Articol de GSP - Publicat luni, 10 mai 2010 00:00
Celebrul actor, care a jucat şi fotbal în tinereţe, vorbeşte despre jucătorii de azi, despre prietenii din fotbal şi îi caricaturizează pe conducătorii mult prea vulgari
Publicul îl ştie din "Păcală", "Nea Mărin Miliardar", "Secretul lui Bachus", "Astă-seară dansăm în familie", "Toate pînzele sus" şi din seria "Brigăzii Diverse" şi multe alte filme. Ori din sutele de spectacole de la teatru.
Dar acum pentru Sebastian Papaiani (73 de ani) e destul de multă linişte. Mai joacă la companii private, şi dacă tot are mult timp liber şi-a luat o casă la Gruiu, pe lîngă Snagov. "Mihaela şi Ştefan Iordache m-au adus aici acum vreo patru ani, ei aveau casă în diagonală", spune încruntîndu-se un pic parcă de dorul regretaţilor prieteni.
Îi reaminteşte de fotbal admirînd gazonul din curte, pe care ar mai băga cîteva camioane de pămînt să îl înalţe, dacă ar avea bani. "Aici era un fund de gîrlă şi mereu crapă pămîntul. Puteţi face poze unde vreţi, îmi place să pozez pînă devin ridicol, pe urmă mă potolesc. Toţi devenim ridicoli la un moment dat".
În afară de roluri a jucat şi fotbal. Nu la nivel mare, pe la echipele mici din Piteştiul natal. Suficient şi cu destulă dăruire cît să constate trist că jucătorii din ziua de azi nu au nici un pic de patimă.
- Domnule Papaiani, involuntar facem o asemănare între generaţia actorilor din marile comedii, seria BD-urilor, Nea Mărin Miliardar, Secretul lui Bachus, şi cea a lui Hagi.
- Da, remarcam şi eu că în teatru nu mai există vedete. Nimeni nu se preocupă să le crească, deşi lumea pentru vedetă vine la spectacole. La fel şi la fotbal, ţi-e drag un jucător mare şi datorită lui iubeşti toată echipa.
Masturbarea nu e artă
- Da, dar spre deosebire de stadioane, care se golesc treptat, sălile de teatru sînt pline.
- Sînt, oamenii vin să ne vadă, însă nu uit că a existat şi o perioadă după 1990 care m-a bulversat. Am intrat la Odeon să văd o piesă nouă atunci, "Au pus cătuşe florilor". Un specacol cu actori tineri, la un moment dat unul dintre ei avea nu ştiu ce trăiri şi a început să se masturbeze. Am făcut stînga-mprejur şi am plecat. Aşa şi cu fotbalul, cînd mimezi prost lumea te citeşte şi îţi întoarce spatele.
- Nu vorbiţi în necunoştinţă de cauză, aţi jucat şi fotbal, nu?
- Sigur, la Flacăra Piteşti, la CFR Piteşti. Păi, Dobrin era un copil cînd fugea să ne aducă mingile.
"Fotbalul şi teatrul din ziua de azi au ceva în comun: le lipsesc vedetele de anvergură"
"Dobrin mi-a fost copil de mingi"
- Cum aşa?
- Păi, da, "Doi ochi albaştri", cum îi mai spuneam noi mai tîrziu, a crescut uitîndu-se la noi. Şi frate-su a jucat fotbal bine de tot, dar a avut ceva probleme cu inima. Eu ştiu de atunci ce înseamnă fotbal adevărat, nu ce văd la băieţii ăştia de azi. Pierd şi pleacă la discotecă. Păi, eu plîngeam în drum către casă de ciudă şi nu jucam decît pe o friptură. Nu pe bani grei ca acum. Aveam un antrenor, Breto, care mi-a insuflat o aşa de mare pasiune că nu puteam să văd un meci fără să dau din picior ca şi cum aş şuta eu.
- Nici încrîncenarea din tribune nu era, nu?
- Ohoo, ce civilizaţie! Păi, la un meci pe care îl arbitra unchiul meu, Costel, unul l-a înjurat, iar tata l-a alergat pînă la ieşirea din stadion. Asta şi din cauză că pe ăla îl auziseră şi nişte domnişoare, şi nişte copii.
- Apropo de arbitri şi de Piteşti, ştiţi că au mai arestat doi în acel caz, nu?
