Cum îi caracteriza maestrul Ion Cupen pe Messi şi Diego Maradona: "Un înger cu chip de fotbalist şi un neam prost, arogant, născător de conflicte"

Ziaristul Ion Cupen a murit în această dimineaţă, la 73 de ani.

Pe 1 mai 2012, maestrul a acordat un interviu extraordinar pentru ediţia tipărită a Gazetei Sporturilor. În el, nea Johnny a făcut o scurtă caracterizare unor jucători români de legendă, dar şi de la nivel mondial. GSP.RO reia cîteva pasaje de colecţie

"Sînt diferenţe mari în ce priveşte moralitatea sportului de acum 40-45 de ani şi ce se întîmplă acum. Atunci veneau în tribune oameni mulţi, paşnici şi hîtri. Nu existau răutăţi, derapaje comportamentale, violenţe. Comentariile publicului erau hazlii, nu vedeai scene cu fundul gol şi cuţite prin galerii, ca în ziua de azi", explica Ion Cupen în urmă cu doi ani.

Mutiplu cîştigător al premiilor Ioan Chirilă, Ion Cupen a făcut o minicolecţie de portrete spectaculoase realizate de-a lungul vremii unor eroi ai gazonului.

... despre Messi şi Maradona: Messi e un înger cu chip de fotbalist. Aţi remarcat ce zîmbet are? Şi cu cît calm loveşte mingea? E inegalabil, talentat, uman, simpatic şi curat sufleteşte. Iată de ce îl consider deasupra lui Diego, un tip minat de tare umane, dedat la tîmpenii, neam prost, arogant şi născător de conflicte.

... despre Gicu Dobrin: Nimeni nu-i spune pe nume, Nicolae. Poreclele uzuale, Gică, Gîscanul, Pară, Prinţul din Trivale. Trebuie să recunoaşteţi că între primele trei şi ultima există o prăpastie ca între faleza din Rio şi cartierul
rezidenţial sau între Copacabana şi Maracana. Perfect explicabil, căci aidoma
unor exemple celebre, Dobrin, înainte de a fi “prinţ”, a fost “Gică” şi înainte de a se echipa în vestiarele celor mai luxoase stadioane ale lumii, a bătut mingea pe “Ştrandul” piteştean, unde prima de gol se număra în chiştoace.

Cu rădăcini înfipte adînc în malul Argeşului, Dobrin a sfîrşit prin a deveni un bun naţional. Popularitatea sa, imensă, se datorează nu numai fentei, driblingului, şutului, măiestriei pasei, îndemînării vrăjitoreşti, ci, în egală măsură, însuşirii rare, caracteristică doar fotbaliştilor de rasă pură: fair-play-ul desăvîrşit, preocuparea exclusivă de a da jocului culoare şi sens. Răspunzînd la fault prin fentă şi la agresiune printr-o privire de dispreţ, Dobrin şi-a atras respectul adversarilor şi adularea spectatorilor. Fiind, în felul său, unic, şi avînd conştiinţa propriei valori, şi-a dominat şi adversarii, şi coechipierii, şi antrenorii şi conducătorii. Cu toţi aceştia nu a încheiat decît tratatede coexistenţă.

De iubit n-a iubit decît publicul, singura categorie cu care tîrgul se făcea corect: îi dădea talentul, fantezia şi sudoarea lui, îngemănate într-un mare spectacol, primea, în schimb, mai mult decît aplauze şi ovaţii, sufletul pe tavă al împămînteniţilor stadioanelor. După cum, se spune, haiducii se înfrăţeau cu codrii şi Dobrin s-a înfrăţit, cînd îl încerca aleanul, cu publicul său, ocolind separeurile maimarilor zilei care ar fi fost fericiţi să se laude că l-au avut în preajmă, aruncîndu-se în braţele anonimilor care-l oploşeau printr-o cabană ascunsă de lume sau în cerdacul unui admirator.

Steaua lui Dobrin nu poate să apună niciodată. O anchetă recentă care a desemnat cei mai buni fotbalişti ai ultimului pătrar de veac l-a plasat la locul lui, în frunte. Altfel spus, i-a îndesat şi mai tare, pe frunte, coroana princiară pe care nimeni nu i-o poate smulge. De smuls n-au rămas decît cele două săgeţi otrăvite care l-au rănit pe prinţ la vînătoarea fotbalului: interzicerea de a se transfera la marele Real Madrid care tocmai se despărţise de Gento şi netitularizarea la CM 1970, ca victimă a unui complot imbecil şi ruşinos.

