Articol de GSP - Publicat marti, 10 octombrie 2017 13:38
Florin Motroc (50 de ani) e plecat de 8 ani din România și antrenează în țările arabe. În prezent este în Oman, la Dhofar SCSC. A reușit să câștige Supercupa împotriva lui Ilie Balaci, care antrenează Al-Suwaiq Club.
A mai trecut prin Iordania, Kuweit, Bahrain, Arabia Saudită, Emiratele Arabe și a povestit pentru GSP.RO experiențele trăite. Vorbește cu pasiune despre fotbalul din Oman, despre salariile de acolo și ce a găsit în țara din sud-estul Peninsulei Arabe.
- Domnule Motroc, cum e fotbalul în Oman?
- Am crezut că voi găsi un nivel mai scăzut faţă de fotbalul din ţările unde am antrenat până acum, însă nu a fost aşa! Am găsit fotbalişti foarte talentaţi, plini de calităţi, însă cu multe probleme din punct de vedere al mentalităţii greşite pe care o moştenesc cam toţi din ţările din Golf, căci puţini înţeleg că, doar prin multă muncă şi cu multe sacrificii poţi atinge mari performanţe atât în evoluţiile tale, cât şi în rezultatele echipei! Există mult material uman de calitate, însă trebuie multă pricepere şi înţelepciune în a-i duce pe drumul pe care îl vrei tu ca antrenor! Mereu e o provocare să antrenezi în această zonă!
- Dar viața? E greu pentru un străin?
- Omanul e o ţară liniştită, ferită de probleme, nu prea am auzit ca aici să fi fost ceva incidente, absolut nimic, e o ţară deschisă, unde poţi asculta muzică dacă vrei sau poţi bea un pahar de bere sau vin dacă vrei, în anumite restaurante. Omanul e o ţară cu o climă absolut superbă, temperaturile nu se duc mai sus de 33-34 de grade ziua şi seara nu coboară sub 27 de grade, singura perioada oarecum mai urâtă, dacă pot să-i spun aşa, e în vară, cam 2 luni, iulie şi august când plouă mai mereu, o ploaie foarte măruntă de vară. Touși această perioadă atrage foarte mulţi turişti, mai ales aici la mine în oraşul Salalah! M-ai întrebat și dacă e greu. Peste tot e greu, nu doar aici. E greu când nu ai familia lângă tine, indiferent de locație.
- Mă uit pe CV-ul dumneavoastră, văd multe echipe antrenate în țările arabe, mai puțin pe la noi. Ce s-a întâmplat? Nu v-ați simțit respectat în țară?
- În ţară am început să antrenez din 1999 când am venit de la Sheriff Tiraspol. Cu toate că mai aveam 2 ani de contract, neputând să-mi reziliez contractul, am jucat la ICSIM Bucureşti - Liga a 4-a, amatori, unde era antrenor tatăl lui Augustin Viziru, căci doar în Liga 4-a puteam juca şi antrenând şi o grupă de juniori U16, a fost o experienţă fantastică, care m-a ajutat mult în cariera de antrenor. Am putut experimenta anumite lucruri, pe care poate la alt nivel nu aveai timpul şi răbdarea oamenilor în a face aşa ceva. Deci startul l-am luat la ICSIM, apoi au mai fost Rapid tineret şi Rapid 2, Sportul Studenţesc, Prefab Modelu, Rocar, Pandurii Tg.Jiu şi Farul Constanţa, toate aceste perioade m-au ajutat să-mi formez o filosofie, însuşită în mare parte de la tatăl meu. Lucrurile văzute în acea perioadă lângă tata, lucrurile văzute în perioada cât am jucat, plus această perioadă în care am antrenat luând-o de jos, cât şi ca secund o perioadă de câţiva ani, m-au ajutat fantastic în momentul când am intrat în pâine că antrenor principal! De aceea, consider că e fantastic de important să o iei de jos, să poţi avea şansă să-ţi încerci ideile, undeva unde nu se cer rezultate imediate, ci în timp. Legat de cum am ales ţările arabe, ele cred că m-au ales pe mine, aşa a vrut Dumnezeu, prima dată am plecat în 2002 cu domnul Sichitiu, secund la Shabab Dubai, reuşind să salvăm echipa de la retrogradare. Apoi am plecat împreună cu dansul în Kuwait, promovând o echipă din liga 2-a, Al Jahra, eu din postura de secund şi jucător, apoi domnul Sichitiu a plecat. Eu am rămas principal tot acel sezon 2002-2003, dar din vara următoare l-am urmat pe domnul Sichitiu în Emirate, unde am promovat o altă echipă Baniyas FC în prima ligă. În vară, am revenit în ţară, unde am antrenat la echipele enumerate mai devreme şi abia în 2009, când eram la Farul şeful academiei şi antrenăm echipa a 2-a a Farului din Liga a 3-a. A fost greu aici, ultimele 4 luni nu mi-am primit salariul. Am plecat apoi împreună cu domnul Mulţescu în Arabia Saudită la Taawon. Din acel an, de fapt din iarnă , când domnul Mulţescu a plecat, eu am rămas principal la dorinţa clubului, însă cu acordul dânsului. Am început o aventură ca antrenor principal încununată cu 6 trofee (2 titluri de campion, 2 Supercupe, 2 Cupe ale Federaţiilor din Kuwait şi Bahrain, plus o finală a Emirului) în aproape 8 ani în această zonă! Legat de faptul dacă am fost sau nu respectat nu vreau să comentez prea multe, ci doar un singur aspect. Cred că nu am fost compatibil cu anumiţi oameni cu care am colaborat sau poate ar fi trebuit la un moment dat să colaborez şi Dumnezeu m-a îndrumat pe acest drum!