- Da, sînt trist pentru halul a ajuns echipa. Cel mare de acolo e de vină, Penescu parcă îl cheamă, nu?, pe el trabuiau să îl ţină legat.
Biblia cu poze din sport
- Vorbeam de tribune, vă surprinde microbistul român de astăzi? Cu lanţuri, petarde şi gaze lacrimogene?
- Hai să vă povestesc ceva, bunică-mea avea o biblie cu imagini. Printre ele, imagini din sport, în care era redată clar isteria şi transfigurarea celor din tribune cînd urlau. Muşchii faciali erau desenaţi într-o contractare diavolească. Biblia era împotriva sportului de masă.
- Dar de ce credeţi că oamenii reacţionează aşa?
- E vorba şi de o anumită calitate, de gena poporului. Să îţi povestesc ceva: eu sînt un om care a prins războaie, schimbări de regim. Cînd eram copil şi venea bombardamentul, ne refugiam în subsol. O dată tremuram şi i-am spus tatei că am nevoie la toaletă. "Fă naibii pe tine, de asta îţi arde acum?>.
"Ce crezi că poate face în viaţă un om care se rahăţea în pantaloni dacă nu e preocupat tot timpul să se schimbe şi să se instruiască? Eu am fost tot timpul aşa, ăştia de joacă fotbal au de recuperat"
"Dragomir e malefic"
- Personajele care populează sportul de azi vă seamănă cu cele din filmele în care aţi jucat? Găsiţi vreun Păcală în Liga I?
- Ce Păcală, domnule? Păcală avea haz, avea har. Ăştia de azi nu ştiu decît boule-cretinule. Şi toată asta o fac la televizor, în loc să meargă într-un parc feriţi de ochii lumii.
- Gigi Becali nu vă sugerează nimic? Sînteţi aromân, ca el.
- Da, numele meu înseamnă tata lui Ion...Papa Iani. Nu am chef, nu am timp să mă cert cu aceşti oameni în schimburi de replici pe care le adoră ei, aşa că nu vorbesc despre ei. Becali e doar un idealist: <Bag 10 milioane de euro şi fac echipă>. Păi, nu aşa se face echipă, echipa trebuie unită, că altfel nu iese nimic.
- Mitică Dragomir? Şi el e teatral.
- Aaaa, Mitică e malefic. Nu l-ai văzut? Face cu ochiul ziaristului, camerei de luat vederi, aparatului foto. E şmecher, e trecut prin ciur şi dîrmon.
- Despre echipa naţională?
- Ea are nevoie de un antrenor care să întrunească sufragiile tuturor, să aibă sprijinul vocal, verbal, al celor din fotbal. Răzvan e un sensibil, răspunde într-un fel la critici şi aprecieri.
- Spuneţi că e sensibil din complezenţă sau îl cunoaşteţi?
- L-am cunsoscut cînd era puşti şi ştiu ce educaţie a primit. Pe Lucescu ăl bătrîn mi l-au prezentat Dan Tufaru şi Anda Călugăreanu la ei acasă, înainte de 77'. Oameni deosebiţi.
Vocea lui Cornel Dinu
- Apropo de acea generaţie, v-a spus cineva vreodată că aveţi un timbru vocal izbitor de asemănător cu al lui Cornel dinu?
- Da, mi-a spus. Era un neamţ, compozitor de muzică de film, Oschanitzki. Avea ureche muzicală, evident. Dar acum nu mai semăn atît de mult cu el, m-am lăsat de fumat.
- Pe Dinu cînd l-aţi cunoscut?
- Aaa, era cu trupa aceea frumoasă, cu Gigi Dinică, Rucăreanu, Nicu Constantin. Ne-am cunoscut la restaurantul Berlin, la o inegalabilă "Radeberger". Eu abia venisem în Bucureşti şi aveam o mare plăcere să stau cu ei. Era o bucurie să-i asculţi, iar Dinu era în perioada în care învăţa carte şi îşi exprima vocal ştiinţa.
- Aşadar, aţi fost chiar prieteni.
- Da, m-a fascinat prin felul în care voia să te citească. Te privea şi încerca să te cunoască, te forţa în discuţie să pui întrebări din care să-şi dea seama ce om eşti.
"Cornel Dinu făcea o lucrătură la picioare...mamă-mamă! Dar n-a băgat pe nimeni în spital. Azi nu mai vezi un aşa jucător"
Îi e drag Ienei, îl detestă pe Boloni
- În afară de ei doi, ce jucători vă mai sînt dragi?
