Preparatorul fizic de la VfB Stuttgart are amintiri puternice din România: "Am fost fanul Stelei"

Tipul e acum unul dintre secunzii lui Bruno Labbadia la Stuttgart, prima adversară a trupei lui Reghe în Europa League. Spune că i-ar face plăcere să-l cunoască personal pe Duckadam şi recunoaşte că, la pensie, ar prefera să se stabilească la Bucureşti sau Poiana Braşov, nu în Germania.

Dr. Christos Papadopoulos: ”România e a doua mea casă”

Vedetele lui Stuttgart, Cacau şi Ibisevici, îl alintă ”Papa”. Omul vorbeşte foarte bine româneşte, deşi n-a mai făcut-o de 25 de ani! Povesteşte aventurile studenţiei, cum era să fie arestat la Bacău şi de ce ar prefera să se stabilească la bătrîneţe în ţara noastră, nu în Germania.

"Vai de mine! E o plăţere". Echipat în şort bleumarin şi tricou alb cu însemnele VfB Stuttgart pe piept, un tip la vreun metru şi şaptezecişicinci se desprinde de lîngă Bruno Labbadia şi Fredi Bobici, antrenorul şi managerul şvabilor, după ce-i asigură că "tipul de după gard, care a ajuns prin terasa restaurantului la antrenamentul închis de dinaintea meciului cu Fortuna Dusseldorf, nu e spion, ci un jurnalist român".

Cu tenul tuciuriu, parcă ars încontinuu de soarele Zakynthosului, şi cu nişte ochelari de vedere cu rame rotunde şi mici, tip "Einstein", omul pare profesorul de filosofie rătăcit pe terenul de fotbal. Surpriza neplăcută ar fi să-l iei la preţ de matineu pe acest domn aparent firav şi să te dai la el, nervos, la vreun semafor prin Bucureşti. Veţi vedea mai departe de ce. Dar dr. Christos Papadopoulos furnizeză şi surpize plăcute. Precum aceea că vorbeşte fluent româneşte cu acel "ţ" frecvent, evident cu aromă de tzatziki.

Misterul se dezleagă la o masă a restaurantului din incinta bazei de pregătire a primului adversar al Stelei din Europa League. Omul din faţa mea e unul dintre secunzii lui Labbadia, cel care se ocupă în principal de pregătirea fizică la echipă. De bază e ceea ce numeam noi profesor de sport, cu diploma luată în România, în 1988, la IEFS. De aici începe povestea.

- Aşa de bine îmi pare că mai exersez şi eu limba română! Îmi cer scuze însă că n-am mai vorbit de 25 ani. La dracu! Vorbesc mizerabil!

Jur că n-am pus o literă de la mine. Inclusiv la ultimul cuvînt, căruia grecul din faţa mea îi ştie sensul după atîta timp, iar unii de pe la Bucureşti mai au un pic şi intră în conflict diplomatic cu Parisul. "Papa", cum îi zic Cacau sau Ibisevici, chiar vorbeşte remarcabil. Şi foloseşte des expresii ca "Vai de mine!", "La dracu!" ,"Balamuc".

Arestat pentru o farfurie spartă la un sirtaki

Pînă să-mi spună de ce a ales România pentru studii şi ca să pricep contextul, omul ţine să-mi facă puţină istorie a Greciei postbelice. Despre războiul intern dintre comunişti şi capitalişti, despre dictaură, despre sărăcie, despre reconstrucţie şi nevoia de specialişti. Chiar şi în educaţie fizică, aşa cum a ales el. De ce România?

- Totul se petrecea după Olimpiada din '80 de la Moscova, cînd esticii dominau sportul mondial. Eu acolo am vrut să plec, însă pentru că nu am primit viză de la ruşi m-am reorientat. Comuniştii nu ne acceptau uşor, iar România avea atunci acea deschidere şi spre capitalişti. Ţineţi minte că aţi participat la Olimpiada din America, cînd fostele state comuniste, cum se zice (îşi caută cuvîntul), refuză.

