ISTORII NEȘTIUTE, EPISODUL 12 A jucat pentru România la un Mondial, apoi a ajuns la Campionatul de la Canal! » Povestea celei mai infame competiții din România: fotbal, muncă silnică și torturi aplicate de criminali de drept comun!

Floarea intelectualității românești, membrii partidelor istorice, studenți, artiști, sportivi, oricine îndrăznea să greșească cu fapta, cu cuvântul sau cu gândul față de noul regim, indiferent de categoria sau statutul social, era rapid trimis în temnițele terorii de la Sighet, Aiud, Gherla, Pitești sau la Canalul Dunăre – Marea Neagră.

Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), în România au existat 44 de penitenciare și 72 de lagăre de muncă, pe unde au trecut și au pătimit peste 3 milioane de români condamnați politic pentru „vina” de a nu le fi plăcut noul regim.

România a fost una dintre puținele țări din lume unde, în crunta perioadă de la finalul anilor '40 și începutul anilor '50, numărul deținuților politici a fost aproape egal sau uneori l-a depășit pe cel al infractorilor de drept comun (criminali, violatori, hoți etc). Dar nu vom rescrie acum acea perioadă cu toate ororile ei. Au cercetat-o și au documentat-o foarte bine mulți istorici de profesie.

Ne vom opri în acest episod la dezvăluirile teribile făcute într-una dintre numeroasele cărți pe această temă – fața hâdă a comunismului – scrise de cei care au trăit acele orori. În cartea la care vom face referire este menționată și cea mai sumbră competiție fotbalistică organizată vreodată pe teritoriul României, campionatul de la Canal.

+16 FOTO

Canalul, lagărul de exterminare al lui Dej

Întâi de toate, pe scurt, ce s-a întâmplat la canal. Canalul Dunăre – Marea Neagră, denumit de propaganda comunistă „Magistrala Albastră”, leagă Dunărea de Marea Neagră și are circa 94 de kilometri lungime. Primul șantier de la canal a fost început după o hotărâre a Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Romîne (așa se scria atunci) luată la 25 mai 1949.

Forța de muncă folosită acolo a fost formată într-o proporție uriașă, peste 80%, din deținuți, majoritatea dintre cei politici. În fapt, a fost un lagăr de exterminare al opozanților regimului comunist folosit cu deosebit „succes” (dacă exterminarea în masă poate fi numită și așa) de regimul dictatorial al lui Gheorghe Gheorghiu Dej.

Acolo s-a lucrat, fără nicio finalitate, până în 1955. Singura „realizare” a fost că au dispărut prin înfometare, muncă silnică în condiții inumane, torturi de toate felurile foarte mulți dintre deținuții duși acolo. Se estimează că pe la canal au trecut peste 100.000 de deținuți politici, iar numărul victimelor este imposibil de stabilit cu exactitate. Acest canal a fost nu numai unul dintre cele mai mari șantiere inaugurate în timpul regimului trecut, ci și locul celui mai amplu genocid contra tuturor „dușmanilor poporului”.

Proiectul a fost reluat în regimul Nicolae Ceaușescu și terminat în perioada 1974 – 1984.

Campionatul de la Canal

În cartea „Lacrimile pământului”, autorul, Wilhelm Weiss, a menționat detalii despre cea mai sumbră competiție fotbalistică găzduită vreodată pe teritoriul României, campionatul de la Canal.

Tot el a făcut o trecere în revistă a celor mai importanți fotbaliști care au înfundat închisorile comuniste, iar mai apoi au făcut muncă silnică pe șantierul de la Canalul Dunăre – Marea Neagră. Să-i dăm întâi cuvântul autorului, redând pasajele în care a vorbit despre acest campionat.

Și apoi vom descoperi cine au fost fotbaliștii care au fost menționați în echipa de la Poarta Albă. Unul dintre ei a reprezentat România la un Campionat Mondial. Altul a fost la Jocurile Olimpice! Alții au fost jucători buni în Divizia A.