- În primul rînd, Emeric Ienei. Din două motive. Primul, că a fost căsătorit cu o colegă, Vasilica Tastaman, aşa l-am şi cunoscut. Apoi, că este un mare domn. Bineînţeles, Dobrin îmi e drag mai cu seamă pentru meciul în care a făcut-o campioană pe FC Argeş chiar la Dinamo acasă. I-am cunoscut ca oameni deosebiţi pe Ilie Dumitrescu şi pe Gică Popescu.
- Dar antipatii?
- Auzi-o pe nevastă-mea, să zic de Boloni. "Doi de O cu patru puncte", cum îi spune ea. De el nu ne place, i-a denigrat pe români. Şi m-am mai amuzat atunci, în anii 90', cu Răducioiu, care s-a întors din Italia şi întreba: "Come si dice?"
"Fotbalul a devenit pentru mine ca o gagică cu care am fost căsătorit, dar am iertat-o de prea multe ori de preacurvie..."
Sebastian Papaiani
La aeroport pentru Steaua în '86
- Să înţelegem că ţineaţi cu Dinamo?
- În ciuda prieteniei cu Dinu şi Lucescu, ţineam şi ţin cu Steaua. Uite, s-au împlinit 24 de ani de la finala de la Sevilla. Îmi amintesc cum am mers atunci cu soţia mea, Marcela, cu fiul nostru Alkis şi cu nişte prieteni ai lui la aeroport să aşteptăm echipa. Oamenii de ordine m-au recunoscut şi m-au lăsat mai în faţă, lîngă echipă. Toată lumea striga după Duckadam, doar Marcela avea treabă să-l cunoască pe Belodedici.
- Acum vă mai uitaţi la fobal?
- Ştii ceva? Fotbalul a devenit pentru mine ca o gagică cu care am fost căsătorit, dar am iertat-o de prea multe ori de preacurvie...
- Dar pasiunea insuflată de acel antrenor, Breto? Nu vă vine să mai daţi cu piciorul în minge?
- Unde să mai dau, domnule, am două operaţii de menisc?!
- De la fotbal?
- Ei, aş, am călcat pe un castravete lîngă o treaptă şi prrr, asta a fost.
Celebrul actor, care a jucat şi fotbal în tinereţe, vorbeşte despre jucătorii de azi, despre prietenii din fotbal şi îi caricaturizează pe conducătorii mult prea vulgari
Publicul îl ştie din "Păcală", "Nea Mărin Miliardar", "Secretul lui Bachus", "Astă-seară dansăm în familie", "Toate pînzele sus" şi din seria "Brigăzii Diverse" şi multe alte filme. Ori din sutele de spectacole de la teatru.
Dar acum pentru Sebastian Papaiani (73 de ani) e destul de multă linişte. Mai joacă la companii private, şi dacă tot are mult timp liber şi-a luat o casă la Gruiu, pe lîngă Snagov. "Mihaela şi Ştefan Iordache m-au adus aici acum vreo patru ani, ei aveau casă în diagonală", spune încruntîndu-se un pic parcă de dorul regretaţilor prieteni.
Îi reaminteşte de fotbal admirînd gazonul din curte, pe care ar mai băga cîteva camioane de pămînt să îl înalţe, dacă ar avea bani. "Aici era un fund de gîrlă şi mereu crapă pămîntul. Puteţi face poze unde vreţi, îmi place să pozez pînă devin ridicol, pe urmă mă potolesc. Toţi devenim ridicoli la un moment dat".
În afară de roluri a jucat şi fotbal. Nu la nivel mare, pe la echipele mici din Piteştiul natal. Suficient şi cu destulă dăruire cît să constate trist că jucătorii din ziua de azi nu au nici un pic de patimă.
- Domnule Papaiani, involuntar facem o asemănare între generaţia actorilor din marile comedii, seria BD-urilor, Nea Mărin Miliardar, Secretul lui Bachus, şi cea a lui Hagi.
- Da, remarcam şi eu că în teatru nu mai există vedete. Nimeni nu se preocupă să le crească, deşi lumea pentru vedetă vine la spectacole. La fel şi la fotbal, ţi-e drag un jucător mare şi datorită lui iubeşti toată echipa.
Masturbarea nu e artă
- Da, dar spre deosebire de stadioane, care se golesc treptat, sălile de teatru sînt pline.
