Articol de Theodor Jumătate - Publicat miercuri, 20 iunie 2018 09:00
Am fost la cimitirul românesc din Complexul Memorial de la Rossoșka, situat la 40 de kilometri de Volgograd. Peste 150.000 de români au murit în Bătălia de la Stalingrad. Cei uitați!
- Theodor Jumătate, jurnalist cu 23 de ani de experiență în presa de sport și șef al departamentului Fotbal Internațional la Gazeta Sporturilor, transmite zilnic pentru cititorii GSP corespondențe din Rusia pe durata Campionatului Mondial.
Zilele trecute, când de-abia sosisem la Volgograd, un prieten îmi scria pe Facebook: "Pune o floare și pentru zecile de mii de români uitați de istorie care și-au lăsat oasele în oraș și în jurul lui".
Nu știa că aveam să ajung la Rossoșka, un sat situat la 40 de kilometri de Volgograd, alături de care se află Complexul Memorial al Bătăliei de la Stalingrad. Locul trist și dureros cu trei cimitire: cel al soldaților sovietici, într-o parte, cel german și, din 2015, cel românesc, în cealaltă parte.
Greșeala care a schimbat războiul
În urmă cu 75 de ani, când Hitler a decis să rupă mai multe unități din Armata a VI-a (mai ales cele blindate) a lui Von Paulus, care înainta spre Stalingrad, trimițându-le în Caucaz și înlocuind flancurile cu trupele române, maghiare și italiene, a pierdut frontul estic și întreg războiul.
Pentru că românii, Armatele III și IV conduse de Dumitrescu și Constantinescu-Claps, nu aveau forța diviziilor germane: nu erau la fel de bine pregătiți, le lipseau armamentul greu și armamentul antitanc. Și, chiar dacă generalii noștri i-au avertizat pe nemți de posibilitatea unei contraofensive a Armatei Roșii pe flancuri, care erau fragile, nimeni nu i-a ascultat.
Spulberați, forțați să capituleze
În timpul contraatacului Uranus, plănuit de Jukov, Vasilevski și Voronov pe fondul ordinului lui Stalin "Niciun pas înapoi", Armata a III-a română a fost spulberată. Armata a IV-a rezistat mai mult, dar tot a cedat. Iar nemții cu aliații lor au fost încercuiți și forțați să capituleze.
Aceea a fost cea mai mare înfrângere a noastră. Și cea mai mare tragedie. Peste 150.000 din cei 250.000 de români au murit atunci. Cei care au supraviețuit au fost trimiși în Siberia.
În spatele cimitirului german. Cu poarta închisă
Ieri, era ora 10:45. Deja, termometrul arăta 35 de grade. În plin câmp, neprotejat de soare, e mult mai rău. Am oprit mașina între cele două mari cimitire. Rusesc, pe stânga, și german, pe dreapta. Al nostru e mai ascuns, în spatele celui german.
Merg încă douăzeci de metri pe marginea drumului, prin praf, și văd placa neagră: "Cimitirul militarilor români Rossoșka". E o urmă de pasăre pe placă, înțelegeți despre ce e vorba...
Drumul cu pietre mici îmi indică direcția. În jur, iarba e arsă și pământul uscat. Vreau să intru, dar mica poartă a gardului negru e închisă. O sar. Vorbisem cu unul dintre tinerii care îngrijeau zona victimelor Armatei Roșii. Mi-a zis că nu e nicio problemă să văd tot.
Flori galbene și emoții
Pășesc emoționat pe aleea îngustă și mă opresc în fața statuii de granit. În fața ei, o placă de comemorare pe care scrie: "In Memoriam. Militarilor români căzuți în luptă la Stalingrad". Pe ea aranjez florile. În dreapta și stânga, două catarge de steag. Dar steagurile mari, al nostru și al Rusiei, care fluturau pe 25 octombrie 2015, la inagurare, nu mai sunt. Au rămas numai două stegulețe ce de-abia se văd. Se pot desprinde oricând. Stau să cadă.
AleilE celor căzuți
Sunt trei alei cu plăcile celor dispăruți în sângeroasele confruntări pentru Stalingrad. "Aici odihnesc militarii români căzuți în luptă la Arșan Zelmen, Obilnoe și Plodovitoe". Sau la "Beleaevka, Bașkovskoe și Malîi Gromok". Sau la "Perelazovski, Koponia și Bolșaia Donșcinka". Sau la "Gromki, Kalmîkovski, Raspopinskaia și Orehov". Și multe altele... Peste 150.000 de români s-au stins pe aceste pământuri.
20 de ani, 22 de ani, 30 de ani...
La nemți, te întâmpină o cruce mare, neagră. Și numele victimelor sunt trecute pe niște cuburi așezate ca și cum ar fi fost oameni căzuți, însă această aparentă dezordine te înfioară. Observi numele și pe un zid care "îmbracă" un platou circular. 20 de ani, 22 de ani, 30 de ani, 42 de ani... Viața lor s-a încheiat atunci, atât de devreme. Deasupra, din loc în loc, cruci. Rudele au mai înfipt în pământ cruciulițe de lemn chiar deasupra numelor celor apropiați.
"Întâi, ne ocupăm de cimitirul rusesc"
La ruși, totul e mai aranjat, mai bine păstrat. În centru, e un monument, având la bază o coroană de flori ca o stea roșie. În jur, sunt așezate căști de război și garoafe roșii. Într-o parte și cealaltă, mici pietre funerare. Toate au pe ele căști. Găurite, sparte, fisurate... În față, morminte minuscule. Casca e direct pe pământ. Lângă ea, o garoafă.
Patru adolescenți îngrijesc cimitirul. Timur e cel mai vorbăreț. Are 14 ani, e cel mai mic, dar vorbește cel mai bine engleză. "Noi avem grijă de Complexul Memorial", spune el. E foarte sincer: "Întâi, ne ocupăm de cimitirul rusesc, apoi de cel german și de cel românesc". Lângă Timur stau Bogdan, 16 ani, Sașa (15) și Denis (17). Toți se bucură că a venit cineva din străinătate și vorbește cu ei.
Ne despărțim. Timur și prietenii lui îmi zîmbesc. Încerc și eu, dar sunt tulburat de ce am văzut. De urmele unei mari drame românești. Stalingrad.
"Noi, oamenii simpli, suntem uitați"
Plec și mai trist din Volgograd. Cu un gust amar. Pe drumul de întoarcere de la Rossoșka, Vladimir, tânărul taximetrist, care a stat cu mine 4 ore ieri dimineață, îmi vorbește de viața în Rusia. "Poate că sunt unii care trăiesc bine aici, în țara noastră, dar pentru cei mai mulți nu e așa", spune el. "Putin e un mafiot. În politica lui, nu există loc decât pentru el și prietenii lui miliardari. Noi, oamenii simpli, suntem uitați".
)
)
)
)
)
)
)
)
