INTERVIU EXCLUSIV De ce s-a temut Kylian Mbappe de Marine Le Pen? Politologul Cristian Preda despre alegerile din Franța, intersecția fotbal-politică și dezbaterea privind imigrația: „Unele detalii dezbină”

Fotbalul se desfășoară într-un context politic european foarte agitat. În urmă cu câteva zile, alegerile legislative din Franța, țara cu cea mai mare întindere din Uniune, au provocat valuri inclusiv la Campionatul European de fotbal din Germania, acolo unde nume precum Kylian Mbappe sau Marcus Thuram s-au exprimat apăsat împotriva Reuniunii Naționale (RN), partidul condus de Marine Le Pen.

A ieșit cum și-au dorit, iar jucătorii au sărbătorit zgomotos când au aflat că Le Pen a ieșit pe locul 3, în timp ce Noul Front Popular (alianța de stânga, chiar stânga radicală) a ieșit învingător, cu partidul centrist al președintelui Macron pe locul secund.

În vârstă de 58 de ani, Cristian Preda, fost europarlamentar și doctor în științe politice, excelent cunoscător al vieții publice din Hexagon, a abordat într-un dialog cu GSP marile teme ale prezentului, la intersecția dintre fotbal și politică. O discuție care pleacă de la Mbappe, Marine Le Pen și o declarație curioasă a lui Mircea Lucescu și se oprește pe stadionul Giulești când „încă veneau fanii cu mâncare la sufertaș” și în „populismul cam ieftin” al premierului Marcel Ciolacu.

Cristian Preda despre disputa de la distanță dintre Kylian Mbappe și Marine Le Pen: „A fost mai convingător decât doi lideri politici”

- Domnule Cristian Preda, o surpriză la acest Euro a fost apariția unui conflict Kylian Mbappé - Marine Le Pen pe tema alegerilor din Franța. Mai mulți jucători din Hexagon au ieșit public împotriva Reuniunii Naționale și au cerut voturi pentru opoziție, orice fel de opoziție. Puteți să ne explicați puțin ce i-a speriat atât de tare pe acești jucători?
- Din anii 1980 încoace, o parte a culturii politice franceze este organizată în jurul ideii că extrema dreaptă trebuie împiedicată să ajungă la putere. Legile electorale au fost în așa fel făcute încât să îngăduie alianțe între partidele de dreapta și cele de stânga: mai precis, ele prevăd că scrutinul se organizează în două tururi, dând astfel ocazia unor coaliții ale tuturor celor care resping extremismul de dreapta. Atitudinile politice au fost influențate de aceste legi. Iar fotbaliștii sunt și ei cetățeni. Așa că au reacționat ca majoritatea francezilor, care au preferat să voteze împotriva partidului Marinei Le Pen și al lui Jordan Bardella. Mbappé a fost mai convingător decât cei doi lideri politici.

- Cât de potrivită este eticheta de extremă dreaptă pentru Marine Le Pen? Dumneaei spune că e însoțită de stigmatizare și că RN ar reprezenta „un partid de centru-dreapta cu accente de centru-stânga, dacă îl raportăm la politica americană”. Cum vedeți dumneavoastră acest partid pe graficul ideologic?
- Marine Le Pen face politică în Franța, nu în SUA. Iar în Hexagon ea e la dreapta dreptei. Le Pen și Bardella au încercat să profite de slăbirea forțelor gaulliste și liberale, care alcătuiesc dreapta franceză, și să le ia locul. RN a exploatat și obsesia lui Macron de a destabiliza atât tabăra gaulliștilor și liberalilor, cât și pe cea din care fac parte socialiștii și alte forțe de stânga.

„Un camerunez care alege să trăiască în Germania trebuie să învețe nemțește sau nu?”

