Golgeterii Mondialului » Sandor Kocsis - Elveţia 1954

În timp ce la Bucureşti se crea marea echipă a CCA-ului, fotbalul mondial era fermecat de „Echipa de Aur” a vecinilor unguri.

Medaliată cu aur la JO din 1952, Ungaria pornea cu prima şansă la Campionatul Mondial din 1954, însă a fost învinsă în finală de Germania. Totuşi, ungurii au câştigat şi ei la cel puţin un capitol : cel al golgheterului, Sándor Kocsis fiind “bombardierul” de la acest turneu final.

Şi pentru că am amintit de CCA, trebuie să spunem că Ungaria şi-a început drumul către câştigarea JO din Finlanda tomai cu o victorie în compania României, Sandor Kocsis fiind cel care îl învingea pe „Ţop” Voinescu şi dubla avantajul maghiarilor la Turku (scor final 2-1).

Mai mult, Kocsis a înscris primul său gol la „naţională” împotriva României, la un usturător 0-9, meci disputat la Ujpest. Marcator în fiecăre partidă de la Jocurile Olimpice, cu excepţia finalei câştigate în faţa Iugoslaviei, Kocsis se anunţa una din vedetele Campionatului Mondial de peste doi ani. Şi aşa avea să şi fie.

Acesta a început Mondialul ca din tun : şapte goluri în primele două partide din grupă (!), trei în poarta Coreei de Sud, asiaticii părăsind terenul de joc cu nouă goluri încasate şi niciunul marcat, şi patru în poarta Germaniei de Vest, într-un meci încheiat cu un scor de polo : 8-3!

Meciul cu nemţii a fost singurul în care Kocsis a marcat mai mult de trei goluri la naţională. Lucru demn de remarcat, având în vedere că acesta a marcat 75 de goluri în „doar” 68 de partide pentru Ungaria!

Defilarea a continuat în sferturi, cu celebrul meci împotriva Braziliei, denumit sugestiv „Bătălia de la Berna” : aşteptat ca o adevărată finală de către toată lumea, partida s-a transformat într-un veritabil război, cu trei eliminări, accidentări de ambele părţi şi, în final, calificarea Ungariei, după un 4-2 marcat de o „dublă” a lui Kocsis.

Se părea că meciul din semifinale, împotriva campioanei mondiale Uruguay, va fi primul în care Kocsis nu avea să marcheze, Ungaria conducând cu 2-0 cu un sfert de ceas înainte de final. O dublă semnată de Hohberg a trimis însă partida în prelungiri, unde a intrat în scenă Sándor.

Acesta a lovit de două ori în cinci minute (111, 116)  cu arma sa preferată : lovitura de cap. După acest meci, o întreagă lume l-a cunoscut pe Kocsis drept “Capul de Aur”, poreclă pe care avea să o preia şi Uwe Seeler câţiva ani mai târziu.

Astfel, Ungaria se califica pentru a doua oară într-o finală de Campionat Mondial, însă, din păcate, Kocsis şi ai săi nu au reuşit să depăşească performanţa din 1938 şi au câştigat doar medaliile de bronz, deşi în minutul 8 scorul era deja 2-0 pentru Ungaria.

Când s-a tras linie, Kocsis a ieşit golgheter fără emoţii : cele 11 goluri reprezentau o valoare aproape dublă faţă de câte marcaseră următorii trei clasaţi : Probst (Austria), Morlock (Germania) şi Hugi (Elveţia), fiecare cu câte 6!

Kocsis a mers mai departe în cariera sa de fotbalist, iar evoluţiile entuziasmante i-au adus un transfer în Spania, la FC Barcelona, unde şi-a confirmat valoarea : la final de carieră, rămânând în capitala Cataluniei, el a fost numit, împreună cu Puskas şi Kubala, „ambasador al fotbalului maghiar în Spania”.

Decesul lui Kocsis a fost prematur, acesta fiind diagnosticat mai întâi cu leucemie şi cancer stomacal, iar apoi, la doar 49 de ani, decedând dintr-un accident despre care se spune că a fost o sinucidere – fostul mare atacant a căzut de la al patrulea etaj al spitalului din Barcelona în care era internat.

Cu toate acestea, Sándor Kocsis a rămas unul dintre cei mai mari atacanţi din toate timpurile, rămânând în memoria celor care au avut plăcerea să îl cunoască drept “un jucător inteligent, cu o lovitură de cap năucitoare, un şut devastator şi, nu în ultimul rând, un gentleman adevărat”.