- Boicotaseră.
- Aşa e, aşa se spune

- Dar de ce la comunişti?
- N-are legătură cu politica, ci cu sportul. La ce rezultate aţi avut atunci în sport, era clar că sistemul de pregătire, metodologia, erau excelente.

-Şi aţi fost admis la IEFS!
- Da, am învăţat limba română întîi în Grecia, un an, după care am plecat în România, primul an, pregătitor, în Bacău. Acolo am tras şi prima spaimă. Vai de mine! Era ziua unei colege, Elefteria, sărbătoream cu toţii la hotelul ăla înalt, parcă Moldova îi spune (tac şi mă ruşinez în mine, nu-mi aduc aminte dacă se cheamă aşa sau Decebal), aveam şi formaţie şi a cîntat un sirtaki. Cum e tradiţia la noi, am început să spargem farfurii. Imediat a venit Miliţia. Balamuc mare! Ne-au scos afară, ne-au înconjurat, aveau puştile îndreptate spre noi şi am mers aşa pe bulevardul acela din centru vreo patru kilometri pînă la sediul Miliţiei. În văzul trecătorilor. Au vrut să ne aresteze pe motiv că atentasem la siguraţa statului şi că stricasem bunurile naţionale. Adică farfuriile. Vai de mine! Am stat acolo ceva timp, am luat legătura cu ambasada. A fost nevoie de nişte fotografii cu Andreas Papandreou, prim-ministru grec de atunci, surpins că făcea acelaşi lucru la un chef, ca să înţeleagă şi să ne dea drumul.

Sala ascunsă de la Facultatea de Instalaţii
Mă uit din nou la el şi încerc să descopăr sportul pe care l-a practicat. Poate un atlet de fond. Poate o extremă de handbal. "De la 12 ani fac tae-kwando. Sport de golani cum se spunea la noi". Acum are 48 de ani, dar înţelegeţi de ce vă spuneam să vă abţineţi la semafor. La IEFS a ales specializarea judo. Şi explică.

- În România, artele marţiale erau interzise la acea vreme. Cine practica intra în vizorul Securităţii. Eu, împreună cu nişte colegi greci, dar şi cu români făceam pe ascuns pe undeva pe la Facultatea de Instalaţii. De 3 ori am echipat acea sală şi de 3 ori ne-au confiscat totul. La dracu!

- Bănuiesc că aţi ales judo pentru că era cel mai aproape de tae-kwondo.
- Exact. Nu ştiam multe sporturi. Cînd ne-au ţinut primele ore de handbal, noi grecii, nu înţelegeam mai nimic. Ca şi la ski. Că primele zăpezi tot în România le-am văzut. La noi, pe vremea aia, nu erau nicio pîrtie.

Fanul Stelei, al lui Duckadam şi al strachingului lui "Sensei"
Christos a stat la Bucureşti între '84 şi '88, exact perioada de maximă glorie a Stelei, timp în care echipa a cîştigat Cupa Campionilor.

- Vai de mine! Ce balamuc a fost atunci! Ţin minte că am văzut finala în Regie. Eram fan pe vremea aia. Duckadam mi-a rămas în memorie.

Îi spun că Helmuth e directorul de imagine al Stelei. Nu ştia. Cînd a aflat, faţa i s-a deschis şi ochelăreii rotunzi i-au sărit de pe nas. Spera să-l vadă joi la Stuttgart. I-am explicat că, din păcate, probabil nu va veni din cauza operaţiei. I-am promis că la returul de la Bucureşti am să le fac cunoştinţă. Nu degeaba, evident. Am mai cîştigat o oră de dialog.

- Vă duceaţi la meciuri?
- Daaaaaa. Dar să vă spun un secret. Eu am văzut mai multe antrenamente ale Stelei decît jocuri. În perioada aia, la Steaua se făcea ceva absolut nou: strachingul de dinainte de antrenament. Vai de mine, pentru noi era ceva foarte interesant!

