Articol de Alexandra Nistoroiu (Libertatea) - Publicat miercuri, 18 ianuarie 2023 21:53 / Actualizat miercuri, 18 ianuarie 2023 21:53
Virginia Torrecilla, mijlocaș central la Atletico Madrid, este Fotbalistul Anului 2022 pentru The Guardian. Jucătoarea a revenit pe teren după ce a învins cancerul și a trecut printr-un accident auto horror, care i-a lăsat mama fără picioare.
Fotbalistul Anului The Guardian este un premiu acordat unui jucător, indiferent de sex, care a făcut ceva remarcabil: a depășit circumstanțe potrivnice, i-a ajutat pe cei din jur sau a dat un exemplu acționând cu un grad excepțional de onestitate.
Virginia Torrecilla trecuse prin 13 luni de tratament, 30 de sesiuni de radioterapie și 15 cicluri de chimioterapie
Părul începuse să-i crească la loc la un an după îndepărtarea unei tumori cerebrale și „simțeam, în sfârșit, că aș putea merge mai departe" când a fost implicată în accidentul de mașină care a făcut-o să intre într-o depresie profundă și a lăsat-o pe mama ei, Mari, într-un scaun cu rotile.
„Ieși dintr-un tunel și intri în altul, chiar mai rău", spune ea. „Nu puteam înțelege de ce se întâmpla asta când nu am fost niciodată o persoană rea".
Era iunie 2021, o zi de joi. Mari, care se mutase la Madrid ca să aibă grijă de fiica ei, urma să plece luni. Cele mai dificile zile păreau în urma lor. Traficul era blocat, iar Torrecilla a auzit claxoanele chiar înainte ca o dubă albă să lovească spatele mașinii sale.
Lui Mari îi sângera capul și nu-și mai simțea picioarele. Eliberată de pompieri, a fost dusă la terapie intensivă și operată în dimineața următoare. A rămas paralizată de la brâu în jos.
„Aș face 5 ani de chimio, dacă i-aș da picioarele înapoi mamei”
„Eram pierdută”, povestește mijlocașul lui Atletico, iar apoi vocea ei se sparge și îi curg lacrimile. „Aș prefera să mai trec prin cancer de 15 ori, aș mai face 30 runde de chimioterapie pentru ca mama mea să meargă din nou. Jur! Din toată inima. Trei ani la chimio. Cinci. Nu-mi pasă! Dacă ar putea să fie din nou pe picioarele ei. M-am învinovățit. Ea zice să nu gândesc așa". Torrecilla înghite în sec. În cele din urmă, spune: „Nimic nu se compară cu asta”.
„Când a avut loc accidentul, am vrut să renunț la tot", continuă ea. „I-am anunțat pe cei din club: «Nu vreau să continui». Le-am spus părinților mei că vreau să renunț, să merg acasă. Ei au zis: «Nici să nu te gândești!»".
„Mamă, ce se întâmplă dacă nu pot face față chimioterapiei? Dacă mor?”
Șase luni mai târziu, în ianuarie 2022, la 683 de zile de la ultimul ei meci, la aproape doi ani după ce i s-a spus că nu va mai juca, Torrecilla a revenit pe teren în finala Supercupei Spaniei. „Când oamenii zic că sunt o luptătoare, este minunat", afirmă ea. „Dar durerea pe care am simțit-o nu este cancerul din corpul meu, este tot ce am depășit psihologic, lucrurile prin care am trecut cu mama. E greu, sincer! Foarte, foarte greu"
Diagnosticul care i-a schimbat viața a venit în mai 2020, în timpul carantinei. „Mă durea gâtul, mă durea capul, nu puteam dormi. Pe banda de alergare m-am simțit amețită și mi-era rău. M-am gândit: ceva nu e în regulă!", își amintește Torrecilla. „Mi-au făcut un CT și mi-au spus că am o tumoare, dar este benignă. O pot scoate. În patru, cinci luni urma să mă antrenez din nou".
Operația a decurs bine. Dar, o săptămână mai târziu, la un control, medicii i-au spus că tumora e, de fapt, malignă.
