Articol de Cristina Negrilă - Publicat sambata, 06 august 2022 01:00 / Actualizat vineri, 28 octombrie 2022 22:32
Sunt Cristina Negrilă, editor GSP.ro, și vă aduc săptămânal povești care mi-au atras atenția.
- Săptămâna aceasta e posibil să fi scris prea mult pentru niște vremuri în care nu mai avem timp și răbdare. Așa că, parafrazându-l pe Blaise Pascal, vă spun că am scris un newsletter atât de lung pentru că nu am avut destul timp să îl scriu mai scurt.😊
I-au tăiat aripile, dar asta n-a oprit-o să zboare
- foto: Instagram/bebe_vio
Beatrice Maria Adelaide Marzia Vio sau „Bebe Vio”, așa cum e cunoscută în lumea sportului, e o forță a naturii! Fata asta are atâta energie încât te face să-ți revizuiești măcar puțin felul în care privești viața. Și-a găsit liniștea și bucuria în scrimă, sport pe care-l practică de la 5 ani. Are un zâmbet molipsitor și un chef intens de a trăi fiecare clipă.
„Viața e minunată!” spune aproape de fiecare dată când dă un interviu. Bebe vrea parcă să învețe o lume întreagă să râdă, să sărbătorească viața, să trăiască aici și acum.
Ea se concentrează pe ceea ce iubește, pe ceea ce-i face bine, pe ceea ce o face să simtă că poate schimba ceva. Iubește viața și o celebrează. Iubește să se antreneze și să fie un exemplu pentru alții. E un om atât de frumos încât pentru ea cea mai importantă medalie câștigată a fost un bronz cu echipa la Jocurile Paralimpice de la Rio. Mai important decât aurul câștigat de ea la aceeași ediție. De ce?
Când câștigi o finală la individual înseamnă că toți colegii tăi au pierdut înainte ca tu să devii campioană. Așa că ești singur, nu e toată echipa lângă tine. Și știi că și colegii se antrenează la fel de mult ca tine. Mi-a fost greu să fiu pe podium, chiar dacă eram pe cea mai înaltă treaptă. Evident, am fost fericită, era visul vieții mele să fiu campioană. Dar în momentul acela, pe podium, mi-am dat seama că nu e atât de frumos cum e când câștigi cu echipa. Dacă ar fi să numesc cel mai frumos moment din cariera mea, aș alege acea medalie de bronz cu echipa.
Jurnaliștii au numit-o legendă pentru succesele obținute și pentru autodepășirea continuă. Nu-i place să i se spună astfel: „Cred că sunt doar foarte norocoasă pentru că am o familie minunată și niște colegi minunați. Mă simt bine făcând sport și mă distrez”.
- foto: Instagram/bebe_vio
Bebe își ia puterea și energia din susținerea familiei și a echipei, cei doi piloni constanți din viața ei: „Au mai multă încredere în mine decât am eu. Tot ce fac e și pentru ei”.
Te uiți la ea și zâmbești fără să vrei, te hipnotizează cu privirea blândă și veselă de copil, cu ochii mari de un albastru intens. Bebe te face să simți bucuria ei. Luptă continuu și nu doar pentru ea, ci și pentru o lume întreagă care a găsit în ea un model. Cerul e limita și Bebe pare că-l atinge cu ușurință în ciuda dizabilităților și a celor care i-au spus că nu va reuși.
- foto: Guliver/Getty Images
Scopul ei e clar și simplu: „Îmi doresc să ajut alți oameni să înțeleagă cât de fericiți pot fi, nu cum să fie fericiți”
La 11 ani s-a îmbolnăvit de meningită severă și viața i s-a schimbat în doar 3 zile. Medicii au salvat-o, dar a fost nevoie să-i amputeze mâinile (de la antebraț) și picioarele (de la genunchi) și a rămas cu urme vizibile pe față din cauza problemelor de sănătate. În 2017 a participat la o campanie pentru susținerea vaccinului împotriva meningitei.
- foto: Instagram/bebe_vio
N-a încetat să viseze că va putea continua să facă sport. A reînceput să facă exerciții după doar 8 luni de când i-au fost amputate membrele. Era destinată să strălucească, să inspire și a făcut-o. S-a considerat norocoasă. Și cum să nu fii când, conform datelor, doar 4% dintre cei afectați de această formă de meningită supraviețuiesc.
Trei luni și jumătate a stat în spital, fiind supusă mai multor intervenții și îndurând chinuri cumplite. A avut nevoie de un an pentru a învăța să meargă din nou, de data asta cu ajutorul unor proteze.
- foto: Instagram/bebe_vio
Problemele de sănătate au transformat-o într-o luptătoare neobosită, dar a rămas o tipă senină și optimistă. Repetă oricui vrea să o asculte: „Ai cuvântul meu: ceea ce ai e tot ceea ce ai nevoie”. Pare simplu, dar nouă ne place, în general, să ne complicăm viața.
