anume?

- Când am ajuns eu la Federație, se discuta în niște termeni de am zis că nu mai înțeleg nimic. Eu învățasem niște termeni în Italia. OK, trebuie să te adaptezi la țara unde ești, dar nu are nicio legătură termenul cu ceea ce trebuie să exprimi pe teren.

- Adică?

- Adică se preda 70-80% teorie și maximum 20% practică. Dar practica însemna exerciții pe care le găseai pe YouTube. Nimic corelat cu situațiile de joc, cu o structură de exercițiu. Le-am spus: «Ce am învățat în Italia în 6 luni nici măcar nu fac aici! Dacă nu vă gândiți să luați feedback de la fiecare cursant și să schimbați structura, nu vedem încotro se va duce școala de antrenori».

- Tu zici că s-a schimbat și acum este mai valoroasă experiența de școlarizare din România?

- Da, da. Din punctul meu de vedere, da. Acum este undeva la 60% practică și 40% teorie. Cred că în următorii 7-8 ani se va vedea o îmbunătățire în România, pentru că cei care au terminat școala acum va trebui să treacă prin practică, să antreneze.

- Vor ieși antrenori mai buni, mai adaptați la realitate.

- Da. Era o discuție foarte largă pe tema asta: AGA sau GAGA? Cum să antrenezi? Analitic-global-analitic sau analitic-global-analitic-global? Am zis: Oameni buni, noi trebuie să vedem cât de ușor ajunge informația la jucători. Degeaba vorbim despre AGA și GAGA, dacă informația la jucător, pe o scară de la 1 la 10, ajunge de 2. Apoi, trebuie să avem un vocabular comun de termeni. Dacă unul antrenează și îi spune «contraatac», altul vine și îi zice «tranziție pozitivă», altul «atac rapid», sunt 3 termeni. Jucătorul nu va ști să recunoască cele 3 momente la fel. Nu are cum. Atunci trebuie ca noi toți să avem aproximativ aceiași termeni, același vocabular, ca jucătorul să înțeleagă. Când îi spui de pe margine «minge descoperită», el trebuie să știe ce înseamnă asta. Dacă îi strigi «acoperă mingea», unul din tribune care te aude zice: «Ce mă, ia o pătură?», că așa suntem noi, românii.

- Da, da, e un limbaj specific.

- E o expresie care spune ca jucătorul în posesie să fie presat cât mai repede, ca să poți da timp compartimentului defensiv să urce cât mai sus și să lase atacanții în ofsaid.

- Acum mai contează și când folosești termenii ăștia. Mi s-a întâmplat să mai ies la meciuri ale copiilor de 7-8-10 ani și să aud cum se strigă la copii «ia-ți adâncime» și «acoperă». Păi copilul ăla nu a învățat să dea o pasă de doi metri cu latul și tu deja vorbești de tactică...

- E greșit dacă deja vorbim despre tactică. De la 6 până la 13 ani, se numește «eu și mingea». Adică nu ai nicio noțiune tactică. Ești tu și mingea. Nu ai nici măcar colegii. Până la 13 ani, ești tu și mingea. Dacă faci ceva, o faci natural, din dinamica jocului. Trebuie să le dezvolți pasiunea. Dacă tu ai o grupă de 10 jucători și o minge sau maximum două, copilul ăla nu mai are plăcere. Când suntem mici, indiferent de poziția din teren, noi vrem să dăm goluri. Apoi trebuie să te gândești că împuținezi loviturile copilului. S-a făcut o statistică foarte interesantă la Federație în 2019.

Mirel Rădoi: "Nu mai găsim niciodată un Hagi, un Mutu, un Gică Popescu!"

- Ce spune?

- Copiii loveau undeva în jur de 125.000 de ori pe an mingea între 2000 și 2004. Între 2004 și 2010, deci o perioadă de 6 ani, a scăzut la 88.000.

- Au dispărut mingile de pe teren sau ce s-a întâmplat?

- Exact. Iei fenomenul extra. Parcările. Nu mai sunt spațiile alea libere unde luai 4 pietre și făceai două porți. Apoi nu mai e fiecare cu mingea lui, erau 3-4-5-6 pe minge. După aceea dispare antrenamentul de două ore pe lângă care aveai și 4-5 ore de «miuță», ai doar antrenament, că vine cineva să spună: «E mic copilul, are 8 ani, să nu faci mai mult de 60 de minute antrenament cu el!» De ce? De ce nu pot să-l distrez 120 de minute? Dar trebuie să găsești metodele și exercițiile cu care să-l ții pe copil lângă tine. În 2019, am ajuns cu 71.000 de lovituri. Păi Hagi făcea 70.000 cu stângul în două luni. De ce nu mai găsim un Hagi? Păi nu mai putem găsi niciodată un Hagi, un Răducioiu, Viorel Moldovan, Gică Popescu, Mutu... doar dacă se nasc cu calitățile astea, atât. Altfel, să-i putem antrena, nu. Sigur, și ei s-au născut cu anumite calități, dar chiar toți? Chiar așa? Balaci, Cârțu, Rotariu, Gâlcă, toți s-au născut cu ele?

- Le-au antrenat.

- E clar. Toți factorii ăștia fac să găsim din ce în ce mai puțini copii valoroși. Ca bază de selecție, copii sunt în continuare foarte mulți. Dar și mie, ca antrenor, mi-e mult mai ușor să spun că n-are valoare, decât să încerc să-l dezvolt, să-l fac mai bun. Zic că nu e bun și-mi aduc altul. Și așa că dăm vina mereu pe jucători.

- Și altul de unde să-ți aducă? Ăștia sunt.

- Nu, ți-e ușor să ceri altul mai bun, dar tot nu-l găsești. Și renunți la lupta de a-l îmbunătăți pe cel pe care-l ai. Dacă am o grupă de valoare B, de ce să nu încerc, prin tot felul de exerciții, să îi aduc la nivel A? Pentru că e mai ușor.

- Hai să vorbim un pic și despre poate cea mai intensă perioadă din scurta ta carieră de antrenor, mandatul de selecționer.

- La tineret sau echipa mare?

- La echipa mare, că la tineret știi cum e, când e bine...

- Păi nu, dar am văzut că și la tineret când am avut prima calificare și parcursul de la Campionatul European, nu a fost meritul nostru, ci al lui Dani (n.r. - Isăilă, cel care l-a precedat). Când am plecat eu și am lăsat 10 puncte, medie de două puncte / meci fără să jucăm cu cea mai slabă echipă, Malta, a fost meritul lui Adi. Deci noi n-am fost nici acolo, nici acolo.

- Știi că așa a fost cu nea Imi Ienei în '86, jumătate dintre oameni i-au pus că Halagian i-a făcut echipa, nu contează că el a antrenat toată campania aia și a luat trofeul, Halagian a făcut echipa. Probabil că se poate repeta și la tine asta.

- Da, tocmai asta zic.

Mirel Rădoi: "Nu mai avem jucători. Am avut să ne bucurăm când promovează în Serie A"

- Revenind la națională. Ai venit la naționala mare după o performanță extraordinară, cu entuziasm, dar poate lipsa de experiență și discursul foarte direct și avântat, urmat de neîmpliniri ale rezultatelor, te-au transformat în unul dintre cei mai contestați antrenori din istoria naționalei. Și ești destul de tânăr, n-ai avut timp să acumulezi așa mult.

- N-am avut o problemă cu asta.