- Sînt, oamenii vin să ne vadă, însă nu uit că a existat şi o perioadă după 1990 care m-a bulversat. Am intrat la Odeon să văd o piesă nouă atunci, "Au pus cătuşe florilor". Un specacol cu actori tineri, la un moment dat unul dintre ei avea nu ştiu ce trăiri şi a început să se masturbeze. Am făcut stînga-mprejur şi am plecat. Aşa şi cu fotbalul, cînd mimezi prost lumea te citeşte şi îţi întoarce spatele.
- Nu vorbiţi în necunoştinţă de cauză, aţi jucat şi fotbal, nu?
- Sigur, la Flacăra Piteşti, la CFR Piteşti. Păi, Dobrin era un copil cînd fugea să ne aducă mingile.
"Fotbalul şi teatrul din ziua de azi au ceva în comun: le lipsesc vedetele de anvergură"
"Dobrin mi-a fost copil de mingi"
- Cum aşa?
- Păi, da, "Doi ochi albaştri", cum îi mai spuneam noi mai tîrziu, a crescut uitîndu-se la noi. Şi frate-su a jucat fotbal bine de tot, dar a avut ceva probleme cu inima. Eu ştiu de atunci ce înseamnă fotbal adevărat, nu ce văd la băieţii ăştia de azi. Pierd şi pleacă la discotecă. Păi, eu plîngeam în drum către casă de ciudă şi nu jucam decît pe o friptură. Nu pe bani grei ca acum. Aveam un antrenor, Breto, care mi-a insuflat o aşa de mare pasiune că nu puteam să văd un meci fără să dau din picior ca şi cum aş şuta eu.
- Nici încrîncenarea din tribune nu era, nu?
- Ohoo, ce civilizaţie! Păi, la un meci pe care îl arbitra unchiul meu, Costel, unul l-a înjurat, iar tata l-a alergat pînă la ieşirea din stadion. Asta şi din cauză că pe ăla îl auziseră şi nişte domnişoare, şi nişte copii.
- Apropo de arbitri şi de Piteşti, ştiţi că au mai arestat doi în acel caz, nu?
- Da, sînt trist pentru halul a ajuns echipa. Cel mare de acolo e de vină, Penescu parcă îl cheamă, nu?, pe el trabuiau să îl ţină legat.
Biblia cu poze din sport
- Vorbeam de tribune, vă surprinde microbistul român de astăzi? Cu lanţuri, petarde şi gaze lacrimogene?
- Hai să vă povestesc ceva, bunică-mea avea o biblie cu imagini. Printre ele, imagini din sport, în care era redată clar isteria şi transfigurarea celor din tribune cînd urlau. Muşchii faciali erau desenaţi într-o contractare diavolească. Biblia era împotriva sportului de masă.
- Dar de ce credeţi că oamenii reacţionează aşa?
- E vorba şi de o anumită calitate, de gena poporului. Să îţi povestesc ceva: eu sînt un om care a prins războaie, schimbări de regim. Cînd eram copil şi venea bombardamentul, ne refugiam în subsol. O dată tremuram şi i-am spus tatei că am nevoie la toaletă. "Fă naibii pe tine, de asta îţi arde acum?>.
"Ce crezi că poate face în viaţă un om care se rahăţea în pantaloni dacă nu e preocupat tot timpul să se schimbe şi să se instruiască? Eu am fost tot timpul aşa, ăştia de joacă fotbal au de recuperat"
"Dragomir e malefic"
- Personajele care populează sportul de azi vă seamănă cu cele din filmele în care aţi jucat? Găsiţi vreun Păcală în Liga I?
- Ce Păcală, domnule? Păcală avea haz, avea har. Ăştia de azi nu ştiu decît boule-cretinule. Şi toată asta o fac la televizor, în loc să meargă într-un parc feriţi de ochii lumii.
- Gigi Becali nu vă sugerează nimic? Sînteţi aromân, ca el.
- Da, numele meu înseamnă tata lui Ion...Papa Iani. Nu am chef, nu am timp să mă cert cu aceşti oameni în schimburi de replici pe care le adoră ei, aşa că nu vorbesc despre ei. Becali e doar un idealist: <Bag 10 milioane de euro şi fac echipă>. Păi, nu aşa se face echipă, echipa trebuie unită, că altfel nu iese nimic.
- Mitică Dragomir? Şi el e teatral.
