Depresia în sport, Batman fără mantie + O anecdotă cu Ronaldo

Depresia în sport

Maja Chwalinska are 20 de ani și încearcă să-și facă loc în lumea tenisului. A trecut peste un moment delicat, a fost aproape să renunțe la sportul pe care-l iubește. Fața hâdă a depresiei i-a râs în nas, dar tânăra a reușit să iasă din abisul în care se scufundase. Nu singură, ci cu ajutorul familiei și al prietenilor, fapt pe care-l subliniază atunci când vorbește despre întunericul care pusese stăpânire pe mintea ei.

Printre sportivii de performanță, aproximativ 35% se confruntă cu probleme de sănătate mintală: stres, tulburări de alimentație, epuizare, depresie sau anxietate. 

Conform cercetătorilor germani, cei care practică sporturi individuale sunt mai predispuși să se confrunte cu astfel de probleme: „Tind să se învinovățească mai mult pentru eșecuri decât cei care practică sporturi de echipă. Într-o echipă, responsabilitatea pentru eșec se împarte și se diminuează”.

Mai mulți sportivi au vorbit deschis, de-a lungul timpului, despre depresie și dificultățile cu care s-au confruntat pentru a-i supraviețui. Din lumea tenisului, poveștile lui Naomi Osaka, Serena Williams, Iga Swiatek sau Bianca Andreescu au fost cele mai mediatizate. Alții nu au găsit puterea să vorbească și continuă să lupte cu ei înșiși în tăcere. 

Dar cazurile de depresie au împânzit sportul, în general, fiind consemnate în box, fotbal, înot sau gimnastică.

Michael Phelps, cel mai titrat sportiv din istoria Jocurilor Olimpice, cu 28 de medalii, a vorbit pe larg despre drumul anevoios spre vindecare. Fostul înotător american n-a vrut să coloreze în roz suferința, admițând franc: „Te gândești la sinucidere. Mereu am pus presiune pe mine însumi să ajung și mai sus, m-am forțat să văd unde mi-e limita”. Iar intensitatea asta a avut un preț mare: „Am picat într-o depresie cruntă”. S-a refugiat în droguri: „Era o formă de a fugi de ceea ce voiam să scap”.

Cel mai greu i-a fost după JO din 2012: „Nu mai voiam să fiu în lumea sportului. Dar, mai rău, nu mai voiam să trăiesc”. Zile întregi petrecute în camera sa fără să doarmă aproape deloc și fără poftă de mâncare. Atunci a realizat că are nevoie de ajutor și l-a cerut. Așa a reușit să-și revină.

Ce l-a ajutat pe el, dar și pe Maja? Faptul că au început să vorbească despre ceea ce simțeau și trăiau. „Din momentul ăla, când am fost dispus să mă deschid în fața cuiva, totul a început să fie mai ușor. M-am întrebat de ce n-am făcut asta mai repede, în urmă cu 10 ani. Mi-am dat tot eu răspunsul: nu eram pregătit”, spune Phelps.

Chwalinska se destăinuie și ea: „În 2019 am început să mă simt rău. La început, pe teren, apoi și în afara lui. Și toate astea m-au afundat într-o depresie. Ceea ce-mi făcea plăcere cel mai mult a devenit, dintr-o dată, o sursă de suferință. Începusem să asociez tenisul cu presiunea, stresul. Plângeam mult. M-am confruntat cu această problemă până anul trecut, când am decis să iau o pauză.

Sincer, nu știam dacă voi mai reveni, pentru că lucrurile nu erau așa cum ar fi trebuit. Aveam gânduri negre, mi-era greu inclusiv să ies din casă. Nu aveam niciun chef să fac ceva”.

Maja s-a mutat din apartamentul în care locuia singură înapoi în casa părinților. Și a fost o schimbare esențială pentru binele ei. Înconjurată de oameni care se preocupau de soarta ei și cu ajutorul ședințelor de terapie cu un specialist, Maja a început să se simtă mai bine.