- Ai rămas cu o ușoară frustrare după experiența asta la echipa națională? Aveai impresia că meritai mai mult? Mai multă răbdare, mai mult timp, mai multă susținere?

- Nu, nu. Nici așteptările mele nu erau altele, văzând ce s-a întâmplat în urmă. Am fost prezent în 2016 la Campionatul European, expert la o televiziune, și am văzut ce s-a întâmplat cu echipa națională a României, jucătorii, antrenorul, staff-ul, în condițiile în care eram calificați. Aici vorbim despre un antrenor cu renume mondial (n.r. - Anghel Iordănescu).

- E adevărat, dar te-a bătut Albania, la ce te puteai aștepta? Pe bune.

- Da, dar dacă ne uităm unde joacă jucătorii din naționala Albaniei, a Kosovoului... Noi nu mai avem jucători. Am ajuns să ne mulțumim că avem jucători care promovează din Serie B în Serie A.

- De acord, nu mai avem jucători, dar tocmai spuneai mai devreme că e mai ușor să zicem că nu mai avem jucători și e greu să lupți și să încerci să faci în fiecare zi lucrurile mai bune.

- Da, dar discuția asta vine la nivel de club. La națională nu-i poți antrena. Acolo beneficiezi de cum ți-i antrenează alții. Tu nu-i poți antrena din niciun punct de vedere, poți doar să vii cu informații tactice și să încerci să-i focusezi mental pe partida care urmează. Atât. Beneficiezi dacă sunt bine antrenați și dezvoltați. Dacă nu, odată cu rezultatele naționalei, o ia în jos și CV-ul tău. De asta spun că nu am avut așteptări, pentru că am văzut ce se întâmplase în urmă.

Cum l-a convins FRF pe Mirel Rădoi să preia naționala mare: "Am început să mă înmoi și am acceptat"

- Așteptări n-ai avut, dar motivație da.

- Motivație da, de asta am și venit și am spus că nu schimb anumite lucruri indiferent de rezultate. Le-am spus de la prima discuție președintelui și directorului tehnic. Inițial, după campania de la tineret, le-am spus că nu vin. Ăsta fusese discursul meu înainte să vin, că vreau să rămân la tineret să îmi termin treaba, apoi la naționala mare dacă mai există posibilitatea. Apoi, după a doua discuție cu ei, în care au motivat și ei anumite lucruri, văzând și reacția jucătorilor de la echipa mare, care începuseră să-mi dea mesaje să vin, am început oarecum să mă înmoi, să zic așa, și am acceptat.

- Bun, ai venit foarte avântat de la U21.

- Tot avântat am și plecat.

- Ai spus din prima că tu nu vrei să mai jucăm la mica ciupeală, că vrei să schimbăm mentalitatea, să dominăm adversarii. Tu chiar credeai în conceptul ăsta, sau voiai doar să le dai un boost mental jucătorilor, să-i faci să creadă în ei, deși simțeai că n-avem forța aia?

- Nu, pot să spună jucătorii lucrul ăsta, să vă pună Federația la dispoziție antrenamentele filmate. Le avem și noi. Noi în situația asta ne-am dus.

- Am crezut că a fost un truc pentru a-i întări mental, să le spui: «Bă, voi puteți să jucați mult mai bine și chiar o veți face», știind de fapt că nu prea se poate. Dar tu chiar ai crezut că se poate.

- Da, da. Chiar am spus că asta încercăm să facem. Cum am putut să ne impunem la tineret am încercat să o facem și la echipa mare. Situațiile au fost diferite. La tineret aveai mai multe zile de antrenament. Apoi a venit acea perioadă nefastă pentru toți, COVID-ul, cu jucătorii acidentați, probleme cu cursele... Chiar am avut o situație cu Tătă. El putea veni foarte simplu, cursa Milano - București. Dar fiind pandemie, nu găseai bilete când voiai, erau zboruri speciale. Trebuia să-l duci prin Italia, Croația, apoi Croația - România, dar zborurile nu erau din oră în oră, să fie ușor.

- În loc să facă 3 ore, făcea 15.

- Ajungea după 11 ore. La fel Stanciu și Niță, din Cehia. În mod normal, era un zbor de două ore și jumătate. EI veneau după 7 ore. Toată situația a fost așa... Am prins prima oară o ferastră de trei meciuri. Acum cum are Edi de patru. Toate lucrurile au fost în așa fel încât nu aveai cum... Nu puteai să stăpânești lucrurile. Vorbeam cu o echipă din Italia și zice "Îmi pare rău, are COVID". Vorbeam cu cluburile pentru a vedea când să iei bilete de avion și ei deja îți spuneau... Nici nu apucam să vorbim cu jucătorii români. Nici nu știau. Noi aflam noi despre prima testare, înaintea lor. Deci a fost o situație foarte dicicilă. D-asta au și apărut nu știu câți jucători la națională. Noi nu am fi vrut să chemăm mereu aceiași jucători? După aceea, călătoream mult cu avionul. A fost perioada în care foarte multe cluburi nu au făcut pregătire cu toții. Făceau pe grupuri. Nu îți permitea protocolul. Nici în România, nici în alte țări. Se antrenau separat. D-asta au apărut foarte mulți jucători.

-Adevărul e că au fost vreo 70. Părea că tu tot cauți ceva și nu găsești.

- Au fost 64 de jucători. Dar nu a fost pentru că așa am vrut noi, ci pentru că așa a fost situația. Ce interes aveam? Eu nu aș fi vrut să păstrez 30 de jucători? Aia a fost situația. Primeam telefon "Cicâldău s-a antrenat o singură zi săptămâna asta?" "De ce?" "Păi, uite a avut probleme astea. Nu am putut să ne antrenăm, nu ne-au mai lăsat să ne antrenăm. Ne-am antrenat câte doi, câte patru". Era clar că Ciclâdău putea juca în primul meci și poate în meciul trei. Nu putea juca și în primul meci și în meciul al doilea. Nu mai avea cum. Nu avea resurse fizice. Asta a fost situația. Nu e că noi nu am vrut.

Îmi aduc când l-am adus pe Albu. Mă uitam la televizor, la emisiuni, și nu îmi venea să cred. Deci cum? Să ai un jucător la echipa națională și tu să spui "Ce să caute băiatul ăla acolo?". Și mă uit și văd că acum este foarte apreciat. Deci în urmă cu trei ani în urmă spui despre un jucător "Ce să caute acolo?" și acum spui că e unul dintre cei mai buni jucători și că merită la națională. Adică... Nici în exterior nu a existat un echilibru. OK, Rădoi a fost nebun, nu a avut un echilbru, a schimbat jucătorii, a schimbat strategia, dar nici în exterior nu a fost ceva care să mergă comun.

-Oamenii nu au răbdare. Ești român, ești din România. Știi că nimeni nu are răbdare nici la club, cu atât mai puțin la echipa națională.

-Sunt de acord. Dar dacă sunt patru păreri diferite în exterior, de la patru televiziuni, sau de la patru ziare, care dintre ele e realitatea?

-Sau de la patru oameni de fotbal.

- Care dintre ele e realitatea? Antrenorul echipei naționale de care ar trebui să asculte?

-Păi, teoretic nu ar trebui să asculte de nimeni.

- Exact. Bun, ăsta e primul lucru. Care dintre cei patru are dreptate?