De menționat că aceștia nu au fost singurii fotbaliști care au înfundat teribilele închisori comuniste. Au fost mulți alții, cu povești incredibile. Într-un episod viitor vom mai aminti și alte nume importante care au pătimit astfel. Acum, îi vom descoperi doar pe cei menționați de Wilhelm Weiss.

Și fotbaliștii și-au dat obolul la canalul Dunăre – Marea Neagră

Teroarea care s-a abătut după 1944 asupra poporului român nu i-a ocolit nici pe fotbaliști. (…) În anul 1949, odată cu începerea excavării canalului Dunăre – Marea Neagră, o legiune întreagă de fotbaliști din toate colțurile țării a fost dislocată pe meleagurile dobrogene.
(…) În 1949 – 50 brigăzile de lucru erau formate din deținuți politici și de drept comun la un loc. Într-un scurt interval de timp, aproximativ 4-5 luni, au fost organizate așa-zise spectacole și reeducări, prin conferințe marxiste și citirea în biblioteci a cărților ideologice.

Se încropise și un fel de campionat de fotbal al canalului. Principala formație era la Poarta Albă, unde au „activat” și următorii fotbaliști: N. Ciopraga (CFR Timișoara și CFR Pașcani), D. Comșa (Galați și Rapid), Chioreanu („U ” Cluj), I. Cricitoiu (Unirea Tricolor București), Felecan (Carmen București), Crîsnic (Jiul Petroșani), Mihalcea (Sportul Studențesc București), Catarici (Sparta Arad), Grossman (Șoimii Sibiu), Bran (CFR Timișoara), Glazici (Ripensia juniori), Marchidan (Dragoș Vodă Cernăuți), Hentz (fotbalist și handbalist), Șomu (Dermagant Târgu Mureș), C. Iliescu (Dumbrava – n.r. - de fapt, era Danubiana - Roman) , P. Păcuraru (Ripensia juniori) și alții la care nu le mai țin minte numele. Și în celelalte echipe ale lagărului de pe canal se mai aflau jucători cunoscuți în țară, precum Ștefan Cârjan (Unirea Tricolor).

În majoritate, acești fotbaliști erau condamnați politici sub acuzația de uneltire împotriva ordinii sociale, legionari și fasciști, așa cum era obiceiul timpului. În cele 4-5 luni cât a durat competiția, jucătorii nu au beneficiat de niciun fel de scutire de lucru. Aveau dreptul doar la o rație suplimentară de mâncare și un pachet de acasă. Dar au fost cazuri destul de frecvente când, unii dintre ei ca: N. Ciopraga, Iosif Bran și Petre Păcuraru au fost trecuți în brigăzi disciplinare conduse de criminalul de drept comun Stinsigelu și de colonelul de armată veche Haralambie, ambii la fel de cruzi. După douăsprezece ore de muncă erau duși la izolare. De două ori pe săptămână câte două ore aveau antrenament, iar duminica meci. Apoi a venit ordinul separării brigăzilor în drept comun și politici. Și atunci a încetat campionatul…

L-am întâlnit și am stat două săptămâni în beciurile Securității – celula numărul 19 – cu fostul fundaș al echipei de fotbal „Politehnica Timișoara” a anilor 1948 – 52, doctorul Victor Nicolaevici, ce avea să lucreze doi ani pe canal pentru nedenunțare… Cu Iosif Bran am jucat fotbal la echipa depoului CFR Timișoara în 1945. Cu Petre Păcuraru am fost coleg de cenaclu literar. Cu Neculae Ciopraga am copilărit în Pașcani. L-am reîntâlnit în Timișoara, după 1944. A fost portarul divizionarei A CFR Timișoara din 1946 – 47. S-a întors acasă, la Pașcani, unde a jucat și a antrenat CFR-ul din localitate până în 1949, când a fost arestat și condamnat pentru faptul de instigare și participare la grevă, la cinci ani de muncă silnică. Era văr primar cu academicianul Constantin Ciopraga, cunoscut critic literar și el trecut prin „academiile” gulagului comunist.

