Mîinile echipei naţionale

"Dacă nu ai suferit din cauza fracturilor şi luxaţiilor acolo, pe linia porţii, înseamnă că n-ai fost portar", spunea Ion Voinescu, marele goal-keeper al României din anii '50-'60

De obicei, oamenilor li se citeşte în palme viitorul. La portarii de fotbal este invers. Mîinile lor vorbesc despre trecut. Vasile Iordache şi-a descris cel mai plastic meseria: "Portarii sînt cei mai importanţi, dar şi cei mai singuri. Luptă împotriva a 20 de jucători"

El continuă. "Da! Nu vă miraţi! Doar aţi văzut ce autogoluri frumoase se dau. Şi ce reproşuri încasezi".

ION VOINESCU
Vîrsta: 78 ani
Debut în echipa naţională: 23.10.1949, România - Albania 1-1
Meciuri în echipa naţională: 20
Perioada în care a juca la echipa naţională: 1949-1962

"Eram inconştient"

"Ţop" Voinescu a apărat de multe ori pentru "naţională" cu degetele fracturate.

Stînga: degetul mare este dislocat din încheietură, ultima falangă a degetului mijlociu pare şi acum ruptă. Îl dor genunchii şi cînd merge. Are un chist pe rinichiul drept de la atîtea plonjoane. "Pe atunci se juca cu trei fundaşi şi atacanţii scăpau des singuri cu portarii. Aveai nevoie de curaj, de tehnică, să-i poţi opri. Accidentările erau dese, iar eu am fost de multe ori inconştient ca să mă expun riscurilor".

Fractură de coloană
Voinescu nu-şi aminteşte numărul de fracturi de la mîini. Cel mai tare s-a speriat cînd s-a ales cu o fractură de coloană la un antrenament: "Atunci puteam să mor sau să paralizez. A fost groaznic". A stat doar două săptămîni, apoi şi-a scos ghipsul şi a apărat cu o faşă.

Alte "trofee": "Fisură de coloană cu Suedia din '56, comoţie cu sîrbii, în '57, fractură de claviculă cu Bulgaria, în '53. Niciodată nu aşteptam să se vindece complet, mai ales degetele. Le legam cu faşe, se vindecau ele în timp. N-am ştiut ce-o să păţesc acum, la bătrîneţe".

NARCIS COMAN
Vîrsta: 61 ani
Debut în echipa naţională: 29.10.1967, Polonia - România 0-0
Meciuri în echipa naţională: 8
Perioada în care a juca la echipa naţională: 1967-1978

"Nu-mi puneam ghips"

Prima lecţie pe care a învăţat-o Narcis Coman a fost: "Mîna trebuie să fie formată pe minge!". N-a avut parte de mănuşi, de apărători. A suportat durerile fotbalului brut. Degetele de la mîini sînt martore. Şapte fracturi la cele zece degete! Plus clavicula. Plus o ruptură de muşchi. "Nici măcar nu-mi puneam ghips. Ce făceam? Le legam cu leucoplast, cu faşe. Şi strîngeam din dinţi. După operaţia de muşchi, am revenit pe teren după o lună, de se închinau doctorii", rememorează Coman.

A apărat fără mănuşi
Narcis Coman n-a apucat niciodată să folosească accesoriile moderne ale portarilor. Îşi aduce aminte că în 1967 a apărat cu degetul fracturat. "Dacă ieşeam, pierdeam echipa şi nu suportam gîndul ăsta".

Fostul internaţional a început cu postul de portar şi a terminat cariera tot cu el. " A fost dragoste la prima vedere. Şi am rămas fidel pînă la final. dacă aş lua-o de la capăt, fără să clipesc m-aş face tot portar. Chiar dacă e greu, e al naibii de frumos".

