Povestea tumultuoasă a Nadiei Nadim: război, fotbal și vindecare + Două lecții de viață de la Aimar și Shaq

Nadia, fetița care a scăpat de război și a ajuns în elita fotbalului

Nadia Nadim are 34 de ani, joacă fotbal și tocmai a terminat studiile pentru a deveni medic atunci când își va încheia cariera de jucătoare. E atacant, are 99 de prezențe în naționala Danemarcei și a jucat, printre altele, la PSG și Manchester City. Dar nu asta e cu adevărat impresionant în ceea ce o privește. 

• Nadia în uniforma de medic

Viața n-a fost blândă cu ea. Nadia a ajuns în Danemarca când avea 11 ani, la scurt timp după ce Rabani, tatăl ei, general în armata afgană, a fost executat. Nu s-a mai întors de la o întâlnire cu talibanii, care preluaseră controlul țării măcinate de război. Familia a crezut o perioadă că bărbatul a fost luat prizonier. Până într-o zi când mama Nadiei, Hamida, a aflat crudul adevăr: bărbatul ei fusese ucis de talibani. Femeia și-a luat fiicele (Nadia mai are 4 surori) și a fugit din Afganistan pentru că rămânerea ar fi fost egală cu moartea.

Au plecat în mijlocul nopții, ascunse într-un camion, cu destinația Londra. Doar că lucrurile s-au complicat și au ajuns în Pakistan, unde au rămas timp de două luni până au făcut rost de acte false. Au reușit să ajungă în Europa, în Italia. De acolo, ascunse într-o dubă, au izbutit să facă drumul până în Scandinavia. Au urmat 9 luni într-o tabără de refugiați din Danemarca, unde Nadia s-a îndrăgostit iremediabil de fotbal.

Obișnuia să privească din spatele unui gard meciuri ale echipelor de fete: „A fost dragoste la prima vedere, atunci am văzut pentru prima dată fotbal feminin”. De ce prima dată? Pentru că în țara natală, sub legea talibană, fetele au puține drepturi, spre deloc. Nu sunt lăsate nici să meargă la școală, iar de jucat fotbal nici nu se pune problema.

În tabăra de refugiați, a început o nouă viață: „Ne-am simțit din nou în siguranță. A fost pentru prima dată, după mult timp, când am putut dormi liniștite. Fără vuietul rachetelor urlând în timpane, fără teama că ne vor lovi casa, fără sunetele oribile ale războiului", povestește Hamida, mama Nadiei.

Fetița de 11 ani știa că își dorește să joace fotbal. A început de jos și a ajuns sus de tot, până la naționala Danemarcei. A marcat peste 200 de goluri.

Fotbalul m-a salvat, nu m-a lăsat să fiu outsider, m-a ajutat să fiu acceptată de ceilalți copii. Vreau să fiu un exemplu pentru cei mici, pentru cei care trec prin perioade dificile. Vreau să le spun că totul va fi OK. Cu toții am trecut prin momente grele, dar depinde doar de noi să le depășim. 

- Nadia Nadim

Drumul refugiatei afgane n-a fost deloc lin, dar fetița nu s-a lăsat îngenuncheată. A ripostat cu o ambiție ieșită din comun. I-a plăcut de mică să depășească toate așteptările celor din jur. Nu a putut aplica pentru cetățenia daneză până la 18 ani, în 2006. A primit-o abia în 2018, dar s-a lovit de altă problemă: FIFA nu i-a permis să joace pentru Danemarca pentru că nu locuise 5 ani în țară după luarea cetățeniei. Apelul Federației daneze a convins FIFA să facă o excepție în cazul Nadiei. A devenit, astfel, prima fotbalistă naturalizată care a evoluat în naționala Danemarcei.

Acum, la 34 de ani, e considerată cea mai influentă jucătoare afgană din toate timpurile și e un exemplu pentru oricine. E dovada că poți să supraviețuiești, să treci peste tot ce îți aruncă viața în cale și, în același timp, să inspiri și alți oameni să-și depășească obstacolele.

Nadia vorbește fluent 9 limbi străine, iar în 2022 a devenit doctor, după mulți ani de studiu. Va fi chirurg după ce-și încheie cariera în fotbal. Știți ce e cu adevărat WOW în toată povestea asta? Că a învățat în timp ce continua să facă ce-i plăcea mai mult: să joace fotbal. La cel mai înalt nivel! Are peste 200 de goluri marcate, a jucat la PSG și Manchester City și are 99 de selecții la naționala Danemarcei.

Să fiu în sala de operații îmi oferă aceeași adrenalină ca marcarea unui gol.