Petre Păcuraru a fost arestat pe când era elev în clasa a X-a la liceul nr. R – Victor Babeș din Timișoara, pentru delictul de uneltire și a fost condamnat la trei ani închisoare. După executarea pedepsei, mai primește administrativ din partea securității încă 60 de luni din care execută 16. După patru ani și patru luni este eliberat. În acest timp, a lucrat la săpatul albiei canalului cu hârlețul, a trecut apoi la roabă cărând pământul săpat, la încărcat mii de vagoane cu același pământ blestemat, ca apoi, în cariere de piatră, să disloce blocuri cu ranga și să le spargă cu barosul. Asta în toate anotimpurile anului. (…)

Și iată cum acești artiști ai balonului rotund, unii luați direct de pe băncile școlilor, alții în plină maturitate, au trebuit să-și dea li ei obolul lor blestematului canal dejist. (…)
(„Lacrimile pământului”, Wilhelm Weiss, paginile 65-67)

+16 FOTO

Pușcărie și fotbal
Neculae Ciopraga, fotbalistul de la Poarta Albă

I se spunea „Berilă” . A jucat fotbal la CFR Timișoara, prin anii 30-40. Avea niște palme uriașe, ascundea mingea de fotbal în ele. În urma unei greve, este arestat de securitate. Ajuns la Poarta Albă, vreme de câteva luni joacă în echipa lagărului. Numele său încă este pe buzele microbiștilor timișoreni.

(…) Despre ultimul (n.r. - Neculae Ciopraga) voi vorbi mai pe larg. Născut în cartierul Vatra Pașcani în 1923, a copilărit pe ulițele lui și a bătut mingea de cârpă de mic copil. La 15 ani pleacă la Timișoara la chemarea unui pășcănean ce era administratorul căminului de ucenici CFR, pe nume Chelaru. Aici face patru clase de școală profesională CFR și în timpul liber joacă fotbal cu mingea adevărată. Urcă de la pitici la juniori, apoi la echipa întâia, ca titular portar. Colegii îl vor porecli, datorită mâinilor și palmelor mari „Berilă”. După barajul pentru Divizia A, Berilă ajunge unul dintre portarii buni ai campionatului național. Mi-aduc aminte de meciul de la Cluj cu Universitatea, când la scorul de 2-2 s-a acordat penalti pentru clujeni. A tras, pare-mi-se, Luca și toți spectatorii au strigat: gol… dar imediat amuțiseră. Mingea nu se vedea în plasă. Era acoperită de palmele uriașe. Atunci, galeria ceferistă striga: „Berilă, Berilă, nu te lăsa”. Degajând mingea ce ajunge la N. Reuter, acesta cu un șut sec aduce victoria CFR-ului. Printre cei care au jucat în acea perioadă cu Ciopraga au fost Ritter, Covejdean, Bădeanțu. Barna, Munteanu, Cojereanu, Moniac și Reuter. Venind la CFR, Pavlovici, supranumit „Pantera Neagră”, Neculae Ciopraga zis „Berilă”, nu voia să fie rezervă și se transferă la CFR Pașcani, deci acasă.

În anul 1949, de Sfintele Paști, el cu Nicolae Rățoi și alți mecanici de locomotivă de la depoul CFR fac o grevă pentru anumite drepturi pe care regimul comunist le-a luat. Dar partidul „veghea” și Securitatea i-a cules și i-a depus în beciurile sale din Iași. După luni de anchetă și bătăi zilnice cu pumnii și picioarele ori cu bulanul din cauciuc, cum se nimerea, fostul fotbalist ajunsese ca o minge de fotbal lovită când de unul, când de altul. Judecat și condamnat de Tribunalul Miliar Iași pentru crimă de uneltire și sabotaj la ani grei de detenție, ia drumul Jilavei și apoi al canalului. La Poarta Albă este „vărsat” la o brigadă de lucru disciplinară condusă de un criminal de drept comun, Stânsegelu, care la început a încercat să-i facă viața grea. Înființându-se un campionat de fotbal al canalului, este cooptat în echipa lagărului Poarta Albă, alături de Miți Comșa, I. Cricitoiu și timișorenii Bran și Petrică Păcuraru. Opt ore de lucru la lopată, două ore de antrenament, duminica meci. Asta doar câteva luni, până când s-a desființat campionatul și a început teroarea adevărată cu norme peste puterea deținuților: douăsprezece ore de lucru pe zi, mâncare slabă, plus clima nefavorabilă și apa de băut din Dunăre.