- E, într-adevăr, imigrația o problemă în Europa sau e doar o percepție? Am văzut niște declarații ale lui Toni Kroos, care spune că „situația e scăpată de sub control” și că nu și-ar lăsa copiii afară după ora 23 în Germania.
- Imigrația din țările africane și asiatice e o realitate postbelică în Europa. Partidele văd în moduri diferite această realitate. Cele de stânga sunt mult mai deschise la primirea imigranților decât cele de dreapta. Sunt, apoi, multe chestiuni de detaliu care dezbină. Una e, de pildă, rațiunea plecării din țara de origine: unii sunt de acord cu primirea străinilor a căror viață e pusă în pericol acasă din motive politice, alții spun că motivele economice sunt și ele la fel de justificate. O altă dispută privește integrarea: îi obligăm pe cei care vin la noi să asimileze cultura pe care o avem sau le îngăduim să reproducă modelul de civilizație de acasă? Un camerunez care alege să trăiască în Germania trebuie să învețe nemțește sau nu? Multe conflicte sunt create de ocuparea locurilor de muncă. În Europa sunt foarte multe regiuni unde localnicii cred că imigranții le-au furat locurile de muncă. La noi nu e așa. Nu am auzit pe cineva nemulțumit că-n restaurante sau în rețelele de livrări de mâncare sunt angajați mii și mii de srilankezi sau nepalezi. Suntem, aparent, toleranți cu acești străini care fac meserii pe care românii nu mai vor să le facă ori nu mai vor să le facă acasă, ci în locuri din străinătate în care pleacă la rândul lor.

60%dintre francezii care au răspuns unui sondaj citat de France24 spun că „mulți migranți vin în Franța ca să profite de sistemul de ajutor social”

- Vi se pare că există cumva și o stare de negare în Europa a situației privind conflicte dintre diferite părți ale societății?
- Da, există unii care neagă existența acestor conflicte privitoare la statutul imigranților, așa cum există alții care politizează sosirea acestora pentru a stârni ură. Pe de altă parte, UE nu are o politică prea coerentă. Reglementările de la Dublin care prevăd că un imigrant e primit acolo unde pune piciorul nu sunt respectate și multe state-membre preferă să facă ping-pong cu viața unor oameni sărmani. Alți europeni, în schimb, n-au fost de acord cu cotele, care încercau să împartă povara primirii între toate statele din UE. Nu avem nici o politică de atragere a forței de muncă din afara UE, care să fie țintită spre anumite grupuri, în funcție de competențele căutate în diverse state-membre. Canada are o asemenea politică bine structurată și care identifică nevoile societății, apoi resursele externe. E păcat că promisiunea făcută de fostul președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, în momentul inițial al crizei imigranților din 2015 – aceea de a construi o politică de atragere a forței de muncă de care avem nevoie în UE – nu a fost ținută nici până astăzi.

- Franța a văzut destul de multă violență în acest ciclu de alegeri, iar unele publicații au citat francezi care vorbeau de polarizare nemaivăzută, chiar război civil. E o exagerare sau vedeți posibil un asemenea scenariu radical?
- Război civil nu e, dar polarizarea a sporit mult în Franța de când este Emmanuel Macron la Élysée. Avem aici un paradox, fiindcă președintele francez a vrut să inventeze o politică centristă și a stimulat extremele. Vestele galbene pot reapărea oricând în stradă. Dialogul politic va fi foarte dificil.

+32%atacuri rasiste au avut loc în 2023 în Franța, față de anul precedent, conform unui studiu citat de France24

- Opiniile sunt împărțite, dar dumneavoastră cum vedeți că a ieșit președintele Macron din această manevră cu alegerile anticipate?
- Președintele Macron a pierdut a doua oară în mai puțin de o lună. Pierduse la europene, unde locul întâi a fost ocupat de RN, iar acum primii au ieșit stângiștii din Noul Front Popular, în care se află atât extremiștii de stânga ai lui Jean-Luc Mélenchon și comuniștii, cât și socialiștii și ecologiștii. Niciunul dintre blocurile politice nu deține majoritatea. Spectrul politic este foarte divizat și nu e exclus ca Franța să revină la instabilitatea din vremea celei de-a IV-a republici, când fie se creau majorități fragile, fie nu se închega nicio majoritate.