Italienii au o vorbă: „Succede solo a chi ci crede” (n.r. - Li se întâmplă doar celor care cred). Iar Bebe a crezut cu toată ființa ei. A crezut că poate schimba lumea și percepția ei asupra persoanelor cu diferite dizabilități. A învățat că «nu se poate» e doar o scuză pentru cei care nu-și doresc suficient.
Fata cu ochi mari și albaștri are momente în care se simte, ca oricare dintre noi, descurajată. Se ascunde și plânge. Crede că nu va reuși. Dar se repliază rapid și simte nevoia supraomenească să demonstreze tuturor, dar mai ales ei înseși, că poate triumfa în orice face.
- foto: Instagram/bebe_vio
Când m-am întors din spital și le-am zis oamenilor că vreau să fac în continuare scrimă, mi s-a zis că e imposibil. Știi, faci scrimă cu degetele (arată proteza de la brațul stâng) și din încheietura mâinii. Ai nevoie de aceste două părți, asta e scrima. Iar eu n-aveam ce-mi trebuia, mi s-a spus că nu se poate. Era imposibil. Dar totul e imposibil la început. Trebuie doar să crezi în tine și să mergi înainte, să faci ce îți dorești.
- Bebe Vio în documentarul realizat de Netflix „Rising Phoenix”
„E OK să nu fii OK”
Fran Kirby e una dintre cele mai apreciate jucătoare engleze de fotbal. Are 29 de ani, îmbracă tricoul lui Chelsea și e o prezență importantă în naționala Angliei.
Are doar 1,57m, dar asta n-a împiedicat-o să fie printre cele mai bune jucătoare din lume. Fostul antrenor al Angliei, Mark Sampson, a numit-o „Mini Messi”.
- foto: Guliver/Getty Images
Când avea doar 14 ani, Fran a trecut prin cel mai greu moment din viață: mama ei, Denise, a murit în mod neașteptat, din cauza unei hemoragii cerebrale. Femeia fusese cel mai mare fan al fiicei ei, a încurajat-o să joace fotbal și le-a spus tuturor că va ajunge sus de tot.
Fran a povestit pentru The Players Tribune că mama ei obișnuia să spună o poveste tuturor. Când Fran avea doar 3 ani, a dus-o la doctor pentru niște teste. Medicul a aruncat ușor o minge de tenis către ea pentru a-i testa reflexele: „Cred că trebuia să o prind, dar eu am șutat-o înapoi către el. Mama a zis: «OK... cred că vrea să fie fotbalistă»”.
Denise a făcut din pasiunea fiicei sale o prioritate. A dus-o la antrenamente, a mers la toate meciurile copilei și a încurajat-o să-și urmeze visul.
- foto: instagram/frankirby
Micuța Fran era plină de încredere, energică, dar dacă făcea o greșeală pe teren o afecta enorm. I s-a zis că trebuie să fie mai puternică mental, așa că de mică și-a spus „Hai, Fran! Fii tare! Nu fi fragilă!” frază pe care o folosea ca scut de fiecare dată când dădea de greu.
Moartea mamei ei a afectat-o enorm, dar pe moment a refuzat să accepte ce s-a întâmplat. S-a comportat ca și cum totul era OK, a respins realitatea. La fel au făcut și tatăl, și fratele ei. Își amintește că acasă n-au mai vorbit aproape deloc despre Denise după înmormântare: „Locuiam cu tata și fratele meu, doi bărbați care nu știau să-și arate emoțiile”.
Drama i-a cauzat însă o depresie severă. Pur și simplu n-a putut înțelege ce s-a întâmplat, totul petrecându-se subit. După trei ani, dorul a cuprins-o strâns în brațe și a pus-o la pământ. A lovit-o în plin și n-a știut cum să reacționeze: „Mi-e dor de mama” i-a zis lui Mo Marley, una dintre antrenoarele Angliei la acea vreme. Fran avea 17 ani, era în cantonamentul naționalei și obosise să-și mai ascundă durerea.
A renunțat pentru o vreme la fotbal. N-a mai vrut să iasă din casă, n-a vrut să mai vadă pe nimeni. Mulțimile o copleșeau, simțea că nu e locul ei acolo indiferent unde se afla. Fetița aia veselă și energică era o străină pentru ea, așa cum avea să mărturisească mulți ani mai târziu.
Pauza pe care a luat-o a ajutat-o să-și revină, să se vindece, să-și plângă mama și să conștientizeze tragedia pe care o trăise, dar pe care o respinsese cu toată puterea. Iubirea pentru fotbal nu se pierduse.
A devenit apoi prima jucătoare care a semnat un contract profesionist cu Reading, iar un an mai târziu a fost convocată la națională pentru Mondialul feminin. Era singura jucătoare din liga a doua din lot și presiunea de pe umerii ei era uriașă. A urmat transferul la Chelsea, unde a reușit eventul și Fran era pe culmile succesului. I-au dat bătăi de cap accidentările, plus un diagnostic de pericardită, dar și-a zis, ca de fiecare dată: „Hai, Fran! Fii tare! Nu fi fragilă!”