Așa că până la eliberare a tras din greu pe aproape toată întinderea canalului. Se întoarce la Pașcani, antrenează un timp echipa de fotbal a CFR-ului local, dar mereu șicanat de securitate se mută cu serviciul la Depoul Palas Constanța, de unde iese la pensie. (…)
(„Lacrimile pământului”, Wilhelm Weiss, paginile 39-41)

Cine au fost jucătorii menționați în „Lacrimile pământului”

Mulți dintre cei menționați de Wilhelm Weiss sunt nume cunoscute din fotbalul românesc, jucători cu multe meciuri în prima divizie. Începem cu cel pomenit cel mai mult, singurul căruia i-a dedicat și un capitol separat.

Nicolae Ciopraga, portar de podium

Nicolae Ciopraga a jucat în prima divizie în chiar primul campionat post-belic, ediția 1946 – 1947. Și n-a fost fitecine, ci portarul echipei CFR Timișoara, care a terminat sezonul pe locul 3, fiind depășită doar de campioana ITA Arad și de Carmen București. Nicolae Ciopraga a fost folosit în 22 dintre cele 26 de meciuri ale sezonului. Semn că el a fost portarul de bază. Așa cum ne explică și autorul, după ce la CFR Timișoara a venit legendarul Dumitru Pavlovici, Ciopraga s-a întors acasă, la Pașcani. Iar peste doi ani avea să fie trimis la canal.

S-a „călit” la canal, apoi a ajuns la Jocurile Olimpice!

Un nume important menționat de Wilhelm Weiss este cel al lui Aurel Crâsnic, de la Jiul Petroșani. Născut în 1926, la Lonea, Aurel Crâsnic n-a fost un portar înalt, avea până în 1,70 metri, dar n-a prea avut rival, fiind mai mereu titular în poarta „minerilor” în perioada 1950 – 1962. La un moment dat, în campionatul 1959 – 1960, a marcat un gol!

Dar, cel mai important, în 1952, a fost convocat la națională și a prins 6 minute în tricoul tricolor, înlocuindu-l pe legendarul Ion Voinescu în jocul România – Polonia 1-0, disputat pe 25 mai 1952.

Mai mult, el a fost în lotul României care a făcut deplasarea la Jocurile Olimpice de la Helsinki, dar în singurul joc disputat acolo, 1-2 cu Ungaria, titular a fost Ion Voinescu.

Crâsnic a strâns 205 meciuri în prima divizie. Puțini fotbaliști treceau de pragul de 200 de jocuri în acea perioadă, când campionatele erau de 22 sau 26 de etape.

Doctorul Victor Nicolaevici a fost arestat pentru „nedenunțare”

Fundașul Victor Nicolaevici, care a jucat la Poli Timișoara, arestat pentru „nedenunțare”. Adică, pentru faptul că a refuzat să dea în vileag pe cineva, un presupus „dușman al poporului”. N-a vrut să fie turnător, dar a plătit asta cu doi ani la canal. Numele lui Victor Nicolaevici apare în echipa celor de la Poli Timișoara în 1946 (înainte să ajungă la canal).

Debutul în prima divizie l-a prins pe 10 aprilie 1950, la meciul Locomotiva Sibiu – CSU (n.r. - Poli) Timișoara 0-0, deci după cei doi ani petrecuți la canal. A strâns doar 9 meciuri în prima divizie. Probabil că sechelele fizice căpătate după canal l-au împiedicat să joace mai mult.