56%dintre francezi consideră că „sunt prea mulți imigranți” în Hexagon, un număr cu 7% mai mare față de primăvara lui 2022. În același timp, 51% spun că „nu se mai simt ca acasă”, ca altădată, notează un studiu al unui institut susținut de Guvern, citat de France24

„Rasismul e nedemn. S-a văzut la București, când niște suporteri români greșiseră tribuna”

- Mai aproape de casă, o declarație la limită a venit și de la Mircea Lucescu, care a spus cu năduf că „România nu a fost învinsă de Olanda, ci de o selecționată a posesiunilor Olandei”. Marea majoritate a jucătorilor sunt născuți în Olanda, deși au părinți sau rude din Surinam și alte foste colonii. A ajuns cetățenia un criteriu neconvingător ca să joci într-o echipă națională, de fapt?
- Fostele imperii coloniale au avut acest avantaj: acela de a putea naturaliza cu ușurință persoane născute în fostele colonii și de a avea la a doua sau la a treia generație cetățeni perfect integrați și gata să lupte pentru renumele țării, inclusiv în fotbal sau în alte sporturi populare. Modelul e urmat acum și de țări ori federații sportive din țări care nu au fost imperii coloniale. Și la noi a fost naturalizat un portughez (n.r. Mario Camora), care a și jucat pentru naționala de fotbal. Atitudinile rasiste nu sunt deloc demne și nici nu ajută în vreun fel echipele pe care le susținem. S-a văzut și la meciul jucat contra kosovarilor la București, când niște suporteri români bătuți în cap s-au apucat să strige ce strigă suporterii sârbi. Greșiseră tribuna. Cum poți ajuta naționala țării tale dacă strigi ce strigă suporterii altei țări?

- În unele cazuri e, poate, și o problemă de rasism? Într-un studiu citat de France24 se vorbea de o trecere de la un „rasism biologic” la unul identitar, un reproș adus celor care nu se integrează în normele și valorile franceze, indiferent de culoarea pielii. În același timp, într-un sondaj ARD care a provocat valuri, 21% dintre nemți spuneau că vor mai mulți albi în primul „11” german.
- Voi folosi un truism: fotbalul se joacă pe goluri. Iar culoarea pielii nu e relevantă în privința asta. Naționalele au urmat cumva modelul echipelor de club de mare succes. Care sunt echipe alcătuite rareori din cetățeni ai unei singure țări. Putem să citim și altfel ancheta pe care o citați: dacă 21% dintre nemți vor „mai mulți albi”, 79% sunt mulțumiți cu situația în care ce contează sunt calitățile sportive, nu identitatea părinților.

43%spun că sentimentul de nesiguranță este din cauza imigrației. Procentul urcă accelerat, până la 83%, când sunt întrebați doar simpatizanții partidului lui Marine Le Pen

„Fotbalul unește, politica dezbină. Fotbalul adună mulțimi, ceea ce un politician nu face”

- Turcia a fost un exemplu aparte la Euro, cu 8 jucători de națională născuți în afara țării, cam toți în vestul Europei. Situația e replicată în foarte multe cazuri, Elveția, Germania, Olanda etc. Vi se pare că modelul naționalelor a devenit cumva perimat în fotbal? Că poate ar trebui să trecem la un alt criteriu, dată fiind diversitatea culturală și etnică în creștere din toate țările Europei?
- Competițiile europene pentru cluburi sunt deja al treilea model despre care vorbiți. Pe de altă parte, faptul că definiția națiunii nu mai e nici pur etnică, nici legată de locul nașterii este departe de a justifica lamentații așa grozave. Cei care cântă imnul unei țări merită să joace în națională, cine e în stare să joace doar pentru club e bun acolo, fie că e la nivel de campionat intern sau ajunge în competiții europene, iar noi, spectatorii, vom continua să iubim confruntarea, golurile, pasele și centrările frumoase, ne vom bucura la victorii și vom fi mâhniți după înfrângeri. Fotbalul rămâne joc. Și au dreptul să-l practice toți. Restul e organizare.