„Nu știam ce este radioterapia. Auzisem doar fraze gen «Cancerul ucide oameni», «Chimioterapia te lovește puternic». Plângeam. «Mamă, ce se întâmplă dacă nu pot face față chimioterapiei? Dacă mor?»".
Nu avea forță să-și țină în brațe nepotul
Printre lacrimi, apare un zâmbet. „Mama mi-a spus: "Nu, chimioterapia nu reprezintă nimic rău. Relaxează-te! Îți vor face o perfuzie, asta e". Ea încerca să mă «păcălească», așa că nu m-am simțit atât de rău, nu am suferit atât de mult. Ea suferea pentru mine. Radioterapia a fost direct la locul tumorii; chimioterapia, pfff, a fost lungă! Primele cicluri au fost OK, ultimele cinci oribile. Eram obosită, sistemul meu imunitar era scăzut, nu mă lăsau să ies. Dacă aș fi făcut COVID, puteam muri!".
Torrecilla a slăbit 16 kg și și-a pierdut părul. Era slabă, vulnerabilă. „Nepotul meu tocmai se născuse, dar nu aveam puterea să-l ridic și nu puteam să-l țin în brațe! Nu mai vorbesc de pericolul să îmi dea vreo infecție, bietul", spune ea. „Am avut sprijinul lui Atlético. Dacă nu-l aveam, nu aș fi fost aici! Oamenii nu puteau intra în spitale. Unchiul meu a murit după cinci luni, cu cancer de prostată, pentru că nu a putut fi tratat". Face o pauză. „Fără înmormântare!", adaugă Torrecilla.
S-a învinovățit pentru accident: „Mama venise să aibă grijă de mine”
„Mama mea a stat la terapie intensivă două săptămâni, ceea ce a fost îngrozitor. Apoi șase luni în spitalul din Toledo, pentru reabilitare, pregătindu-se pentru viața în scaunul cu rotile. Am fost întotdeauna pozitivă, dar am devenit o persoană foarte negativă. M-am învinuit pe mine". De ce? „Pentru că eu conduceam".
Dar a fost lovită din spate. Unul dintre ofițerii de la Guardia Civil, care se ocupă de caz, chiar a asigurat-o că nu a fost vina ei. „Da, dar conduceam!”, repetă Torrecilla. „Și mama venise la Madrid pentru mine, să aibă grijă de mine. Nu m-am iertat niciodată. Am terminat chimioterapia, eram foarte slabă, aveam 40 de kilograme, nu puteam mânca. A rămas să mă ajute să mă pun pe picioare. Și când începusem să simt că sunt bine din nou...".
„«Virginia, încălzește-te! O să intri». Asta a fost tot ce au spus"
Torrecilla respiră adânc, neuniform.
„Cancerul m-a durut, dar accidentul mamei mele m-a afectat cu adevărat! A fost greu de acceptat. De fapt, încă lucrez la asta. În lupta cu cancerul, nu am mers la psiholog: știam cu ce mă confrunt. Dar când s-a întâmplat asta, nu am știut ce să fac, dacă merită să mai fiu aici. Am intrat într-o depresie. Nu am vrut să ies din casă. Am venit să mă antrenez pentru că era treaba mea. Voiam doar să merg acasă, să fiu cu familia mea. Eram atât de deprimată! Nu am mâncat, nu am dormit. Jocul era o obligație!"
În obligație stă parte din mântuire. „După un an de luptă nu puteam arunca prosopul, de dragul părinților mei nu puteam renunța la fotbal. Ei mi-au zis: «După tot ceea ce ți s-a întâmplat, trebuie să demonstrezi puterea voinței umane!»”. „Aceasta ești tu", spune tatăl meu. „Am făcut totul pentru ei".
Lupta ei, lupta lor, a devenit ceva profund, inspirațional. În ianuarie, spre sfârșitul Supercupei Spaniei, împotriva Barcelonei, fostul ei club, a jucat din nou. Torrecilla zâmbește. „«Virginia, încălzește-te! O să intri». Asta a fost tot ce au spus. Și am zis: «Em…»".