Un element important în revenirea ei a fost momentul în care a făcut public ceea ce simțea, trăirile pe care le avea. În loc să se autoizoleze, să se închidă în ea, Chwalinska a decis să împartă cu cei din jur momentele delicate. Și așa a realizat cât de mulți oameni au continuat să o susțină, chiar și cât a stat departe de sport.

Știam că pot să mă bazez pe oamenii din jurul meu. M-au susținut mult, m-au lăsat să fiu eu, să mă vindec în ritmul meu, nu au pus presiune. Voiau doar să mă știe fericită. Nici măcar n-am mai vorbit despre tenis.

A încercat să găsească plăcere în alte forme de sport pentru a-și limpezi mintea,dar nimic nu i-a adus mai multă fericire decât îi adusese tenisul. Iar faptul că locuia aproape de un teren de tenis a „tras-o” tot spre sportul alb. La început, doar mergea să petreacă timp cu prietenii. Ușor-ușor a pus iar mâna pe rachetă. Mai întâi timid, fără convingere, cu timpul s-a reaprins pasiunea.

Ce s-a schimbat după pauza luată? „Nu mai sunt la fel de strictă cu mine însămi, nu mă mai pedepsesc. Încerc să-mi controlez monologul interior.

Obișnuiam să mă cert când greșeam un forehand, îmi spuneam că sunt praf, că sunt foarte slabă. Problema e că atunci când îți tot repeți cuvintele astea începi să le crezi, să suferi, devine copleșitor”.

A învățat să respire. Da, pare stupid, ne naștem cu „știința” asta, o facem mecanic. Maja a început să conștientizeze fiecare gură de aer. A început să-și controleze gândurile, să aibă mai multă grijă de ea, să treacă peste momente mai delicate.

După ce am făcut public totul am fost susprinsă să văd că alții căutau sprijin în mine. Și ei se confruntau cu probleme asemănătoare, cu depresie. La început a fost un pic ciudat, pentru că nici eu nu știam ce să fac, apoi am înțeles că e important să vorbești despre despresie. Evident, e mult de muncă, dar simt că merg în direcția bună.

„Pentru tine e ușor. Tu ești Ronaldo!”

Ronaldo a fost fenomen de mic. Unul adevărat, cum nu prea se mai nasc. 

• La 16 ani a debutat la Cruzeiro.
• La 17 ani marcase 44 de goluri în 47 de meciuri.
• La 18 ani se transferase la PSV unde marca 54 de goluri în 58 de meciuri.
• La 20 de ani ajungea la Barcelona, unde stătea un sezon și marca de 47 de ori în 51 de meciuri.
• La 21 de ani semna cu Inter și marca 59 de goluri în 99 de meciuri.
• La 26 de ani ajungea la Real Madrid. 177 de meciuri. 104 goluri!

Fotbalistul perfect, magic, eficient, simpatic. Era pe culmile cele mai înalte ale succesului când a suferit prima accidentare gravă și de atunci n-a mai fost niciodată același. Dar chiar și așa, „cu un genunchi și jumătate” - așa cum îi place să glumească - a revenit în top și a făcut ce-a vrut cu adversarii. 

Ronaldo e printre cei care au oferit emoție pură microbiștilor. Unul dintre cei mai puternici fotbaliști din istorie și unul dintre cei pe care îndrăgostiții de fotbal din întreaga lume nu au putut să-l urască. A trecut pe la Inter și AC Milan, dar a fost iubit până și de fanii lui Juventus. Ronaldo a fost fotbalul în totalitatea sa. A făcut posibil imposibilul.

• Ronaldo, la Barcelona, alături de Guardiola

De când s-a retras (2011), Ronaldo nu poate sta departe de fotbal. Primul Ronaldo, adevăratul Ronaldo sau, ca să lăsăm deoparte orice fel de dezbatere, să-i spunem pe numele întreg: Ronaldo Luis Nazario de Lima. Fascinantul vârf brazilian, cel despre care unii spun că ar fi cel mai mare atacant al tuturor timpurilor, a devenit, din 2018, acționar la clubul spaniol Real Valladolid, iar în 2021 a preluat și Cruzeiro.