- Cum adică? E o dezbatare. Până la urmă, decizia e la tine, că asta e jobul tău. Tu trebuie să iei decizia, fără să ții cont, dacă vrei, de ce cred cei din jur. Nu?

-Bun.

- Că nici noi nu ne facem meseria în funcție de ce crezi tu despre meseria noastră.

-Și atunci de ce e criticat Edi Iordănescu, când are loc o discuție între patru persoane, o dezbatare, că nu l-a luat pe x și l-a luat pe y? Dezbaterea trebuie să fie în urma unor informații. Corect? Pe care le au sau nu.

-Dezbaterea funcționează pe baza unor argumente.Dar de multre ori funcționează și pe interpretări subiective. Pentru că asta e frumusețea fotbalului. Sunt oameni care discută. Eu am o părere, tu ai o altă părere. Antrenorul e unul singur. Decizia e la tine, puterea e la tine. Tu poți să schimbi lucrurile.

-Sunt de acord.

- Și ai încercat să le schimbi și pentru ai asta chiar ai fost apreciat. Ai venit cu discursul ăla nou.

-Eu sunt total de acord.

-De la un punct încolo, a rămas cumva impresia că ai învățat meseria asta pe pielea naționalei. Asta ți s-a reproșat. Acum spui că a fost un context atât de special încâte multe schimbări nu au fost impuse de nebunia ta de a schimba doar așa, de dragul de a schimba, ci pentru că așa au stat lucrurile. Dar...

- Dar ei aveau informațiile astea. Nu acum s-au aflat. Se știa că e perioada de pandemie. După aceea, când voi aveți informațiile și vorbiți... Eu nu vorbesc de perioada mea, că a trecut. Vorbesc despre Edi Iordănescu, care trece printr-o situație pe care nu cred că o merită. Voi vorbiți despre despre informații. Informațiile sunt doar cele pe care le aveți, la care aveți. Voi discutați doar pe informațiile alea. Voi nu aveți informațiile pe care le are Edi Iordănescu. Voi nu aveți discuțiile pe care el le are cu jucătorii, voi nu aveți discuțiile pe care are despre un meci, din punct de vedere tactic. Eu vin și spun "Noi trebuia, cu Muntenegru, să facem presing". Dar spun că noi ne-am dus și am făcut presing în Islanda și lumea a spus "Cum să faci presing, că Islanda joacă doar cu minge lungă?". Păi, tocmai, că nu-i lași să joace cu minge lungă, trebuie să faci presing, să faci în așa fel încât să nu joace cu minge lungă.

Acum, cu o abordare diferită, dar cu același stil de joc, Edi e pus la colț. Și eu vin și-l întreb pe x «Băi băiatule, ai zis de două ori același lucru cu doi antrenori diferți, cu două strategii diferite. Care dintre cei doi greșește?". Nu vine și spună. El se bazează pe niște informații pe care le are atunci, sau le vede. Fără o evaluare corectă a informațiilor.

-E adevărat. Dar știi și tu foarte bine, că vorba lui Mircea Lucescu: "Antrenorul este egalul ultimul lui rezultat", totul se închide la rezultate. În momentul în care apar rezultate, se închide orice discuție. Putem să avem o dezbtare între 10 oameni, cu 10 păreri. Dacă rezultatele infirmă toate cele 10 păreri, se merge mai departe.

- Dacă ești o persoană care ții cu rezultate. Dacă eu sunt o persoană, un ziarist, căruia îi place jocul spectaculos, s-ar putea să nu pun preț pe rezultat acum. Vreau un joc, iar rezultatul să vină mai târziu.

-Eu sunt de acord. Dar cred că au fost și ziarști care au apreciat felul în care te-ai implicat la echipa națională. Sau unii care-l apreciază pe Edi Iordăescu. Acum nu putem să avem unanimitate în fotbal niciodată. Ar fi abusrd să cerem asta.

- Clar. Nu ai cum. Și nu ar fi normal.

- De asta spun că totul se închide la rezultate. Crezi că e vreo națională din lumea asta care dă timp unui selecționer pe 10 ani? Pe 8 ani? Pe 6 ani? Toți vor rezultate rapide

- Eu nici nu am vorbit de un asemenea proiect. Eu am avut o discuție pentru 4 ani. Nu s-a putut. Acolo cred că poți să vezi, poate sunt eronat... Dar să ne uităm la Joachim Low. A avut rezultate la începutul mandatului pe banca naționalei, la Mondial și Europene. După aceea, în ultimii 8 ani, nu a mai avut rezultat. Dar a fost susținut în continuare.

- E adevărat. Dar se hrănea din ceva. Trăia din osânză, cum se spune. Din ceea ce acumulase.

- Păi nu prea trăia. Dacă ultimul rezultat e oglinda antrenorului... Atunci noi, românii, realizăm că astea sunt lucrurile cele mai improtante, trebuie să trăim așa și atunci trebuie să vedem și lucrurile astea. Dacă mă întrebi pe mine, indiferent dacă e Edi sau era oricine, din prima îi dădeam 4 ani. Nu mă interesa dacă din 4, termina pe locul 5 în Liga Națiunilor.

- Ție ți s-au promis 4 ani. Și s-a terminat mai devreme. De ce?

- Noi am avut contract semnat pe doi ani.

- Dar spui că ideal ar fi fost pe 4 ani.

- Da, pentru că așa am crezut. Că se va semna pe doi ani, cu doi ani.

- Și?

- Și după aceea, în momentul în care am văzut că discuțiile o iau în alt sens, în momentul în care am văzut că deși noi am plecat mai mulți la o luptă, dar rămânem mai puțini, am ridicat mâna și am spus "Numai". Noi am avut o discuție... Eu și acum mă înțeleg foarte bine cu cei din conducerea Federației. Nu am plecat certat cu nimeni. Și atunci și acum mi se pare... Și acum îi reproșez lui nea Mihai. Când văd că directorul tehnic al Federației iese și țipă de sus "Urcă, urcă, urcă", eu nu accept. Eu accept de la un spectator. E liber să spună ce vrea. Dar nu de la directorul tehnic. Pentru că directorul tehnic m-a pus pe mine să fac lucrurul ăla. Dacă tu începi să vorbești înseamnă că nu ai încredere. Și nu trebuie să mai fi acolo.

- Vorbim despre Mihai Stoichiță?

- Da, da.

- A fost un meci la Voluntari?Sau unde?

- Nu, ăla a fost primul meci la tineret. Și după aceea s-a întâmplat la meciul cu Islanda, 0-0, acasă. (n.r- 11 noiembrie 2021, în preliminariile CM 2022). Noi aveam mingea și el țipa "Urcă". De parcă noi, la 0-0, nu știam că trebie să câștigăm meciul ca să terminăm pe locul 2.

- Dar după primul episod l-ai temperat și i-ai spus să nu se mai întâmple asta?

- Da. I-am zis că dacă se mai întâmplă a doua oară, plec.

- Și s-a întâmplat.

- S-a întâmplat. Și drept dovadă, am plecat. Am așteptat să se termine meciul. Dacă noi conduceam, plecam de pe bancă în timpul meciului. Am vrut să-l las pe Dică. Serios!

- Pe bune?

