Talismanul lui Marcelo, lecția predată de Baggio + Înotătorul care nu văzuse niciodată un bazin olimpic

Marcelo și-a încheiat contractul cu Real Madrid și, odată cu el, cea mai glorioasă perioadă din carieră. Ajuns la 34 de ani, brazilianul a adunat 25 de trofee în 16 ani jucați în tricoul alb. Un record dedicat omului care l-a împins mereu să dea tot ce are mai bun.

Și-ar fi dorit să mai rămână în capitala Spaniei, dar clubul a decis că e vremea schimbării. Și-a luat rămas bun cu lacrimi în ochi și cu gândul la omul fără de care n-ar fi ajuns până aici. 

Fiecare are nevoie măcar o dată în viață ca cineva să creadă în el. Unii trebuie împinși puțin de la spate pentru a-și atinge potențialul. În cazul lui Marcelo, cel care l-a încurajat și nu l-a lăsat să renunțe la visul lui a fost bunicul. Povestea e banală, dar frumoasă. Atât de frumoasă încât m-am gândit să v-o spun.

Când mama și bunica îl certau pentru că stătea toată ziua și bătea mingea pe afară, Don Pedro Vieira da Silva intervenea împăciuitor: „Lăsați băiatul în pace, menirea lui e să ajungă fotbalist. Nu unul oarecare, unul mare de tot!”. 

Mama lui Marcelo, profesoară într-o școală publică din Rio de Janeiro, își dorea ca fiul ei să pună mai mult preț pe educație, dar băiatul era cu mintea la miuța cu prietenii. Când mama încerca să-l țină în casă, doar-doar s-o apuca de învățat, bunicul făcea ce făcea și îl ajuta să ajungă la antrenamentele juniorilor lui Fluminense.

Atât de mult a crezut în calitățile lui Marcelo, încât, după ce s-a pensionat, a continuat să muncească pentru a-și ajuta financiar nepotul. Două-trei job-uri, oricâte a fost nevoie ca să nu-i lipsească nimic băiatului. 

• Marcelo alături de bunicul său (foto: instagram)

A cumpărat o mașină, un Volkswagen Beetle roșu, pentru a-l duce la antrenamente pe copil. Mașina asta stă tatuată acum pe brațul fotbalistului, alături de numele bunicului, ca tribut pentru că l-a condus mereu către visul său. 

A ajuns atât de sus încât la doar 18 ani era transferat de Real Madrid pentru a-i face concurență unui anume... Roberto Carlos! Iar să semnezi cu Madridul în același an în care semnau Fabio Cannavaro, Van Nistelrooy și Higuain.... Ei, da, așa știi că ai reușit în fotbal.

Aveam 14 ani și i-am cerut mamei să-mi cumpere o minge. Mi-a zis: «Nu, Marcelinho, nu avem bani pentru așa ceva». Am mers la magazin și i-am zis vânzătorului: Domnule, îmi puteți da o minge și vă voi plăti când o să ajung un mare fotbalist? A râs și mi-a zis: «Bine, Marcelo, dar să-ți amintești să-ți plătești datoria».

Când am reușit ca fotbalist m-am întors și am cumpărat toate mingile din magazin pentru a le oferi copiilor săraci din cartierul meu.

Dacă nu era bunicul meu nu jucam fotbal. Datorită lui sunt cine sunt. A crezut în mine înaintea oricui. Când am vrut să renunț, la 15 ani, m-a încurajat să continui. E idolul meu, îi datorez totul. 

- Marcelo

Primul salariu, vreo 100 de reali, ceva mai mult de 25 de euro la vremea aceea, i-a dat fanului său numărul 1, Don Pedro: „Datorită ție am reușit. O să ajung departe și n-o să-ți lipsească niciodată nimic” i-a zis atunci. Și s-a ținut de cuvânt. 

Când s-a îmbolnăvit Don Pedro, Marcelo a făcut tot ce i-a stat în putință să-l ajute. Din păcate, bărbatul a murit după o lungă și dură luptă cu cancerul, în 2014. Avea 78 de ani și s-a stins într-un spital din Rio de Janeiro cu câteva ore înaintea meciului pe care nepotul său urma să-l joace cu naționala Braziliei, contra Germaniei. 

Marcelo a ajuns pe culmile succesului, așa cum intuia bătrânul că o să se întâmple. Îmi imaginez că, de undeva de Sus, Don Pedro i-a dat un cot lui Sf. Petru și i-a zis: „Îl vezi p-ăsta cârlionțat? E nepotu-meu! Cel mai de succes fotbalist din istoria lui Real Madrid!”