- Aaaa, Mitică e malefic. Nu l-ai văzut? Face cu ochiul ziaristului, camerei de luat vederi, aparatului foto. E şmecher, e trecut prin ciur şi dîrmon.
- Despre echipa naţională?
- Ea are nevoie de un antrenor care să întrunească sufragiile tuturor, să aibă sprijinul vocal, verbal, al celor din fotbal. Răzvan e un sensibil, răspunde într-un fel la critici şi aprecieri.
- Spuneţi că e sensibil din complezenţă sau îl cunoaşteţi?
- L-am cunsoscut cînd era puşti şi ştiu ce educaţie a primit. Pe Lucescu ăl bătrîn mi l-au prezentat Dan Tufaru şi Anda Călugăreanu la ei acasă, înainte de 77'. Oameni deosebiţi.
Vocea lui Cornel Dinu
- Apropo de acea generaţie, v-a spus cineva vreodată că aveţi un timbru vocal izbitor de asemănător cu al lui Cornel dinu?
- Da, mi-a spus. Era un neamţ, compozitor de muzică de film, Oschanitzki. Avea ureche muzicală, evident. Dar acum nu mai semăn atît de mult cu el, m-am lăsat de fumat.
- Pe Dinu cînd l-aţi cunoscut?
- Aaa, era cu trupa aceea frumoasă, cu Gigi Dinică, Rucăreanu, Nicu Constantin. Ne-am cunoscut la restaurantul Berlin, la o inegalabilă "Radeberger". Eu abia venisem în Bucureşti şi aveam o mare plăcere să stau cu ei. Era o bucurie să-i asculţi, iar Dinu era în perioada în care învăţa carte şi îşi exprima vocal ştiinţa.
- Aşadar, aţi fost chiar prieteni.
- Da, m-a fascinat prin felul în care voia să te citească. Te privea şi încerca să te cunoască, te forţa în discuţie să pui întrebări din care să-şi dea seama ce om eşti.
"Cornel Dinu făcea o lucrătură la picioare...mamă-mamă! Dar n-a băgat pe nimeni în spital. Azi nu mai vezi un aşa jucător"
Îi e drag Ienei, îl detestă pe Boloni
- În afară de ei doi, ce jucători vă mai sînt dragi?
- În primul rînd, Emeric Ienei. Din două motive. Primul, că a fost căsătorit cu o colegă, Vasilica Tastaman, aşa l-am şi cunoscut. Apoi, că este un mare domn. Bineînţeles, Dobrin îmi e drag mai cu seamă pentru meciul în care a făcut-o campioană pe FC Argeş chiar la Dinamo acasă. I-am cunoscut ca oameni deosebiţi pe Ilie Dumitrescu şi pe Gică Popescu.
- Dar antipatii?
- Auzi-o pe nevastă-mea, să zic de Boloni. "Doi de O cu patru puncte", cum îi spune ea. De el nu ne place, i-a denigrat pe români. Şi m-am mai amuzat atunci, în anii 90', cu Răducioiu, care s-a întors din Italia şi întreba: "Come si dice?"
"Fotbalul a devenit pentru mine ca o gagică cu care am fost căsătorit, dar am iertat-o de prea multe ori de preacurvie..."
Sebastian Papaiani
La aeroport pentru Steaua în '86
- Să înţelegem că ţineaţi cu Dinamo?
- În ciuda prieteniei cu Dinu şi Lucescu, ţineam şi ţin cu Steaua. Uite, s-au împlinit 24 de ani de la finala de la Sevilla. Îmi amintesc cum am mers atunci cu soţia mea, Marcela, cu fiul nostru Alkis şi cu nişte prieteni ai lui la aeroport să aşteptăm echipa. Oamenii de ordine m-au recunoscut şi m-au lăsat mai în faţă, lîngă echipă. Toată lumea striga după Duckadam, doar Marcela avea treabă să-l cunoască pe Belodedici.
- Acum vă mai uitaţi la fobal?
- Ştii ceva? Fotbalul a devenit pentru mine ca o gagică cu care am fost căsătorit, dar am iertat-o de prea multe ori de preacurvie...
- Dar pasiunea insuflată de acel antrenor, Breto? Nu vă vine să mai daţi cu piciorul în minge?
- Unde să mai dau, domnule, am două operaţii de menisc?!
- De la fotbal?
- Ei, aş, am călcat pe un castravete lîngă o treaptă şi prrr, asta a fost.
)
)
)
)
)
)
)
)