„Atât de disperată să intru pe teren”
Torrecilla se ridică în picioare, reconstruind scena frenetică și emoționată, când a fost bulversată de cea mai simplă instrucțiune pe care o așteptase atât de mult.
„M-am ridicat, am pornit încă purtând masca și haina. Am alergat înapoi la banca de rezerve, am lăsat haina și am dat jos masca. Mi-am pus apărătoarele pentru picioare. Era un haos în mintea mea, eram atât de emoționată! Trecuseră doi ani de când jucasem și cu greu îmi aminteam ce să fac. Eram atât de disperată să intru pe teren, ca oamenii să mă vadă”.
La Las Rozas, tribuna s-a ridicat simultan, o ovație urmată de scandări ale numelui ei. În timp ce Torrecilla aștepta, căpitanul Barcelonei, Alexia Putellas, a venit să o îmbrățișeze. Coechipierele i-au pus banderola de căpitan. Mai erau cinci minute, jocul era decis, echipa ei pierduse, dar nimănui nu i-a păsat. La finalul meciului, ea a fost săltată în aer - de către adversarele sale.
„Am vrut ca oamenii să vadă că am depășit cancerul și ar putea și ei", spune ea.
„A fost un moment istoric, o imagine pentru totdeauna în fotbalul feminin. Întotdeauna mi-am dorit să fiu un model. Mereu. Am vrut să-mi fie cunoscut numele. Din păcate, viața m-a supus la altceva, dar asta însemna că am devenit un simbol al depășirii obstacolelor. Eram în supermarket și m-a oprit un om, mi-a spus: „Virginia, uite: căpitanul meu!". Îmi arată telefonul, o poză cu mine, cheală, purtând banderola. Nu mi-aș fi imaginat niciodată, dar este unul dintre cele mai frumoase lucruri. Are cu adevărat o valoare".
Fotbalul i-a dat sens
Torrecilla continuă. Cancerul i-a schimbat viața.
„M-a făcut o altă persoană, mai coerentă. Văd lumină la capătul tunelului, e mai bine în fiecare zi. La un an după accidentul mamei mele, nu spun că suntem superfericiți, dar suntem stabili", declară ea, ștergându-și ochii cu mâneca bluzei. „Oamenii nu-și dau seama până când nu se întâmplă lucruri rele. Mama mea este bună. Ea este o luptătoare. Sunt aici, în fiecare zi. Mă antrenez, mă bucur de asta. Oamenii spun: «Este momentul tău, Virginia». Nici măcar nu vreau să fie momentul meu. Vreau doar să lucrez, să lupt, să fiu cu oamenii mei".
Clișeul spune că astfel de evenimente tragice pun fotbalul în perspectivă, dar asta este doar parțial adevărat, crede Torrecilla. Uneori este opusul. Este ceea ce îți articulează viața, îi dă sens. Este identitatea ta.
„Medicii au spus că datorită fotbalului am fost mai puternică, am putut să lupt. Fotbalul înseamnă că plec de acasă în fiecare zi. În timpul chimioterapiei eram atât de slabă, dar mergeam mereu la meciurile noastre. Asta mi-a dat viață. Să-mi văd prietenele antrenându-se, jucând. Să știu că viitorul meu este acolo".
De la întoarcerea ei, timpul de joc al lui Torrecilla a fost numărat mai degrabă în minute decât în meciuri, dar ea merge înainte. „Am văzut că familia mea este formată din luptători", spune ea.
„O văd pe mama zâmbind. Familia mea este atât de pozitivă încât știu că vom trece peste orice. Când, după un meci în care nu am jucat, îi sun plângând și zic: «Tata, nu pot să joc fotbal», el este cel care mă întărește: «După tot ce ai făcut, dă-ți timp! Asta se va întâmpla». Mi-au spus: «Trebuie să joci din nou fotbal, ca să venim să te vedem jucând!»".
Virginia Torrecilla se uită peste teren către locurile ei din tribună: „Visez să o văd pe mama aici, și pe tatăl meu alături de ea, să mă vadă jucând fotbal, după toate lucrurile prin care am trecut împreună. Și vom ajunge acolo!".
)
)
)
)
)
)
)