DUMITRU MORARU
Vîrsta: 51 ani
Debut în echipa naţională: 24.09.1975, Grecia - România 1-1
Meciuri în echipa naţională: 38
Perioada în care a juca la echipa naţională: 1975-1988

Măcinat de sciatică

Dumitru Moraru are 51 de ani, dar e la fel de zvelt ca-n tinereţe. "Tata a rămas surprins cînd a auzit că vreau să mă fac portar, deoarece pe maidan jucam atacant. Aveam 10 ani. Dacă nu jucam fotbal, aş fi lucrat în fabrică".

A rămas însă cu o groază de sechele de pe urma carierei: "M-a ferit Dumnezeu de accidentări grave, dar după atîţia ani de stat prin frig şi ploaie şi după atîtea plojoane, am rămas cu dureri la spate, genunchi şi glezne. Cel mai rău mă supără sciatica".

Îl bandaja mama
Moraru povesteşte. "Mult timp am apărat cu mîinile goale. După care am început să-mi cumpăr mănuşi de lînă şi lipeam pe palmă cauciuc de la paletele de tenis pentru a avea priză la minge. Tălpile îmi sîngerau cînd era terenul tare, deoarece cuiele de la crampoane îmi pătrundeau prin ghete. Am fost susţinut de părinţi, iar mama mă bandaja cînd veneam acasă plin de răni".

NECULA RĂDUCANU
Vîrsta: 61 ani
Debut în echipa naţională: 24.06.1967, România - Italia 0-1
Meciuri în echipa naţională: 56
Perioada în care a juca la echipa naţională: 1967-1978

"Nu m-aş mai face portar!"

Mîinile legendarului Rică Răducanu nu fac excepţie. Degete noduroase şi reumatism în toate oasele. În vîrstă de 61 de ani, " Tamango" se aşază, ţinîndu-se de şale, la o masă din berăria de la stadionul Giuleşti. "A fost greu tăticu’. Făceam antrenamente mai mult pe zgură, iar echipamentul era vai de el. N-aveam apărători, iar în mîini îmi puneam cîte două perechi de mănuşi de bumbac. Eram plin de julituri şi de umflături. Într-o dimineaţă, m-am dat jos din pat cu tot cu cearşaf, se lipise de rănile de pe mine".

Cusut pe teren
Rică îşi aminteşte viaţa la echipa naţională: "Pe vremea mea, portarii erau foarte solicitaţi, fiindcă echipele străine ne atacau continuu. Parcă era miting aviatic la poarta noastră". Îi dau lacrimile cînd vorbeşte despre sacrificii. "Ştii de ce a meritat? Pentru că sînt iubit, am văzut lumea şi am apărat culorile României". A fost cusut la mîna stîngă pe teren, după ce un adversar l-a tăiat adînc, cu crampoanele. "Odată m-au dus direct cu căruciorul la Băile Felix. Îmi rupsesem spatele la o centrare".

"Tamango era mai negru decît mine"
Puţini sînt cei care ştiu de unde i se trage şi cine i-a pus marelui portar porecla Tamango. Povesteşte Rică: "Jucam extremă dreapta la Flacăra Roşie. Într-un meci, am tras cu forţă la poartă şi s-a rupt plasa putrezită. Un inginer, Pîrvulescu, mi-a zis: «Parcă a-i fi ăla din filmul Tamango». Nu ştiam ce vrea să zică şi m-am dus să văd filmul. Tamango era un sclav negru pe vas, bine făcut şi foarte puternic. Semănam cu el, dar era mai negru decît mine". Rolul lui Tamango a fost jucat de actorul Alex Cressan.

VASILE IORDACHE
Vîrsta: 57 ani
Debut în echipa naţională: 12.05.1976, Bulgaria - România 1-0
Meciuri în echipa naţională: 23
Perioada în care a juca la echipa naţională: 1976-1984

"Am suferit, dar sînt mîndru"

A fost unul dintre cei mai spectaculoşi portari care au apărat vreodată buturile "tricolore". Vasile Iordache, "eroul de pe Wembley". Dar şi cel mai ghinionist. Salturile, robinsonadele sale de efect au lăsat urme. Hepatită, cinci comoţii, gît fracturat. Toate degetele rupte. Şi acum, la 57 de ani, cel mic de la mîna dreaptă e tot rupt. Îl îndoie şi rîde. "Eu am născut să fiu portar. De o mie de ori tot asta aş alege! Aveam reacţie, curaj. Am suferit mult, dar sînt mîndru".