... despre Belodedici: Printr-o ironie a sorţii, un rubicond, un Sancho
Panza care poate fi dat de-a dura, nea Olimp Mateescu cel hîtru şi bun, l-a descoperit pe cel mai elegant jucător dat de fotbalul nostru, Miodrag Belodedici. Nea Olimp n-a săpat toată viaţa trăind din vînzarea cu sacul a cărbunelui, el a dat o singură şi mare lovitură, punînd mîna pe diamantul
cel mai strălucitor, într-un club cu nume simbolic Minerul Moldova Nouă, plasîndu-se astfel foarte sus pe lista antrenorilor de copii şi juniori.

Belo era urecheat şi slab, împleticit la carte, intimidat de orice şi oricine nu avea legătură cu fotbalul. Personalitatea lui nu înflorea decît în iarba
stadionului, doar pe teren fiind dezinvolt, sigur pe el, inventiv,
senin. În bătătura unei case peste al cărei gard se vedea Iugoslavia, se născuse cel mai mare libero al României. Mai tîrziu, suporterii Stelei i-au spus “Căprioara”. Plutirile lui în spaţiul de joc egalau iluzia optică construită artificial de relantiul camerelor TV, rapiditatea şi precizia execuţiilor
tehnice semănau cu poignet-ul lui Năstase.

Deşi celebru, deşi frumos, deşi sorbit de ochi codaţi, dincolo de gazon rămăsese acelaşi băiat cu aer încurcat. Pînă cînd, într-o zi, a sărit pîrleazul casei părinteşti. S-a spus despre Belo, care a mai dobîndit o Cupă a Campionilor Europeni şi cu Steaua Roşie Belgrad, că ingratitudinea lui atinge dimensiuni niciodată bănuite. Că-şi reneagă trecutul, că aruncă cu noroi într-un fotbal care i-a dat totul, inclusiv prima legitimare, că scuipă peste umăr în direcţia celor care şi acum îl mai admiră şi îl mai jinduiesc. Nimic mai fals.

Bunul lui prieten Balint, prinzîndu-l într-o zi la telefon, tocmai din Spania, printr-un truc personal de care era nevoie, e în stare să restabilească adevărul. Belo, uşor de supus din momentul cînd se dezechipează, a devenit prizonierul unui conducător de club viclean şi aspru, fostul mare fotbalist, Geaici. Grija lui Geaici este una singură, să-l izoleze de tot ce adie a România: telefoane cenzurate, interviuri deturnate, deplasări verificate. Pradai prea preţioasă şi prea lesne obţinută ca să mai poată fi scăpată din gheare. În urechea lui
Balint a apucat să ajungă însă o declaraţie de dragoste, aruncată ca o floare din mîna unei fecioare închise în turn: “Gabi, mi-e dor de voi! Atmosferă ca la
Steaua Bucureşti n-am să mai întîlnesc toată viaţa”.

... despre Florea Dumitrache: Niciodată talentul cu boemia, în cantităţi enorme, nu şi-au mai dat mîna în fotbalul nostru ca în cazul lui Dumitrache. A fost atît de înzestrat încît nimeni pînă la el şi nici după el n-a putut reuşi mai mult într-o secundă pe un singur metru pătrat: dribling, demarcare, desprindere, înălţare, lovitură de cap. Se zice că toate fotografiile lui Dumitrache ieşeau, într-adevăr, mişcate, blitzurile fiind prea leneşe, iar vitezele de expunere depăşite în faţa explozivităţii sale.

Pursînge, şi-a atras porecla din padoc, fiind denumit, aluzie la chica sa “roşcovană”, “Roibul”, căruia unii i-au adăugat şi “Corsarul”, o altă aluzie la raidurile sale devastatoare în careul advers. Şi atunci cînd talentul cu boemia nu se înfruntă, ci coabitează, rezultă un fotbalist de farmec, cu carieră totuşi ciuntită, cu jocuri mari, oricît de multe, prea puţine, şi cu faze geniale, oricît de puţine, prea multe, neputînd fi egalate. Cu priză la public.

Cu performanţa de a nu vizita nici un muzeu şi nici o piaţă istorică, deşi, în străinătate, Lucescu, coechipierul înţelept, face eforturi de ghid. Cu preferinţa de a înălţa stive din cutii de Tuborg, în aşteptarea colegilor plecaţi la cumpărături. Cu bilanţul economic dezastruos, în timp ce alţii, truditorii, fotbaliştii făcuţi din baros, anonimii, nu mai au duşumele unde să-şi dosească banii şi garaje unde să-şi adăpostească maşinile.

Gazeta Sporturilor a pregătit mîine o ediţie specială dedicată lui Ion Cupen