- Nadia Nadim

Fotbalul e doar un hobby pentru ea. Unul care îi oferă confort financiar, într-adevăr. Spune însă că ar juca și gratis: „Iubesc fotbalul, niciodată nu l-am considerat un job. E pasiunea mea, dar scopul meu e sa fac ceva care să conteze pentru alții, să pot ajuta la rândul meu. Știu cât de important e să ajuți oameni care nu mai au nicio speranță. Le datorez mult tuturor celor care m-au ajutat să devin ceea ce sunt astăzi”.

O lecție învățată în urmă cu peste 15 ani îi e și astăzi exemplu. Vrea să ajute așa cum a fost și ea ajutată. Când ajunsese în Danemarca, un paznic care lucra în tabăra de refugiați îi aducea din când în când Nadiei lapte, pâine prăjită și o banană. După mai mult de 20 de ani de la acel moment, Nadia spune că a fost unul dintre cele mai frumoase gesturi pe care cineva le-a făcut pentru ea: „Era vorba despre o masă care costa aproximativ 2 euro, dar actul ăsta de bunătate m-a impresionat și mi-a rămas în minte. A avut un impact uriaș asupra mea ca om și m-a făcut să mă gândesc: asta vreau să fac și eu pentru alții”.

În timpul liber, merge în taberele de refugiați pentru a-și spune povestea și pentru a oferi speranță copiilor: „Le spun cât de minunat e sportul și ce impact poate avea asupra unui om. Ador să văd sclipirea din ochii lor când le vorbesc despre pasiunea mea.”

Când va pune capăt carierei, Nadia vrea să colaboreze cu organizația umanitară Medici fără frontiere.

Aimar: „Fotbalul e doar un joc. Și așa trebuie să rămână”

Pablo Aimar, 42 de ani, este o legendă în Argentina. A adunat 53 de selecții la națională și a fost apreciat la nivel global pentru lejeritatea cu care juca, dribla și se distra pe teren.

N-a considerat niciodată că fotbalul este un job. Toată cariera a vrut să se bucure de ceea ce face: „Cei mai mari fotbaliști din istorie nu au încetat niciodată să vadă fotbalul ca pe un joc”.

La 18 ani și-a impresionat antrenorii prin tupeul pozitiv pe care-l afișa. Prin sinceritatea cu care se exprima: „Pentru mine, să ai caracter înseamnă să ceri mingea mereu, dar pentru alții înseamnă să faultezi de 10 ori”.

Antrenorul Pablo Aimar este, la fel cum a fost și ca fotbalist, un tip retras. Pentru el e mai important să asculte decât să vorbească: „Există un motiv pentru care avem două urechi și o singură gură”.

Pentru cei mai tineri dintre voi, cei care citiți acest newsletter, vă spun doar că Aimar este idolul lui Messi. Jucătorul în care câștigătorul a 7 Baloane de Aur s-a regăsit cel mai mult. Poate credeați că Maradona a fost exemplul lui Messi, El Pibe de Oro fiind văzut ca un zeu absolut în Argentina. Dar Messi l-a luat exemplu pe Aimar, s-a identificat cu el și a spus-o public de câte ori a fost întrebat. Și dacă vă întrebați cam cât de talentat a fost Aimar, gândiți-vă doar că trebuie să fi fost destul de bun dacă unul dintre cei mai mari fotbaliști din istorie, poate chiar cel mai mare, l-a luat ca reper.

Messi mă tot lăuda și zicea că de mic urmărea meciurile lui River ca să mă vadă. La început, când am auzit că mă admiră eram stânjenit, nu-mi venea să cred.

 - Pablo Aimar

Când și-a încheiat cariera de fotbalist și a început-o pe cea de antrenor, Aimar a avut o idee clară: ca puștii să se distreze făcând ce le place. „Încercăm să amânăm momentul în care totul încetează să mai fie un joc pur și vrem ca jucătorii noștri să nu vadă mingea ca pe o problemă de care trebuie să scape”.

Pe lângă partea tehnico-tactică, le antrenează copiilor și bunul simț: „Nu facem decât să subliniem lucrurile de bază. Când înțelegem că și ceilalți sunt importanți totul e mai ușor. Încerc să-i ajut să se exprime, să înțeleagă că trebuie să se gândească și la alte lucruri, nu doar la fotbal. Aimar a detestat mereu lumina reflectoarelor: „Ultimul lucru pe care ar trebui să ți-l dorești e să fii faimos. Asta pentru că nu mereu e ceva pozitiv” le spune celor pe care-i pregătește la naționala U17 a Argentinei.