Și rapidistul Comșa a avut parte de același destin

Alt jucător de prima divizie menționat de Wilhelm Weiss este Dumitru Comșa. Născut la Lipova (Arad), în 1923, a debutat în Divizia A în timpul ultimului campionat interbelic (1940 – 1941), la doar 17 ani! Comșa a fost folosit în echipa oaspeților în timpul partidei Gloria Arad – Gloria CFR Galați, scor 1-0, din 1 decembrie 1940. A mai jucat la Galați, la DVA și Gloria CFR, până în 1946. Atunci s-a mutat la Prahova Ploiești, unde a jucat în primul campionat postbelic (1946 – 1947). Prahova a retrogradat, dar Comșa le-a luat ochii celor de la Rapid.

CFR București (numele purtat atunci de Rapid) l-a folosit în perioada 1947-1949. Ultimul său meci în prima divizie a fost pe 28 august 1948, un CFR – CSCA (Rapid – Steaua) 5-2. În total, interul stânga Dumitru Comșa a strâns 58 de partide și 30 de goluri în prima divizie. Randamentul lui era extraordinar, avea doar 25 de ani, dar fiindcă a „deranjat” sistemul, totul s-a curmat brusc pentru el. După canal, nu s-a mai auzit de fotbalistul Dumitru Comșa.

Chioreanu a mai jucat și după experiența traumatizantă de la canal

Wilhelm Weiss menționează și pe un anume Chioreanu (Cluj). Foarte probabil, este vorba despre Ilie Chioreanu, care a debutat în Divizia A pe 16 martie 1947, la meciul Oțelul Reșița – Prahova Ploiești, 4-0. Ilie Chioreanu a mai evoluat, în afară de Reșița, la Victoria Cluj, în Divizia B, la Poli Timișoara, în A.

Interesant este că numele lui a reapărut în primul eșalon după 1950, la Poli Timișoara și „U” Cluj. Din 1951, fotbalistul Ilie Chioreanu a dispărut din lumea fotbalului. O fi fost arestat din nou sau poate n-a mai putut juca, nu se știe exact. Ilie Chioreanu a strâns 34 de jocuri și 6 goluri în liga întâi. În aceeași perioadă, a mai existat un fotbalist Chioreanu, cu prenumele Gavril, care însă n-a jucat niciodată la o formație din Cluj, ci la Câmpia Turzii.

Războiul și canalul i-au distrus cariera lui Criciotoiu

Alt nume cunoscut în epocă a fost Ilie Theodoru Criciotoiu. Născut în 1916, el a trecut, rând pe rând, pe la IAR Brașov (1935 – 1937, Divizia B), Prahova Ploiești (1937 – 1939), Tricolor Ploiești (1939). În același an, 1939, s-a transferat la Unirea Tricolor București, unde va sta până în 1945.

A fost și campion cu oborenii la finalul sezonului 1940-1941, ultimul campionat oficial dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial. În acel sezon, Ilie Criciotoiu a marcat 18 goluri în 24 de meciuri jucate!

După conflagrația mondială îl mai descoperim la Rapid, în perioada 1945-1947, apoi la Grivița CFR, la Metalochimic București (în sezonul 1948 – 1949). Pe 28 noiembrie 1948, el a apărut pentru ultima oară pe teren în prima divizie la un meci cu CSCA București (mai târziu, Steaua). În 1949, numele lui nu mai apare nicăieri, fiindcă „juca” la Canal. A reapărut din 1950 la CFR Oradea. Și a mai jucat până în 1956, când avea 40 de ani, la Locomotiva Craiova.

Dar după perioada de la canal, n-a mai prins prima divizie. Era însă și trecut bine de 30 de ani. Poate că atât canalul, cât și vârsta au contribuit la faptul că n-a mai prins prima divizie după 1948.

27de goluri în prima divizie a strâns Ilie Theodoru Criciotoiu

Cu toate că a fost foarte longeviv, a jucat până la 40 de ani, el a strâns 51 de partide și 27 de goluri în prima divizie. Asta pentru că a prins doar două sezoane pline în eșalonul de elită (1940-1941, la Unirea Tricolor, 1946-1947, la la Rapid) și frânturi în edițiile 1939-1940, returul la Unirea Tricolor, și 1948 – 1949 - turul la Metalochimic București.