- Tot un specialist de arte marţiale l-a introdus.
- Da? Nu ştiam. Cum îl cheamă?

- Florentin Marinescu. "Sensei" îl alintau jucătorii.
- Marinescu, parcă îmi spune ceva numele. Ştiu că erau mai mulţi practicanţi, dar să ştiţi că mulţi se fereau unul de celălalt. Nu se prezentau, tot de frica Securităţii.

"Aveaţi rezultate în sport, pentru că aveaţi o şcoală extraordinară"

- Dar, revenind, vă plăcea fotbalul.
- N-avea cum să nu-mi placă, mai ales la ce echipă avea Steaua. În plus, şeful de la IEFS de atunci, era fost antrenor de fotbal. Vai de mine! Excelent ne preda!

- Profesorul Motroc.
- Exact. Motrocul mi-a plăcut foarte mult. (Formularea mi s-a părut superbă). De la lecţiile lui n-am lipsit niciodată, făcea şi practic foarte bine. Şi acum am cărţile scrise de el şi de alţii. Metodica aceea predată atunci şi metodologia antrenamentelor să ştiţi că sînt extraordinare şi acum. Acelea sînt bazele adevărate după care m-am ghidat întotdeauna.

- Cu toată trecerea timpului?
- Eu colind mult, predau în diverse universităţi, în vara asta am fost la Chicago. Dacă vedeţi cărţile lor, cu multe poze, vă apucă rîsul. La dracu! Cărţile din România nu se compară.

- Păreţi nostalgic!
- Nu, vorbesc ca profesionist. Uite, acum, după 20 de ani de la căderea comunismului, nemţii de aici, din Vest, se întreabă de ce nu s-a luat ceea ce era bun de la fosta DDR. Şi se referă tocmai la baza metodologiei sportului. Iar eu, vă spun sincer, am învăţat cum să predau datorită profesorilor din România. Şi le mulţumesc mereu în gînd.

- Aţi mai ţinut legătura cu ei?
- Foarte puţin. Cu unul singur, Adrian Gogea, tatăl meu ştiinţific. Acum e pensionar. Dacă va citi, îi transmit sănătate!

"M-aş retrage undeva la Bucureşti sau Poiana Braşov"

Christos a terminat facultatea în 1988, şi-a luat diploma şi a plecat înapoi în Grecia. În 1992 s-a întors pentru a-şi face masteratul în judo, iar în 1997 a mai venit o dată pentru a susţine lucrearea de doctorat în pregătire fizică, ambele după studii la fără frecvenţă. De atunci, numele său apare scris Dr. Christos Papadopoulos, aşa cum îl găsiţi şi acum pe site-ul oficial al VfB Stuttgart.

- Rămîne un mister pentru mine cum de vorbiţi atît de bine după 25 de ani!
- Să ştiţi că tot ce faci din pasiune rămîne! Pentru mine, România e ca a doua casă, după Grecia.

- Nu Germania? Staţi aici de 20 de ani, v-aţi căsătorit cu o grecoaică, aveţi 3 copii născuţi aici, nici o legătură cu România.
- Da, dar la bătrîneţe, dacă ar fi să aleg între Germania şi România, m-aş retrage undeva la Bucureşti sau Poiana Braşov. Mi-a plăcut enorm. Căldura oamenilor şi timpurile grele mi-au demonstrat că omenia e cea mai de preţ. Ştii, cînd ai pe masă doar o mămăligă mică, şi din ea dai imediat unuia care nu are deloc, atunci contează.

- Mămăligă?
- Da, n-am uitat nimic. Şi ştii de ce? Pentru că, aici, în jumătatea de nord a Europei, oamenii sînt mai distanţi, iar dacă au o problemă, se duc imediat la psiholog, n-o spun prietenilor. La noi, totul se rezolvă la o cafea, la o tablă, la o mămăligă cu brînză.

"La noi". Ce frumos sună din gura unuia care joi va fi pe bancă la ei!