„Nu joci fotbal la 5 ani gândindu-te că la 20 de ani o să-ți cumperi nu știu ce tip de mașină. Și nici la 8 ani gândindu-te că la 30 o să fii asigurat pe viață. Niciodată, nicăieri în lumea asta nu joci fotbal pentru bani, ci pentru că te mișcă pasiunea. 

Acum 30 de ani, aveai o minge și o bicicletă și nimic altceva de făcut. Copiii nu mai stau pe stradă, nu se mai joacă. Mingea e ca o chitară, dacă exersezi o oră pe zi o să cânți bine, dar dacă stai și te joci 5 ore vei fi mai bun.

Marii fotbaliști ai lumii nu au încetat nicio clipă să vadă fotbalul ca pe un joc. 

- Pablo Aimar

La 38 de ani, la ultimul său meci, Aimar a purtat un tricou pe care scria: „Sfârșitul este acolo de unde am plecat”, aluzie la o piesă a trupei rock La Renga. Iar cel supranumit de presă „El Payaso” (n.r. - Clovnul), pentru felul în care juca, pentru că le oferea bucurie fanilor, a ținut un discurs de impact în vestiar.

„Vă voi spune ceva: cei 10.000 de oameni care sunt acum în tribună își doresc să fie în locul unuia dintre voi. Eu aș vrea să fiu unul dintre voi mâine pentru că vă veți trezi și veți merge la antrenament, o să vă invidiez. Sentimentul ăsta pe care-l avem acum, când vom ieși pe teren, nu-l vom mai regăsi niciodată, nicăieri. E fără egal. Bucurați-vă de el și faceți-mă și pe mine să mă distrez”.

Shaquille O'Neal: „În familia asta, noi nu suntem bogați, eu sunt bogat!”

• Shaq alături de cei 6 copii ai săi

Unii părinți nu vor să le ofere totul pe tavă copiilor. Shaquille O'Neal, 50 de ani, legenda NBA, e unul dintre aceștia. Deși averea sa, peste 500 de milioane de dolari, ar putea asigura un trai comod tuturor celor 6 copii pe care îi are, Shaq vrea ca aceștia să învețe valoarea banilor și să muncească pentru ei.

Le spun copiilor mei mereu că nu suntem bogați, ci eu sunt bogat. Ei nu sunt. Sunt cam supărați pe mine. Bine, nu chiar supărați, dar nu înțeleg.

- Shaquille O'Neal

Fostul star din NBA a dezvăluit că nu are de gând să împartă fabuloasa lui avere copiilor. Aceștia vor trebui să reușească pe cont propriu. În cazul în care vreunul dintre ei va avea o afacere și va necesita ajutor, Shaq nu exclude varianta de a investi. Cu o condiție: să vină cu propuneri concrete, exact ca oricine altcineva: „Discutăm, vedem dacă merită să investesc în afacerea lor. Văd spiritul de antreprenori în ei, dar îi las să se descurce singuri, să-și dea seama”, explică acesta.

„Există o singură regulă: educația. Nu-mi pasă dacă joci baschet, nu-mi pasă de nimic de genul ăsta. Trebuie să mergi la școală, să-ți iei licența, masterul, doctoratul. 

Am 6 copii. Mi-ar plăcea ca unul să fie doctor, altul să fie farmacist, altul avocat, altul să dețină mai multe afaceri ca să poată prelua afacerea mea când mă voi retrage. Dar să-și câștige dreptul, nu vor primi nimic de-a gata. Eu am luat-o de la zero, nu aveam absolut nimic. 

Nu-mi place să fiu numit celebritate. Celebritățile au luat-o razna în zilele noastre, se poartă urât cu oamenii. Doar pentru că am mai mulți bani nu înseamnă că sunt mai presus de altcineva sau că sunt mai deștept. Doar pentru că am mai mulți bani nu înseamnă că sunt mai bun decât altul. Nu am fost niciodată genul ăsta de om și nu voi fi niciodată. Sunt un om normal care a ascultat, și-a urmărit visul și a reușit în viață”.

Strategia deținătorului a 4 titluri de campion în NBA pare să fi dat roade. Patru dintre cei 6 copii ai săi îi calcă pe urme și, pe lângă faptul că joacă baschet, nu neglijează deloc școala.

Până la următoarea întâlnire pe mail, vă aștept pe GSP.ro pentru știrile de zi cu zi. Iar dacă aveți ceva să-mi spuneți, poate chiar o poveste sensibilă de semnalat, îmi puteți scrie oricând pe [email protected].