- Da, da. Și după aceea, eu nu mai... Nu mi pare normal! De ce mai sunt acolo? Care e rolul meu? Rolul meu e doar să vin să antrenez? Atunci trebuie să cobori lângă mine. Dacă nu mai ai încredere, atunci coboară pe bancă lângă mine. Și avem discuții în timpul meciului, că poate tu vezi anumite lucruri mai bine decât mine. Măcar vino, asumăți și vino lângă mine pe bancă. Dacă tu țipi de acolo de sus, cum eu te-am auzit, păi cei de lângă? Sau voi din presă? Nu l-ați auzit? Era clar, îl aude toată lumea. Și era un meci fără spectatori. Îl auzeau și la televizor. Și atunci?

- Crezi că a făcut-o cu inteția de a te zgândări pentru că știa primul episod?

- Nu, nu, nu. Nea Mihai nu are lucrurile astea. Ori vine și spune, ori tace. Te lasă să greșești și apoi te-a dat afar. Sunt ferm covins că nu d-asta a făcut lucrul astă. Dacă-l vedeți la un meci de U15, el stă 4-5 minute liniștit. Eu la toate meciurile juniorilor, eram în spatele lui.

-Ca să-l temperezi.

-Altfel nu se poate abține. La un meci cu Cipru, țipa în engleză la antrenorul ciproților. El trăiește ca și cum ar fi antrenor.

-Dar totuși nu e OK. Poziția lui e alta.

- Absolut deloc! În ultima discuție pe care am avut-o cu el și cu Răzvan Burleanu, am spus "Nu mai insistați. Nu rămân! Mă știți. Puteți să insistați, puteți să aduceți toți jucătorii, puteți să faceți orice". Eu când am zis nu, ca să mă întorc trebuie să fie ceva foarte... Atfel, în mare, am luat decizia. Și am zis "Nea Mihai, nu mai face greșeala asta!". Și atunci l-am băgat în gura lui Răzvan vreo 10 minute. Și l-a luat cu "Are dreptate. Așa e". Și are dreptate. Nu ai cum. Trebuie să temperezi. Că altfel nu mai directorul tehnic, ci ești suporterul naționalei. Și nu mai poți să porți costumul ala.

-Și nu mai judeci limpede. Bine, bănuiesc că nu ăsta a fost motivul decisiv sau unicul motiv pentru care nu ai simțit nevoie să insiști sau să continu.

- Nu. A fost unul dintre motive. Unul a mai fost starea gazonului. Am zis să nu mai facă nimeni antrenamente pe terenul numărul 1 de la Mogoșoaia. Și am înțeles că ar fi făcut anumite promisiuni deja, pe la echipe de club. Se antrenau și pe terenul 1, și pe terenul 2. Și când ajungem cu echipa națională, deja erau terenurile la o calitate îndoilenică.

Au mai fost situații. De exemplu, în luna septembri am avut trei meciuri. Dacă le câștigam sau făceam 7 puncte, ajungeam pe locul 2, loc de Mondial. Am zis "Ar fi bine să îmi spuneți înainte de luna aia dacă da sau nu". Adică dacă îmi prelungiți contractul ăla de doi ani sau nu. Pentru că și eu ajunsesem în situția în care refuzam oarecum, nu ofertele, ci discuțiile. Mă suna cineva "Ai fi?". "Nu". "Ai interesat? Uite". Am primit și oferte. Nea Mihai știe două dintre ele. I le-am arătat. Și nu erau neglijat. Una dintre ele... OK, era doar pe 5 luni, dar era și bănoasă și de la o echipă de sufletul meu. Aș fi putut să mă duc, dar am refuzat.

Am avut rugămintea să-mi spună. Am spus "Dacă aveți încredere în mine, semnăm. Dacă nu, nu e niciun fel de problemă. Nu înseamnă că nu îmi fac munca.". A trecut luna, am luat 7 puncte. Am câștigat Islanda, am bătut Aremenia și am făcut egal în Macedonia.

-Dar probabil ei erau deja dezamăgiți din martie și iunie. Își făcuseră deja o opinie.

-Posibil. Și nu au zis nimic. Pe mine m-a deranjat că nu mi-au spus. Noi luasem 7 puncte și totul s-a schimbat. Am venit pe loc de baraj pentru Mondial și lucrurile se schimbaseră. Erau mai pozitivi.

-Nu ai mai vrut tu de data asta.

-Și le-am zis "V-am spus. Nu ați mai venit. A început luna octombrie. Indiferent de ce se întâmplă, duc meciurile până la capăt și nu mai rămân!". Iar lucrul pe care l-au făcut, sunt singur că l-au simțit și jucătorii. Ei nu au mai văzut niciun mesaj public de nivelul ăsta. Am vorbit târziu cu ei, după ce s-a terminat meciul cu Islanda. Am avut o discuție și ei mi-au transmis că nu am fi împreună. În momentul în care au simțit asta la meciul cu Islanda, de acasă, și se gândeau la lucrul ăsta, e clar că nu au mai simțit acea unitate: "Bă, poate îi batem pe ăștia și ne calificăm, dar nu mergem mai departe cu el. Cine vine? Ce se întâmplă?". Când te îndoiești, atunci începi să ai probleme.

-E adevărat. Dar spre deosebire de tine, care aveai postul în pericol, pentru un jucător care juca excelent în meciurile alea și se califica, nu exista pericolul să nu mai fie convocat de un viitor selecționer. Nu?

- Nu poți să știi ce e în mintea unui jucător. Poate se gândea "Poate pleacă el, nu mai vin". Nu poți să știi. Cum ceilalți care au jucat până să vin eu nu au mai venit... E greu. Nu poți să fii în mintea unui jucător. E imposibil să zici "Doar aia au gândit". Și eu cred că faptul ăsta a contat.

Și a contat și lipsa spectatorilor. Dacă aveam 20%- 30% din stadion, garantat se vedea.

-Dar alea nu poți să le controlezi. Lucruile care se întâmplă în Federație și vestiar puteai să le controlezi. Tu sau cei din Federație. Și nu au fost controlate cum sperai. Asta spui de fapt. Că au fost câteva semne care ți-au zis că oamenii nu mai aveau încredere.

- Nu încerc să mut responsabilitatea rezultatelor în spatele Federației. În primul rând am fost eu. Dar au fost factori care au dus...

- E vreun moment sau mai multe din mandatul tău la naționala mare pe care acum le-ai judeca altfel? O mutare tactică, o convocare ,un gest, un discurs, ceva? Să fie ceva de genul: "Bă, dacă făceam asta..." sau dacă-l scoteam la pauză pe X în minutul Y".

- Da, sunt. Sunt multe momente. Acum stau și mă gândesc dacă la meciul de baraj cu Islanda, n-aș fi jucat 4-3-3 sau 4-2-3-1. Asta mi-a venit imediat după meci. Vizavi de formulă, n-aveam ce să modific. Îl aveam accidentat pe Chiricheș. După a trebuit să-l învoiesc pe Nedelcearu din cantonamentul echipei să meargă să semneze cu AEK Atena pentru că altfel risca să rămână în Serie C. Risca să rămână fără echipă și nu puteam să-mi bat joc de viitorul lui.

- Da, dar ….

- Era important.

- Nici să-ți bați joc de echipa națională. Știu…. Ce să faci?!

- Da, dar în momentul în care un jucător vine la mine și îmi spune toate lucrurile astea, înseamnă că nu mă interesează de nimic altceva.

- Și chiar dacă l-ai fi păstrat și i-ai fi interzis să meargă, probabil că nu ar mai fi fost la fel de concentrat. Și atunci degeaba îl țineai.