„Din când în când mai uit că nu mai sunt jucător, ci președinte de club. Într-o duminică, jucam acasă și remizam. Atacantul meu de la Valladolid ajunge singur cu portarul, dar șutează în el. La finalul meciului, am coborât la vestiare și am încercat să-i explic: când ești față-n față cu portarul trebuie să fii lucid, să nu te precipiți. E nevoie doar de o fentă, pui la pământ portarul și marchezi.

Știți ce mi-a răspuns jucătorul meu? Pentru tine e ușor, tu ești Ronaldo!”.

Și avea dreptate. Ronaldo era „Il Fenomeno”. Accidentările la genunchi i-au estompat viteza, „explozia”, dar nu i-au șters din măreție, forță și tehnică. Era mai rapid cu mingea decât sunt mulți fără ea. Atât de mult îi plăcea să dribleze încât atunci când ajungea față în față cu portarul nu se lăsa până nu-l fenta și abia apoi marca. 

88 de goluria marcat Ronaldo după ce a driblat portarul

Tortura pur și simplu apărările adverse, iar pe Alessandro Nesta, în finala Cupei UEFA din 1998, Inter - Lazio, l-a amețit. Confruntarea titanilor: cel mai bun atacant din Serie A contra celui mai bun fundaș. Ronaldo l-a masacrat, pur și simplu! „A fost cea mai urâtă experiență din cariera mea”, mărturisea Nesta, care a văzut și revăzut de zeci de ori faza, încercând să înțeleagă unde a greșit. În cele din urmă a înțeles: nu greșise cu nimic, doar că nu era nimic de făcut. „Ronaldo era, pur și simplu, de neoprit!”

Batman fără mantie

Joaco are 5 ani și probleme care ar dărâma și un adult. El însă nu-și pierde zâmbetul. Și-a găsit refugiul în fotbal, în dragostea pentru River. Zâmbește, visează, scoate pieptul în față și înfruntă boala. Suferă de spina bifida, o afecțiune cu care va trebui să trăiască pentru restul vieții. Se pregătește pentru a 9-a operație. A NOUA! Unii eroi nu poartă mantie ca Batman, dar au la fel de mult curaj.

• Spina bifida este un defect congenital al coloanei vertebrale care constă în lipsa sudurii complete a arcului vertebral care determină dezvoltarea incompletă a tubului neural din zona lombară sau sacrală, astfel încât măduva spinării rămâne neprotejată. Este malformația congenitală cu cel mai mare grad de dizabilitate ca urmare a complicațiilor neurologice serioase pe care le determină.

Micuțul va trece printr-o intervenție complicată și a vrut un singur lucru înainte să ajungă pe masa de operație: să-și întâlnească idolii, mai ales pe portarul Franco Armani, al cărui fan înfocat este. Clubul argentinian are o tradiție în a fi alinare pentru cei aflați în suferință, având chiar o Fundație care încearcă să ajute financiar, dar mai ales uman.

Grație inițiativei „Visuri îndeplinite” a clubului, copilul a avut parte de momente de neuitat. A apărut curajos, echipat ca pentru meci, având inclusiv mănuși de portar: „Facem o poză, îmi semnați pe tricou și ne jucăm un pic” le-a spus jucătorilor. Aceștia s-au conformat, au trecut unul câte unul prin fața micuțului al cărui zâmbet devenise molipsitor. L-au sărutat părintește, au stat de vorbă cu el și au schimbat câteva pase vizibil mai emoționați decât mogâldeața din fața lor.

Joaco parcă plutea, deși părea fragil, sprijinindu-se în cârjele care-l ajută să se deplaseze. O mână de om cu o voință ce depășește imaginația oamenilor mari. Atât de mare că pare că levitează, nicidecum că se chinuie să meargă.

„Bucuria, efortul și perseverența lui Joaco ne inspiră să continuăm pentru a ne îndeplini visurile” au scris cei de la Fundația River pe Twitter, alături de imaginile cu Joaco.

Până la următoarea întâlnire pe mail, vă aștept pe GSP.ro pentru știrile de zi cu zi. Iar dacă aveți ceva să-mi spuneți, poate chiar o poveste sensibilă de semnalat, îmi puteți scrie oricând pe [email protected].