Iacob Felecan, de la Mondial la Canal!

Ce nume, ce destin! Iacob Felecan este, de departe, cel mai titrat dintre fotbaliștii menționați în „Lacrimile pământului”. Născut pe 30 mai 1914, la Cluj, Iacob Felecan a fost un fotbalist precoce, debutând la România Cluj, echipa cartierului Mănăștur, la 16 ani. în 1930. A rămas fidel clubului redenumit la mijlocul anilor 30 în Victoria timp de un deceniu, până în 1940.

+16 FOTO

În perioada Dictatului de la Viena, n-a vrut să rămână în Clujul ocupat de administrația maghiară și a plecat la Ripensia Timișoara, unde a evoluat în perioada 1940 – 1942. Pe perioada războiului a apărat și culorile clubului FC Craiova, care a câștigat un titlu nerecunoscut oficial nici astăzi. În cartea „Football Club Craiova, regina neîncoronată a fotbalului românesc”, scrisă de Iulian Meianu și Florin Jianu, care urmează să fie lansată în curând, este menționat, de asemenea, destinul crud al lui Felecan, care a inclus și un nedorit „cantonament” la Canal.

După eliberarea Ardealului de Nord a revenit la mult iubita sa echipă, Victoria Cluj, ca antrenor și jucător (1945 – 1946). Dar, curând, Victoria va trage obloanele, iar Iacob Felecan a trecut la CFR Ferar Cluj, unde a activat în perioada 1947 – 1949.

În prima divizie a strâns 228 de meciuri și 1 gol. Enorm pentru acei ani. Și apoi gata! Pentru că a îndrăznit să refuze să se înscrie în partid, a ajuns la Canal! În plus, era absolvent al Academiei Comerciale din Cluj (studioșii nu erau bine văzuți în epocă), iar fratele lui Theodor Felecan, la rândul lui un fotbalist foarte bun, a fost pe frontul de est, iar apoi a fost și prizonier în URSS. Suficiente „argumente” în acele vremuri.

A jucat la Mondialul din 1938

Iacob Felecan a fost un munte de om, un fundaș cu o forță neobișnuită. Primele contacte cu echipa națională de fotbal a României le-a avut în 1934, când a fost selecționat în lotul pentru Cupa Balcanică, dar n-a fost folosit.

9meciuri în naționala României a strâns Iacob Felecan, în perioada 1937 - 1943

Debutul sub tricolor și l-a făcut pe 5 iulie 1937, în amicalul Polonia – România, scor 2-4. Atunci, a jucat în linia de doi apărători (era folosit sistemul 2-3-5) alături de Rudolf Burger, de la Ripensia.

În 1937, a mai jucat pentru România în trei meciuri, toate pe teren străin, cu Lituania (2-0), Letonia (0-0), Iugoslavia (1-2). În 1938, el a făcut parte din lotul României care s-a deplasat la Campionatul Mondial din Franța. Povestea rușinoasă se știe. Primul adversar a fost Cuba, pe care toți au privit-o de sus.

În primul joc, surpriză imensă: România – Cuba 3-3. Fundași au jucat Rudolf Burger și Vasile Chiroiu. S-a ajuns la rejucare. Așa era atunci sistemul, nu se inventaseră loviturile de departajare și jocurile care se încheiau la egalitate și după prelungiri se rejucau. Pe 9 iunie 1938, la Toulouse, România juca al doilea meci contra Cubei cu o formație radical schimbată. De data aceasta, apărarea a fost formată din Rudolf Burger și Iacob Felecan. Surpriza a fost și mai mare și mai neplăcută. Cuba ne-a învins cu 2-1 și ne-a eliminat.

Dar Iacob Felecan, eroul acestor rânduri, a bifat un joc la competiția supremă, Campionatul Mondial. Peste 12 ani, avea să joace la cea mai infamă competiție, Campionatul de la Canal!