- Oricum pleca pentru că era vorba de viitorul lui și eu trebuia să-l suspend. Care era avantajul? Sau rămânea cu gândul în altă parte.

- Asta zic, cu gândul în altă parte.

- Să zicem că rămânea și greșea. Ce făceam? Nu avea nici echipă, nici noi nu ne calificam. Am pus toate lucrurile astea în balanță și atunci l-am lăsat. Atunci, practic, un jucător pe care l-am adus parte din lot, Bălașa, acum trebuia să-l băgăm titular. Acum nu zic că a jucat rău sau a greșit la un gol, dar totul s-a schimbat în cele 3 antrenamente pe care le-am avut.

- Asta e meseria de antrenor. O vezi și acum la club. Ți se întâmplă să de la meci la un meci la altul o grămadă.

- Și atunci, de exemplu, la acel meci, trebuia să jucăm 4-2-3-1 sau cum am început 4-3-3. Pe faza de apărare să fi jucat 4-2-3-1, ca un mijlocaș central să intre între fundașii centrali și să acopere spațiile lăsate libere pe cele două goluri.

- Astea, nu țin totuși și de experiență? Să fi avut acum 10 ani în plus de antrenorat, le-ai fi gândit altfel?

- Acum se poate întâmpla orice. Aici avem o vorbă.Acum suntem la microfon nu pot să zic. Dacă mătușa era unchiu. Știi cum e? Nu pot să spun ce s-ar fi întâmplat? Nu știu dacă era altcineva antrenor în locul meu, dacă s-ar fi calificat. E relativă după ce se întâmplă. Poate conta, poate nu conta, poate conta într-un altfel să vadă lucrurile un antrenor într-un sistem de joc. Poate nici în 4-2-3-1 nu reușeam să câștigăm.

- Ai povestit ceva mai devreme despre episoadele cu Mihai Stoichiță. A mai circulat o chestie similară despre Vlad Munteanu la under 21. Când a vrut să se bage cumva peste tine.

- Atunci am avut o discuție care cred că a fost și publică și am avut-o cred că și cu Vlad. La fel și el n-a fost în încercarea de a lua din autoritatea unui antrenor.

- Nu ca să te submineze.

- Da.

- Doar că nu și-a stăpânit anumite instincte.

- Ba din contră, el a încercat să ajute antrenorul echipei naționale să vorbească cu jucătorii. Doar că, eu aici am o problemă. În momentul în care un conducător vrea să aibă o discuție cu jucătorul, eu vreau să știu ce vorbește cu jucătorul respectiv. Și atunci n-am nici un fel de problemă pentru că un conducător poate să spună: "Eu vorbesc cu el că să-l motivez". Sunt de acord. Dar cum îl motivezi?! Dacă e un jucător care a venit prima dată la națională și tu poți să să-i spui: "Aici e: emoția, steagul, drapelul, tricoul, presiunea, rezultatele. Ești expus! Uite, ești singurul din 23 și încerci să-l motivezi". Eu îl iau și îi spun tot încercând să-l motivez: "Te-am chemat, e prima oară. Dar dacă nu joci cum vreau eu, s-ar putea să fie ultima oară". Amândoi l-am motivat. Unu i-a pus o presiune, altul a încercat să-l motiveze. Amândoi vrem să-l motivăm, dar sunt două feluri diferite. Jucătorul în momentul ăla de cine ascultă? De antrenor sau de conducător? Și atunci ăsta a fost discursul meu, pe care îl am de fiecare dată, la fiecare club. Ești team manager, vrei să ai o discuție cu jucătorul. Spune-mi ce, și eu îți spun ce anume să-i dai. Și poți să vorbești cu el. Altfel putem fi. Zicem că ne ducem spre același lucru, dar…

- Vă loviți cap în cap.

- Exact! - Asta a fost. În rest n-am avut nimic de împărțit cu Vlad. Ba din contră, e un tip foarte deștept care în profesia pe care o are poate urca foarte ușor. Vorbește limbi străine..

-Îl vezi președintele Federației?

- Nu-l văd președintele federației pe Vlad Munteanu, dar îl văd aproape de ei acolo. Pe Gabi Bodescu, de Radu Vișan.

- Până acum ai trei experiențe în fotbalul românesc, patru dacă o spargem pe cea de la națională în două bucăți. Una la under 21 și una la naționala mare. Apropo de ce vorbeam mai devreme….

- Am mai avut la copii și juniori în Dubai, de la care lumea la fel știe. Și la under 15 și la under 18

- Mă refer la cele de expunere publică. Și aici ți-ai făcut imaginea de om inflexibil. Tocmai ce am vorbit. Inabordabil când vorbim despre aspecte tehnico-tactice. Nu accepți să se bage nimeni peste tine.

- Recunosc că nu e ușor de lucrat cu mine.

- Crezi că te face chestia nepotrivit pentru fotbalul românesc de acum încolo.

- Nu știu dacă de acum încolo. - Pentru că ...Vezi sunt situații și în alt fotbal.  Sunt situații și aici la club când.. Aici în Arabia Saudită. - Cu președintele. Îmi spune: "Uite, aici anul trecut, Cătălin nu a jucat mijlocaș dreapta, a jucat mijlocaș stânga. Nu crezi că e mai bine". Sunt și aici discuții de genul ăsta.

Îți sugerează...

- Nu parcă ți-ar impune, dar ar părea că-ți sugerează ceva. Că te ajută în cazul în care tu nu cunoști calitățile jucătorilor.

- Te calcă pe coadă și asta? Te deranjează și asta. Inclusiv și asta, o discuție ușoară la o cafea. Ți se pare că și asta încalcă granița asta dintre antrenor și conducere?

- La început, nu. Și le spun să argumenteze de ce. De ce a jucat anul trecut? Și ei îmi spun:"Păi, nu l-am întrebat pe antrenor". Și s-a încheiat discuția. Dacă văd că încearcă să argumenteze și văd că nu e conform a ceea ce văd eu. Atunci, da. Încep și mă încarc și expun că e greșit și le spun de ce. S-ar putea ca multora să nu le convină și să nu le placă cînd spui adevărul în față. Pentru că sunt foarte multe persoane care țin să le vorbești deschis, dar în momentul în care văd că nu le convine situația, o iau personal. Într-adevăr, adevărul doare. Și eu am trecut prin situația asta și e foarte greu să accepți. Te deranjează. Dar dacă spui lucrurile astea. Că vrei să vorbească deschis.

- Acceptă.

- Trebuie să accepți când te duci acasă că trebuie să rumegi informația. Să spui: "Ce mi-a zis ăla. Aia, aia , aia. Hai să vedem care din informațiile alea sunt adevărate sau nu". Pentru că atunci pe moment și dacă sunt adevărate și dacă nu, e foarte greu să le vezi cap coadă. Ce ți se reproșează. Și ți să devii agitat, să nu-ți convină adevărul.

- Acuma, tu aici, propăvăduiești echilibrul. Te duci acasă, rumegi, dar tu de fapt ești impulsiv. Nici tu nu echilibrezi.

- Da, dar, acasă lucrurile..

- Dacă vine acum șeicul și îți zice: "Bagă-l pe Cătălin". Tu iei foc din prima! Nu mai stai.

- Da. Dacă nu-mi dă argumente, da. Pentru că eu nu pot să am o discuție nici cu staff-ul. Când aveam discuții atunci când alegem un sistem și poziția jucătorului. Trebuie să vină cu argumente, tati! Nu trebuie să-mi spună un sistem că merge așa și de ce: "Că așa văd eu". Trebuie să-mi aducă argumente.