- Accesează echipa națională un sentiment mai adânc decât echipele de club, fiindcă nu există aceeași rumoare când cluburi mari au echipe integral formate din străini? Real Madrid, de exemplu, a avut 2 spanioli titulari în finala Champions League, dar nimeni nu s-a simțit nereprezentat.
- La începutul secolului trecut, fotbalul era deja, la nivel de cluburi, o întreprindere multinațională, nu națională. Sunt și vremuri în care sentimentul național e mai puternic decât internaționalizarea. La campionate precum cel european sau la cupa mondială, e evident că pasiunea națională iese în față. Emoția imnului cântat de suporteri când joacă o echipă de club și, respectiv, emoția din tribune când pe teren e echipa națională sunt evident diferite. Nu trebuie uitat că astăzi, cu puține excepții, fotbalul adună mulțimi mai mari decât cele politice. Sunt țări unde politicienii nu pot reuni un stadion nici în momentele lor de glorie. În plus, sportul unește, în vreme ce politica dezbină. Așa că e firesc ca mulțimile să resimtă pe stadion într-un mod cu totul aparte o pasiune precum cea națională, fiindcă în alt loc nu o pot trăi. Sau o resimt în alte împrejurări într-un mod mult mai artificial.

- Credeți că toată zarva politică din Franța va afecta Jocurile Olimpice?
- Sunt convins că autoritățile sportive, administrative și politice franceze s-au pregătit suficient de bine pentru ca Jocurile Olimpice să se desfășoare fără cusur. Franța e o țară care organizează impecabil competițiile sportive. Iar partidul care ar politiza întrecerea ar avea doar de pierdut. Ce ar înțelege un spectator brazilian sau un sportiv din Burundi văzând zarva francezilor mutată în tribune sau – și mai rău – pe teren sau într-o altă incintă sportivă?

„Cel mai interesant lucru la Euro? Schimbarea ierarhiei în Europa Centrală”

- Cum vi s-a părut calitatea fotbalului la acest Euro 2024? Aveți vreun moment care v-a impresionat?
- Meciurile din grupe mi-au plăcut. Au fost, desigur, și excepții, oferite de echipe mari ca Franța sau Italia, care au jucat prost la început. Dar s-a mai întâmplat și altă dată așa. M-a impresionat dârzenia georgienilor. Meciul lor cu turcii a fost unul dintre cele mai frumoase de la acest Euro. Spaniolii au jucat cel mai bine în grupe. O echipă care mi-a lăsat o impresie bună a fost Slovenia. Austria și Elveția au jucat și ele la un nivel foarte bun. Până acum, polonezii și cehii erau cei mai buni din Europa Centrală, dar de data asta au fost foarte slabi. Prost au jucat și ungurii. Slovacii, slovenii, austriecii par să-i fi depășit. Asta mi se pare cea mai interesantă noutate a acestui Euro: schimbarea ierarhiei din Europa Centrală.

- Românii s-au entuziasmat de prestația naționalei lui Edi Iordănescu, dar unii cred că e mult entuziasm pentru o prestație modestă. Ca fan, cum vi s-a părut?
- După ce făcuserăm 0-0 cu Liechtenstein în ultimul meci de pregătire, e evident că meciul câștigat contra Ucrainei cu 3-0 ne-a entuziasmat. Meritul de a fi câștigat grupa din Germania nu trebuie neglijat. Cu Olanda nu am jucat însă decât primul sfert de oră. Nu poți câștiga contra unei echipe de talia asta când te lași dominat 75 de minute. Cel mai rău mi-a părut de meciul cu Belgia. Neatenția de la începutul partidei ne-a costat psihologic foarte mult. Elanul pe care-l căpătase echipa după primul meci a fost curmat.

- Sunt fix 30 de ani de când Generația de Aur a făcut istorie în America. Aveți vreun moment special care v-a rămas în minte din acea perioadă? Știu că e vag, dar dacă ar fi să faceți o comparație și să ne subliniați un singur lucru pe care l-a câștigat și unul pe care l-a pierdut România în această perioadă, care ar fi?
- Partida cu Argentina din 1994 e, cred, cea mai bună jucată vreodată de o națională a României. Am pierdut de atunci o anumită încrâncenare în joc: suntem moleșiți în majoritatea meciurilor. Ce a câștigat echipa noastră e susținerea masivă la meciurile jucate în deplasare. S-a văzut și-n Franța acum opt ani, dar mai ales acum, în Germania. În 2016, am fost și eu la meciul cu Albania de la Lyon: deși eram și noi câteva mii în tribune, suporterii albanezi ne dominau clar din punct de vedere numeric. Acum, Stanciu & Co. au primit o susținere în tribune care a creat și valul de simpatie de acasă. Asta a creat și iluzia că am putea câștiga mai multe meciuri, nu doar cel cu ucrainenii.