Lecția lui Baggio

Fiecare fotbalist, fie că recunoaște sau nu, a avut un model după care s-a ghidat. Poate e mult spus un idol. Unora pur și simplu le rănește orgoliul să-l numească așa.

Nu e cazul lui Luca Toni. Pentru el, Roberto Baggio a fost o oglindă în care s-a privit. Un exemplu de profesionalism, de caracter. Genul ăla de coleg la care să apelezi atunci când ai nevoie. Într-un moment dificil al carierei lui, Luca l-a avut alături pe „Il Divin Codino”.

• Roberto Baggio alături de Luca Toni

„Roby dădea mereu totul când se antrena. Părea un copilaș plin de entuziasm, iar eu îl invidiam. Era ca un frate mai mare pentru mulți dintre noi. Ne spunea mereu că ne stă la dispoziție dacă avem nevoie de un sfat.

Eram tânăr, iar uneori mi se întâmpla să am zero motivație să mă ridic din pat și să merg la antrenament. Traversam o perioadă în care ratam enorm de mult. Nu mai vedeam poarta, pur și simplu. 

Într-o zi, Roby m-a văzut că-s cu moralul la pământ, s-a apropiat și mi-a zis: «Luca, în fotbal sunt și momente dintr-astea, nu renunța! Dacă-mi permiți, îți dau un sfat: când ești în fața porții, înainte să șutezi, trage cu ochiul la portar pentru o secundă. Poate ți se pare o prostie, dar în acel moment înțelegi ce intenții are. Amintește-ți că poarta are 7 metri lungime, iar portarul ocupă doar o părticică din ea. 

Uite, la sfârșitul antrenamentului, rămânem să exersăm șuturi la poartă. Plec eu primul, apoi tu. Urmărește-mă să vezi un pic din ce fac». 

E inutil să vă spun că Baggio marca întruna. M-am uitat la mișcările lui, am studiat și am aplicat ceea ce m-a învățat. Din acel moment, am început să fiu mai calm și din acea zi, grație lui Roberto, am depășit pasa proastă și nu am mai avut probleme”.

Înotătorul care nu văzuse niciodată un bazin olimpic

Știți vorba aia: important e să participi? O știți, normal. O auzim de mici. O luăm în râs pentru că suntem învățați că doar locul întâi contează. Abia târziu învățăm cât de important e să participi chiar dacă nu câștigi. Să înveți, să te autodepășești. Suntem prea des lăsați să credem că doar victoria contează.

Când Eric Moussambani a plecat din Guineea Ecuatorială spre Australia nu văzuse niciodată în viața lui un bazin olimpic. S-a apucat de înot când era mic. N-a avut condițiile necesare pentru performanță, s-a descurcat cum a putut.

În 2000, înainte de Jocurile Olimpice, la prima și singura sa apariție în această competiție, s-a antrenat timp de 3 luni în piscina unui hotel și într-un lac de lângă acel hotel. Abia-abia reușea să parcurgă distanța de 13 metri cât avea piscina. Se antrena doar câte o oră, atunci când era disponibilă piscina, de 3 ori pe săptămână.

La Sydney, drama a început când Eric nici nu atinsese apa. Mai erau doar doi concurenți în proba de 100 de metri liber la care participa. Ambii au fost descalificați pentru că au furat startul.

Rămăsese singur în bazin, cursa se desfășura oricum, iar Moussambani avea în mod evident probleme. Înota mai mult decât o făcuse vreodată. Și o făcea în fața a sute de oameni la Sydney Aquatic Centre. Oameni care, văzându-l cum se zbate să-și depășească limitele, au început să-l încurajeze. La jumătatea probei, părea puțin probabil să reușească să termine cursa. Nu se lupta doar cu cronometrul, ci și cu el însuși. Dar a reușit să ajungă la finiș.

1:52.72, cel mai lent timp din istoria Jocurilor Olimpice la 100 de metri liber, cu peste 50 de secunde în spatele celui mai lent înotător din restul probelor. Dar nici nu mai conta. Pentru Moussambani a fost o reală victorie. A câștigat încredere în sine. Se antrenase singur. A fost primul înotător din țara lui care a participat la 100 de metri liber. Timpii nici nu mai contau, devenise un erou acasă pentru că reușise să încheie cursa.

Grație lui, acum Guineea Ecuatorială are două piscine a câte 50 de metri lungime. Eric a devenit, între timp, antrenor și încearcă să-i ajute pe alții să se autodepășească și să nu se uite neapărat la cronometru.

Până la următoarea întâlnire pe mail, vă aștept pe GSP.ro pentru știrile de zi cu zi. Iar dacă aveți ceva să-mi spuneți, poate chiar o poveste sensibilă de semnalat, îmi puteți scrie oricând pe [email protected].