- Deci tu elimini feeling-ul din această poveste. Dacă n-ai argumente în spate.

- La început da. Pe când în timpul jocului merg pe intuiția și pe feeling-ul meu, al lor, merg pe lucrurile astea. După aceea când îmi spune și mă duc acasă, stau și încep și… Eu fac cum spunem noi băbește,cum spun oltenii. Eu stau și mi le pun pe foaie. Eu am o grămadă de foi și aici la birou pe care mi le iau A4 și scriu pe ele ce-i bine, ce-i rău. Din discuții cu staff-ul, cu preparatorul, cu președintele. Eu am început să îmi pun lucrurile astea. Eu am început să-mi pun lucrurile astea. Eu am avut și la Craiova discuțiile astea. Cu președintele clubului, cu patronul. Care m-am agitat.

- Asta voiam să te întreb. A existat senzația asta de intervenționism din partea conducerii?

- Nu. De impuneri și de intervenții, nu. Dar de sugestii, da. Dar toate formulate într-un cadrul diplomat. Și care pe moment m-au agitat și le-am spus. Dar am avut a doua zi putere să-i spun. Am avut despre un fundaș cu nea Sorin, de exemplu. În care mi-a zis: "Nu crezi că ar fi mai bine ăla". Dar niciodată, nea Sorin n-a venit să-mi spună. Cum nici la antrenamente n-a venit de foarte multe ori. Că poate s-a înțeles când am avut cearta aia că nea Sorin a încercat să se bage peste mine. Nu, niciodată, nea Sorin n-a venit să-mi zică bagă-l pe Mirel în locul lui X.

- Așa s-a înțeles.

- Nu. Eu am avut libertatea de a alege. Mie nu mi-au plăcut discuțiile din afară. Că el s-a folosit de experiența de antrenor să facă anumite statistici sau expuneri tactice publice. Nu, pentru că n-ai fost la antrenamentele mele! Nu poți să vorbești de extreme într-un sistem 5, romb, 1. Nu ai cum. Nu că nu le-ar ști. Sunt sigur că le știe mai bine ca mine. Dar felul cum le-a nuanțat..

- A părut că el le știe și tu nu.

- Exact!

- Lucrurile au avut loc. Și am avut puterea să vin. Da, nea Sorin, acolo cred că ai dreptate. Stând după aceea. Da, domnu Rotaru, ați avut dreptate acolo.

- Inclusiv  Rotaru are niște sugestii din acestea tactice. Nu știu.

- Lui îi plac discuțiile cu antrenorul. El își notează foarte multe lucruri din ce am observat. Să vadă dacă toate lucrurile pe care un antrenor sau măsuri le ia, au o logică în spate și sunt argumentate. Iar pe mine asta, a fost fabulos. Ca și prieten, pe el nu l-am cunoscut așa. N-am crezut în lucrurile astea.

- Ție îți plac dezbaterile. Îți plac argumentele.

- Da, da. Pentru că..

- De la Oli, ai luat-o pe asta?

- Da. Pentru că poate eu sunt într-o poziție greșită. Nu total. Poate eu greșesc într-un mod și nu-mi dau seama că greșesc față de el. Nu că o fac cu intenție.

- Dacă mai vorbești cu unu, cu altul, zece oameni lângă tine.

- Exact. Dacă vi și îmi argumentezi poate mă trezești. Și am puterea, chiar dacă sunt încăpățânat și orgolios, am puterea să spun că am greșit. Mie la el mi-a plăcut lucrurile astea, iar eu ca prieten nu-i spuneam domnu Rotaru, îi spuneam Mihai. Când am semnat i-am spus: "Eu de acum vă spun domnu Rotaru". Și el îmi spunea: "Dacă tu-mi spui domnu Rotaru, eu o să-ți spun mister". E vorba de respect, eu sunt angajat. Mă plătești și nu putem fi prieteni. Una e când sunt angajatul tău. Și mi-a plăcut lucrul ăsta la el. Dar niciodată, nu a venit să-mi spună de X sau de Y. Voia să vadă măsurile, dacă le luam. Sau mutările, sau chiar și schimbările. Dacă aveam discuții despre schimbări în timpul jocului. Și de multe ori vorbeam înainte de joc. Și eu îi spuneam:"Ăsta-i planul A, ăsta-i planul B și ăsta C". Și el îmi spunea: "Da, de ce?". Mereu avea întreabarea asta: "Da, de ce? Cum ai gândit-o".

- Ți-a făcut impresia unui om care vrea să învețe?

- Mult! Și la fiecare ședință își nota. La una dintre ședințe i-am zis: "Alea ce notați sunt că vreți să învățați sau că vreți să le folosiți mai devreme sau mai târziu împotriva mea"

- Până acum le-a folosit împotriva ta, dar mai e timp, dar mai e timp dacă are ciornele pe undeva..

- E, a mai ieșit și el să mă înțepe. Dar e normal ca atunci când conduci un club și el și nea Sorin. Și nu ai performanțe și ai performanțele pe care le-ai dorit. e normal să găsești primul vinovat antrenorul. E mai ușor să găsești vinovați pe fotbaliști și Mirel Rădoi, decât să spui că și tu ai greșit în ceva. E firesc, e uman.

- Apropo de episodul cu Sorin Cârțu. Îți reproșezi că el a fost un om definitoriu pentru startul carierei tale. Îți reproșezi, că ați luat foc cam repede, oltenește, cam repede. S-a și spus că ai sunat-o ulterior pe soția domnului Cârțu, să-i ceri scuze.

- Nu!

- Nu?

- Nu, nu. N-am sunat-o. Nici n-am discutat cu dânsa. De acolo a început povestea. Eu așa văd lucrurile. Din nou, poate greșesc. Dar așa văd lucrurile. Nu pot să las pe soția mea să vorbească despre fotbal. Ea trebuie să aibă grijă de educația copiilor acasă. Ce să caute ea să vorbească despre fotbal?

- Poate se pricepe la fotbal. De ce nu s-ar price la fotbal?

- Eu n-am nicio problemă cu femeile. Cum să am ceva cu femeile în sport?!

- Ai dat atunci impresia că Sorin Cârțu a băgat bățul prin gard și te-a făcut să explodezi.

- Poate să aibă soția mea cunoștințe și atâtea date, dacă eu nu i le spun. Să iasă public și să vorbească despre Al-Tai...

- Deci tu ai zis așa: „Sorin Cârțu a vorbit de acasă faptul că eu pregătesc prost echipa și de asta s-a trezit Cârțu să vorbească”.

- Și după aceea te poți gândi mai departe. Când întrebi la nivel de club, lucrurile acestea s-au discutat aici și nieni nu spune, dă din umeri, te gândești și mai departe și poate discuția aia a venit și dinspre club.