„Sunt rapidist de la 6-7 ani. Am ajutat cum am putut echipa în Liga 5”

- Văd că postați adesea despre meciurile Rapidului. Puteți să ne povestiți puțin despre această pasiune, cum a început și, poate, cum se desfășoară? Un pronostic pentru noul sezon?
- Merg la meciurile Rapidului de când aveam 6-7 ani. Tata mă ducea pe Giulești. Am prins epoca în care mai venea la stadion și câte o familie cu sufertaș de mâncare, fiindcă se juca mai întâi meciul echipelor de tineret, apoi cel al echipelor mari. Am însoțit Rapidul în toate aventurile lui din perioada ABBA, care se traduce prin: un an în A, doi ani în B 😊. Când a picat în liga a cincea, am ajutat oleacă echipa, la sugestia amicului Ovidiu Nahoi, fiindcă n-aveau nici bani de tricouri. O amintire nemaipomenită e din anii ’80 de la meciul în care Rapidul a jucat în Giulești cu Dinamo, care voia neapărat să facă din Cămătaru golgheterul Europei, după ce și alți români luaseră Gheata de Aur. Meciurile erau aranjate. După ce Cămătaru a dat primul gol, din tribună s-a auzit: „Cămătaru, hai pe noi, să ne dai și golul doi!”. Mascarada a continuat. Așa că galeria rapidistă a mai produs un alt distih genial: „Cămătaru Rodion / Nu iei gheată, iei șoșon”. Imediat după aceea, spectatorii au început să arunce încălțările pe gazon. Irepetabil. Nu dau vreun pronostic pentru sezonul următor. Prefer să mărturisesc o speranță, și anume că Rapidulețul, cum era alintată echipa mai demult, se va califica într-o cupă europeană.

- Multe voci îl văd pe Dan Șucu interesat de un rol în scena politică din România, deși patronul Rapidului a spus în mod repetat că nu e cazul. Ce impresie vă face?
- Eu sper ca patronul Rapidului să continue treaba bună pe care a început-o la club. Inclusiv la centrele pentru juniori. Rapidul are nevoie de jucători crescuți în propria ogradă. Un efect al entuziasmului popular creat în jurul echipei care a participat la Euro 2024 ar putea fi creșterea numărului de copii dornici să învețe acest joc. Tenisul a produs în anii ’70 ceva similar, după succesul lui Ilie Năstase în turnee importante. Și eu m-am apucat să joc tenis pe trotuarul din spatele blocului, folosind un tocător de lemn, apoi am făcut un pas suplimentar, fiindcă părinții mi-au cumpărat o rachetă și m-au dus la Arenele Progresul, unde am învățat să joc cu marele Cucu Schmidt. Azi, resursele de care dispun familiile sunt mult mai mari, iar puștii și puștoaicele se pot îndrăgosti de multe alte sporturi.

- Premierul Ciolacu a anunțat că Guvernul va finanța academiile private de fotbal din România. Au fost destule controverse privind utilizarea banilor publici în sportul privat. Cum vedeți dumneavoastră această dezbatere? Unde și cât ar trebui să se implice statul?
- Nu e deloc clar ce vrea premierul, fiindcă a anunțat că va sprijini și școlile private de fotbal, dar și pe cele publice cu câte un leu pentru fiecare leu cheltuit de cluburi sau de FRF. Asta e expresia pe care a consemnat-o presa. Nu sunt convins că la Curtea de Conturi se va valida un mecanism care dublează automat un buget public sau privat. Mai ales că nu e clar când intervine viramentul de la guvern: imediat după ce se alcătuiește bugetul respectivelor stabilimente ori după ce e încheiată o execuție bugetară anuală? Mă tem că Ciolacu a făcut un simplu exercițiu de imagine. A tot căutat să se agațe de reușitele sportivilor. Nu i-a ieșit operațiunea de imagine, așa că s-a gândit să promită bani. E o formă de populism cam ieftin.

23%dintre francezi cred în 2023 că „cei născuți din imigranți NU sunt, de fapt, francezi”, o creștere de 21,4% în 2022