- foto: Guliver/Getty Images
A revenit, a câștigat trofee cu echipa, dar și individual. Părea că nimic nu o mai poate pune la pământ.
Mai târziu, în 2019, într-un moment de împlinire totală din punct de vedere profesional, Fran a clacat din nou. Tocmai câștigase titlul și FA Cup cu Chelsea și marcase în finală. Mai mult, își adjudecase două trofee individuale și se afla pe lista scurtă pentru Balonul de Aur.
În autocarul echipei, Fran plângea. Și nu de fericire. Realiza cât evoluase în carieră și nu putea împărți fericirea cu cel mai important om, mama ei.
A trebuit să accepte și să recunoască de față cu toată lumea că de ani de zile era chinuită de depresia pe care credea că o anihilase negând-o. Dar era ca un vas sub presiune și era doar o chestiune de timp până când toată suferința reprimată avea să erupă.
În mijlocul unui moment atât de fericit s-a gândit la mama ei, așa cum se gândea în fiecare zi, dar mai ales când lucrurile îi mergeau bine. Nu-și dorea nimic mai mult decât să sărbătorească alături de ea, văzând în jur colegele care își sunau părinții. Știa că Denise ar fi fost foarte fericită să fie acolo.
- Fran și mama ei (foto: instagram/frankirby)
Tot ce voiam era să dau un telefon. Doar cu un singur om voiam să împart toate succesele mele, doar ei voiam să-i spun că am reușit. Și știam că asta e imposibil.
Da, câteodată nu merge să spui că nimic nu e imposibil. Fran realiza după atâta timp că nu e OK, că e încă vulnerabilă, deși mantra ei fusese, în toată această perioadă: „Hai, Fran! Fii tare! Nu fi fragilă!”.
Toată durerea fusese pusă într-un seif al emoțiilor, iar ea aruncase cheia de teamă că o va copleși. Se descurcase excelent, deși oamenii din jur o chestionau și nu înțelegeau de ce se poartă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar ea credea că e mai ușor să nu dai frâu liber durerii, credea că dacă o neagă o să dispară. Și treaba asta a funcționat îngrozitor de bine ani de zile. Până când, într-o zi, într-un moment de fericire, Fran a luat cheia seifului și s-a lăsat învăluită de dor. S-a lăsat cuprinsă cu totul și a admis în fața tuturor că îi simte lipsa mamei și că nu se simte deloc bine.
Și-a permis să plângă, să simtă, să nu mai fie puternică și, mai ales, și-a permis să nu-i pese de ceea ce spun cei din jur. Nu mai voia să pretindă că e OK așa cum făcuse ani de zile. Nu era OK, lipsea cel mai important om din viața ei, singura persoană cu care ar fi vrut să vorbească, singura care a înțeles-o.
Fran a vrut să fie perfectă, să nu lase să se vadă că se confruntă cu probleme. Până n-a mai putut să se ascundă: „E OK să ceri ajutor dacă treci prin ceva dificil, nu pretinde că totul e bine atunci când nu e”. Asta e ceea ce a învățat și vrea să transmită mesajul și altora care se prefac crezând că suferința dispare dacă o negi.
În iarna lui 2022, a fost diagnosticată cu oboseală acută. A trebuit să pună din nou fotbalul pe pauză ca să se poată trata.
- foto: twitter/@frankirby
Și-a revenit la timp pentru a prinde lotul de Euro, unde naționala ei a triumfat. Iar primul gând, cu medalia la gât și trofeul în mână, a zburat sus. Sus de tot, la mama care sigur ar fi fost mândră să o vadă campioană.
- foto: instagram/frankirby
Un moment minunat pentru un fan special
AS Roma i-a oferit celui mai în vârstă fan al ei un moment de suflet. Giorgio are 96 de ani și susține echipa de când se știe. Bărbatul a avut parte de o surpriză frumoasă din partea clubului: i-a fost adus acasă trofeul Conference League. Pentru că oficialii clubului giallorosso pun preț pe sentimente, pe pasiune, pe emoție. Căci ce-ar fi o echipă fără oamenii care-o iubesc?
Bărbatul a fost copleșit de atenția oferită și nu și-a putut stăpâni câteva lacrimi de fericire. Îmbrăcat în costum și cu cravată, Giorgio a simțit nevoia să se pună la patru ace pentru acest moment de gală.
„Ia te uită! E atât de frumos! Vă mulțumesc!”. Nu-i venea să creadă. Directorul clubului, Tiago Pinto, l-a încurajat să atingă trofeul și să se pozeze alături de el. Și i-a promis că va reveni când Roma va mai bifa și alte performanțe.
Până la următoarea întâlnire pe mail, vă aștept pe GSP.ro pentru știrile de zi cu zi. Iar dacă aveți ceva să-mi spuneți, poate chiar o poveste sensibilă de semnalat, îmi puteți scrie oricând la adresa de mail [email protected].
)
)
)
)
)
)
)