Și, atunci, băi oameni buni, ce mai caut eu aici? Eu îi datorez enorm omului și antrenorului Sorin Cârțu, pentru că eu am debutat cu el la Liga 1, el m-a cumpărat de la Extensiv. Dar la fel, cum sunt încăpățânat și orgolios și poate de foarte multe ori și prost...eu dacă văd ceva ce mă deranjează, ies și o spun! Că el a zis că n-am avut nicio discuție față în față. Păi dacă nu vii și-mi spui și, de fapt, ieși și o spui în presă și le-o spui celorlalți oameni și faci analize pe la spatele meu, nici eu nu mai vin la tine. Pentru că dacă mă tratezi așa, și eu te tratez așa. Mă doare pe mine, te doare și pe tine. După aceea, după ce am semnat rezilierea, m-am dus și am bătut la el la birou, am vrut să dau mâna cu el. N-a vrut să dea mâna cu mine. Și i-am zis: "OK, eu vin să-ți arăt că poate sunt de neam prost, dar cei șapte ani de acasă îi am, nea Sorin! Și dacă sunt bărbat, sunt bărbat și-ți întind mâna să-ți spun că am greșit. Felul în care am făcut-o și că am fost foarte agresiv...am greșit, de asta-ți și întind mâna. Dacă tu nu-mi întinzi mâna, e problema matale de educație". La fel, nu mi-a fost rușine să-i spun că mi-a fost antrenor și că a fost o diferență de vârstă între noi. El a zis că s-a simțit trădat. Bun, n-a vrut să întindă mâna. N-am niciun fel de prbolemă. La fel, mâine, dacă-l văd, la fel, îi întind mâna.

- Deci în punctul ăsta sunteți, da? Despărțiți, dar fără să fi dat mâna.

- Da, nu a vrut să întindă mâna. I-am explicat după aceea ce și cum. Dacă acceptă, bine. Indiferent de vârstă...la fel, și eu am discuția asta cu acasă cu fata mea de 15 ani, cu băiatul meu de 19 ani și jumătate... Și sunt o grămadă de discuții în care au dreptate și le dau dreptate. Ce înseamnă asta, că dețin eu adevărul absolut? Nu

- Spuneai mai devreme că te mai duci acasă și le mai rumegi. Ai vrodată impresia că iei foc cam repede?

- Da! Așa sunt. Dar, pe de altă parte, îți spun...dacă eram fătălău și tăceam mereu din gură, nu ajungeam niciodată unde sunt azi. Sunt sigur că nu aș fi avut lucrurile acestea. Pentru că felul ăsta de a fi l-am avut ca jucător, așa sunt și ca antrenor. Dacă am argumente pe o idee, poate fi și Băsescu, poate fi și Iohannis! Nu mă opresc, nu tac! A, că poate nu devin agresiv, că poate încerc să fiu mai diplomat.

- Da, îți mai adaptezi discursul în funcție de interlocutor.

- A, dacă tac, înseamnă că mi-am luat geanta și am plecat. Nu pot, pentru că înseamnă că te mint și pe tine, nu-ți spun adevărul. Și dacă nu avem de la început o discuție în sensul ăsta, că trebuie să ne spunem adevărul în față, atunci trebuie să-ți spun. Dacă nu-ți spun mereu cum se întâmplă, nu înseamnă că-l denaturez. Ți-l spun într-o formă mai diplomată, dar ți-l spun. Atunci, trebuie să accepți și de la tine.

- Și atunci, când te critică cineva, de unde începe înțelegerea asta, înțelepciunea asta de a accepta criticile? Că nici ție nu-ți convine...Uite, mi-aduc aminte, de exemplu, de Marcel Pușcaș. Aș fi vrut să te întreb ce relație ai avut cu el când v-ați intersectat prin Federație sau ceva de genul acesta? Că te-a criticat foarte tare.

- Nicio relație, nimic. Eu n-am avut nimic cu omul ăsta. La mijloc, eu sunt un familist convins și fidel. Nici măcar n-a existat vreo femeie ca să zici că am avut ceva de împărțit. Nu am avut absolut nimic cu Marcel Pușcaș. Și eu aș putea să folosesc ceea ce colegii lui din Federație l-au găsit făcând în birou, dar nu le-am folosit. N-am avut nicio treabă cu dânsul. Pur și simplu, el are niște trăiri, dar probabil că vezi antrenorul echipei naționale și te iei de el, ca să fii o persoană cât mai cunoscută. Îl vedem că sunt singura persoană de care s-a luat? S-a luat de toți! Ăsta e felul lui de a fi, are nevoie de atenție, are niște frustrări pe care vrea să le exprime publice. Pe Facebook, unde le scrie, îl citesc doar câțiva, așa că iese la televizor. Nu am avut nimic de împărțit.

- Nu e vorba că-l citesc doar câțiva. Este, totuși, președintele unui club cu vizibilitate, un fost fotbalist, un fost conducător, nu este un om care a apărut ieri în fotbal.

- Nu decide nimic, nu face nimic la clubul ăla. Adrian Mititelu Jr., Adrian Mititelu Senior se dezic de declarațiile lui. Deci, el e acolo...

- Întrebam în contextul în care poate că unele dintre criticile lui au o bază reală, iar tu spui: "Bă, accept criticile când ele au niște argumente". Asta întreb... Când vezi argumentele și când nu? Uneori, ești impulsiv și zici "N-are niciun argument Pușcaș". Sigur că dacă duce discursul într-o zonă din asta că ești sifonar, că ai inventat pasa în lateral, că ai nenorocit naționala și așa mai departe, ți-e greu să-i mai dai credit pentru că limbajul e...

- Nu, nu, stai puțin! Lucrurile astea pot fi de la 10 persoane. Eu nu am cum să răspund la 10 persoane. Dar lucrurile astea le poate spune față în față. Pentru că am fost la un meci al Craiovei și s-a ascuns prin lojă pe acolo. Eu m-am dus la el, dar a fugit dintr-o lojă în alta. Aș fi vrut să-l întreb de unde atâta înverșunare față de mine și dacă o are, să o discutăm, să-i arăt că, deși nu am Bacalaureatul, nu-as așa prost cum crede el , și să-i explic anumite lucruri. E ușor de făcut o discuție, dar trebuie să fie ambele persoane de față, pentru că, altfel, și eu pot să zic o grămadă de lucruri. Că dacă nu-l place copilul lui și-a zis că nu vrea să-l mai vadă, și eu pot să-l cataloghez în o mie și una de feluri.

- Intrăm în zone personale și chiar n-au legătură cu zona profesională.

- Exact. După aceea. Pentru ca tu, Marcel Pușcaș, sau orice altă persoană, să mă numești pe mine sifonat, trebui să spui și de ce. Pentru că eu am fost aproape să iau 2 ani cu suspendare tocmai că n-am sifonat pe cineva. Pe nașul meu, în Cazul Valiza. Deci, ca să faci niște acuzeații e simplu, dar trebuie să le dovedești. Și mi-era simplu, chiar era foarte simplu, am avut plângerea, trebuia să o semnez, să-l dau în judecată. Dar mi-a zis soția: "Ție îți trebuie lucruri de genul acesta? Tu ai o meserie: fotbalul. Trebuie să-ți vezi de fotbal". Și prietenul meu, care e avocat, la fel mi-a zis: "Mie-mi faci un bine. OK, mă duc, și o să câștigi! Dar cu ce te încălzește? Că iei niște bani și-i dai la o casă de copii? Atât. Dar tu nu-l schimbi pe el ca om, tot așa va fi".

- Tu spui despre o eventuală dare în judectă a lui...?

- Păi, da. Când văzusem lucrurile acestea, nici nu știam ce se întâmplă, cum sunt...

- Asta te-am întrebat. Am crezut că v-ați împiedicat unul de altul prin Federație la un moment dat, cine știe de unde v-ați luat și au rămas...