N-a ştiut cînd a ajuns
Într-un meci al "naţionalei" cu Bulgaria, Iordache îşi aminteşte că "m-am lovit cu un căpăţînos de-al lor. Am leşinat. Comoţie. M-au urcat în avion şi abia acasă m-am trezit. Nici nu mai ştiam unde sînt”.
Avertismentul a venit de la început. "La 17 ani, la debutul la Iaşi, am venit cu teneşi chinezeşti. Lupulescu m-a călcat cu ghetele şi mi-a fracturat un deget. Nici acum nu s-a lipit la loc". Dar a ignorat riscul.

BOGDAN STELEA
Vîrsta: 39 ani
Debut în echipa naţională: 23.11.1988, România - Israel 3-0
Meciuri în echipa naţională: 91
Perioada în care a juca la echipa naţională: 1989-2005

Ocrotit de accidentări

Bogdan Stelea e una dintre excepţiile fericite. Nu face parte din categoria portarilor asupra cărora meseria a lăsat semne ireversibile. Nu a avut probleme grave niciodată: "Recunosc, am avut şansă în carieră". El îşi reaminteşte că "am fost portar de la început, asta mi-a plăcut. Am ajuns să mai apăr pînă la 40 de ani. E greu de spus dacă aş lua-o de la capăt, dar pot să declar că nu regret nimic şi totul a fost frumos", povesteşte cel care, împreună cu Prunea, a apărat poarta României la World Cup '94.

Prima pereche de neuitat
"Am prins vremurile cînd apăram fără mănuşi, junior fiind. Mai mult împrumutam, de la Prunea, de la Răzvan Lucescu. Prima mea pereche a fost primită cadou", îşi aminteşte Stelea. A avut şansa de a juca în cea mai bună naţională a României din toate timpurile, conform performanţelor. Şi acum se gîndeşte cu bucurie la Petrescu, Popescu, Belodedici, Prodan sau Selymeşi. Cei care l-au protejat. El şi Dorinel Munteanu sînt singurii supravieţuitori în teren ai Generaţiei de Aur.

BOGDAN LOBONŢ
Vîrsta: 29 ani
Debut în echipa naţională: 02.09.1998, România - Liechtenstein 7-0
Meciuri în echipa naţională: 51
Perioada în care a juca la echipa naţională: 1998-prezent

"În poartă trăieşti a doua viaţă"

În luna ianuarie a anului viitor face 30 de ani. "Forever young!", aşa îi place să spună. "Sînt la începutul carierei. Aaa, vă miră? Se zice, şi aşa e, că majoritatea portarilor sînt copţi după 30 de ani. De fapt, apogeul goal-keeperilor este între 30 şi 36 de ani".

Cum îşi vede propria funcţie în echipă? "Postul de portar e cel mai frumos în cadrul unei formaţii. Crema o iau atacanţii, dar tu eşti cel care poate da cea mai mare încredere. Eşti şi înger, şi demon!"

"Simţi viaţa cum curge în fiecare moment prin venele tale, tu eşti ultima redută, care nu trebuie să cadă în faţa adversarului"

Ambii umeri rupţi
Lobby n-a fost ferit de accidentări. În perioada Ajax Amsterdam, a avut rupturi la ambii umeri, plus trei degete fracturate la mîna dreaptă. Apoi, la Fiorentina, şi-a rupt degetul mic al aceleiaşi mîini. "Destinul. Aşa m-am gîndit mereu. Se întîmplă în viaţă, totul e să nu te dai bătut. Am privit partea pozitivă a lucrurilor: la Amsterdam am avut «noroc» că prin aceste accidentări mi-am îmbunătăţit jocul de picior. Avînd umerii, degetele rupte, nu puteam să stau departe de minge şi atunci o loveam", a comentat portarul.