- Nu, niciodată! Eu am venit la Federație când el nu mai era. Nu, chiar n-am avut nimic de împărțit cu dânsul.

- La care îți pare mai rău că ai renunțat? La FCSB, la naționala mare sau la Craiova? De la care ai plecat cu inima îndoită? De la care simți că dacă ți s-ar mai fi dat un pic mai mult timp, ai fi făcut ce trebuie?

- De la Craiova! Puțin regret am avut și când am plecat de la tineret, vă spun sincer. Aș fi vrut să termin mandatul cu o nouă calificare. Dar cel mai mare regret a fost acum, la Craiova. Nu mi-a fost absolut deloc ușor când am luat decizia aceea. Și nu doar după discuția din vestiar cu echipa și cu băieții, vorbesc despre ce s-a întâmplat...

- În oraș sau cum? Simțeai entuziasm?

- Tot, și cu suporterii. Chiar mi-a fost greu să iau decizia asta, dar simțeam că situația nu se îndreaptă într-o direcție bună, că nu duce la nimic bun. Se putea întâmpla același lucru puțin mai târziu. Asta e impresia mea. Se derulau lucrurile în așa fel încât mai devreme sau mai târziu tot trebuia să-mi dau demisia.

- Dar de ce? Ce-i făcea să-ți șubrezească poziția în condițiile în care...?

- Noi am avut niște discuții la nivel de strategie, ce să facem în următoarele luni. Dar au început să apară informațiile. Iar eu, când am văzut că încep să apară informații care erau într-un cerc restrâns. Când am plecat, am văzut că a apărut o listă cu 12 jucători.

- Pe care urma să-i dai tu afară în iarnă, nu?

- Da, da. Eu, când am văzut că au apărut primele infornații dintr-o discuție la care au fost doar patru persoane, pentru mine a fost simplu. Ușa biroului meu era mereu deschisă. Eu am început să las...cum vezi și aici, îmi lăsam multe coli A4 pe birou, cu diverse înscrisuri, și am început să las nume cu jucători pe birou.

- Capcană, adică? Un fel de nadă?

- Nume de jucători la care, într-adevăr, luasem decizia să renunț. Dar și nume care eu voiam să rămână, dar erau trecute acolo. Dar mereu venea cineva și citea de pe acea listă și îi spunea domnului Rotaru. Era Sorin, poate și Marian (n.r. - Marian Copilu), în perioada de la început. Mi-am dat seama apoi că de aici pleacă informațiile, nu pleacă din exterior, ci din interior, ba chiar cel mai mult pleacă din biroul ăsta. Deci era clar că e cineva aflat pe lângă echipă. Eu, când am plecat, am lăsat o listă pe birou, dar erau 17 jucători, nu erau 12. Era o listă cu jucători pe care eu am ținut să-i aduc. Mitrea, de exemplu, care a venit la cererea mea. Eu l-am debutat la echipa națională, aveam nevoie de un jucător cu experiență, de picior stâng, lângă care să crească Screciu, era și Raul Silva acolo. Eu l-am trecut intenționat pe lista aia. Doar că a apărut ulterior, în diverse publicații, numele juătorilor pe care clubul nu-i mai plăcea, jucătorii de care clubul voia să scape! Și eu chiar am avut o discuție cu cu domnul Rotaru, și-i zic: A apărut o listă acolo, nici măcar nu-s toate numele acolo. La care răspunde: Nu știu cine a dat-o, e posibil s-o fi dat-o cineva din staff-ul tău. Dacă cineva din staff-ul meu a dat lista, trebuie să fie cu mine în birou. Eu eram singur când am scris lista aia și am lăsat-o! N-a mai fost nimeni. Eu am lăsat-o pe birou și am predat tot: toate antrenamentele filmate, toate antrenamentele desenate, toate rapoartele fizice. Au luat totul de la mine, inclusiv lista aia. Eu am făcut o listă, e posibil ca cei din club să nu fi fost de acord cu ea.

- Și au mai dres-o un pic din pix...

- Și-apoi au început din spate, că ăla pleacă, că ăla pleacă. Iar lucrurile acelea au început ușor-ușor să destabilizeze. Și eu am zis atunci: Hopa!. Bun, atunci se pleacă din interior. În timp, s-a derulat ce s-a derulat, că de ce jucăm așa, că se juca 4-2-3-1 cu Reghe și că patronul ar vrea alt sistem. Nea Sorin nici măcar o dată n-a comentat de sistem! Pentru mine, a fost o problemă aici. Într-un articol, a apărut declarația lui Sorin că de ce jucăm în 5. Eu am avut o discuție cu 5 și el era fericit de discuția pe care am avut-o. Și mi-a zis: În sfârșit e unul care joacă așa, e singura noastră șansă să întoarcem jocul.

- După care s-a declarat nemulțumit.

- De sistem, nu! Și aici a fost o situație ciudată pentru mine, fiindcă cineva din club încerca să-l expună pe nea Sorin vizai de mine. Și, atunci, eu am simțit că lucrurile încep să se rupă din interior.

- Deci, tu nu te ocupai doar de antrenorat pe acolo, te ocupai de tot felul din regii prin club, de oameni care dau informații.

Și i-am zis domnului Rotaru: Vreau să am o discuție cu dumneavoastră, cu nea Sorin, cu Marcel Popescu, cu Ovidiu Costeșin, cu Marian Copilu. Toți cinci să fim acolo și să spunem lucrurilor pe nume fiindcă mie mi se pare că tragem în direcții diferite. Am prins o perioadă foarte nasoală în care domnul Rotaru era plecat cu tratamentul post-COVID și n-a putut să vină, s-a amânat, apoi a avut loc ședința loc în trei, mai puțini.

- Neconcludentă.

- După aceea, Marian s-a tras un pas în spate, a plecat. Deja se întâmplau lucrurile pe care le vedeam cu toții. Apoi, lucrurile acestea au venit și pe un anumit fond: necalificarea de la Beer Sheva. Și acolo, din punctul meu de vedere, au început să fie foarte evidente problemele la nivel de grup și de club. Grup, la nivel de echipă, și club. A fost primul moment care a început să ne zguduie bine. A fost mai mult decât o fisură. Dacă noi reușeam să ne calificăm acolo la penalty-uri, eu cred că situația clubului era alta. După aceea, lotul era destul de înghesuit, cu jucători accidentați, poziții dezechilibrate, nu mai aveam fundași centrali. Eram într-o situație foarte disperată, nu știam care va fi situația cu jucătorii. Când jucam în cupele europene, când jucam acasă, când jucam acasă la Severin. Am prins o perioadă asemăntoare cu ce am prins la FCSB. Dar, cum am spus, nu reproșez nimic clubului. Au o parte de vină, dar cea mai mare parte din vină e a mea, fiindcă eu am făcut antrenamentele, eu am ales jucătorii care trebuie să joace, au am ales sistemele de joc, nimeni altcineva.

Citește și: 

PROFU' DE SPORT

Bogdan Lobonț, incisiv la adresa trișorilor din Liga 1: „Toți se visează Guardiola, dar uită că Pep și-a luat toate licențele și a antrenat mai întâi la Barça B” + Oferta din România refuzată în 2023

PROFU' DE SPORT

„A sperat până în ultima clipă” » Cea mai mare neîmplinire a lui Ilie Balaci: „La cum îl știu, n-a acceptat niciodată lucrul ăsta!”