- Puteți face o comparație între fotbalul din Oman și cel românesc?
- Aşa cum îţi spuneam la început, material uman există, încet-încet s-au adus antrenori cu cărţi de vizită, jucătorii au început să fie mai disciplinaţi tactic, nu pot spune că e o diferenţă notabilă. Un singur lucru, care e foarte important, este că jucătorii aici vin în marea lor majoritate de la serviciu, uneori direct la antrenamente şi astfel e foarte greu să poţi face un program planificat, mereu trebuie să ai mai multe variante de antrenamente şi să te adaptezi în aşa fel încât să poţi scoate totuşi ceva din acel antrenament. Să antrenezi aici, e într-adevăr o mare performanţă, căci nu e uşor să ţii cont de atâtea lucruri, dacă au mâncat, s-au odihnit, de căldură, umiditate și tot așa. E mult mai complicat decât pare.
- Partea financiară cum este?
- Jucătorii localnici au salarii destul de mici. Salarii bune au acolo unde lucrează. Sunt în armată, la poliție, profesori și chiar muncesc în industria petrolului. Salariul din fotbal nu este un motiv semnificativ în a-i determina pe jucători, ci dragostea pentru acest joc, primele la unele echipe lipsind cu desăvârşire. Mai iau bani doar la atingerea unor obiective, dar depinde și aici de echipă. E adevărat că salariile mai întârzie şi pe aici. Deocamdată, la mine e ok , nu avem întârzieri, însă la alte cluburi mai sunt probleme.
- Cât se câștigă mai exact?
- Salariile localnicilor nu sunt foarte mari. Dar sunt fotbaliști de echipă națională care sunt plătiți mai bine. Pot lua câteva zeci de mii de dolari pe an. La străini sunt la fel. Pleacă de la câteva zeci de mii de dolari și pot ajunge la câteva sute de mii. Mi-e greu să-ți spun sume exacte. Sunt diferențe mari, contează mult și cine conduce clubul, cât e de potent financiar. Eu pot spune că am noroc, pentru că președintele meu e un om foarte bogat și ambițios în a face performanță. Asta ne motivează pe toți, și jucători și staff. Când e mulțumit ne mai dă și prime surpriză.
- Sunt fotbaliști în Oman care ar face față în România?
- Pot spune că sunt fotbalişti plini de calităţi, jucători care din punctul meu de vedere ar putea să joace uşor în România sau Europa, însă nu vor să depăşească un anumit prag al suferinţei. Le convine să rămână într-o zona de confort din punct de vedere al pregătirii fizice, acest aspect fiind o problemă, plus serviciul pe care nu vor să-l lase.
- Vin oameni la meciuri?
- Sunt meciuri la care nu prea vin suporteri, însă am avut şi jocuri cu stadionul aproape plin, deci de la câteva sute, la câteva mii de fani. Ăsta e un aspect neplăcut, mulţi stând la TV să vadă meciurile, din păcate. Apoi le comentează pe reţelele de socializare. Am văzut că, din păcate, şi în ţară avem din ce în ce mai puţini suporteri la meciuri. Nu e plăcut pentru nimeni acest aspect, mai ales pentru cei implicați, antrenori și jucători. Spectatorii fiind elementul cel mai important din peisajul fotbalistic.
- Cum vă înțelegeți cu șefii clubului?
- Relaţia mea cu preşedintele e una excelentă, atâta timp cât ai rezultate totul e ok, mulţumesc lui Dumnezeu am reuşit să câştig Supercupa Omanului, trofeu pe care şeicul şi-l dorea foarte mult, trofeu care mi-a dat linişte să pot pregăti începutul de sezon oarecum mai liniştit. Peste tot rezultatele sunt cele care menţin relaţiile ok sau nu cu cei care conduc echipele, asta e viaţa. Am fost privilegiat în aceşti ultimi ani, căci nu am prea pierdut multe jocuri, cu toate că nu am antrenat super echipe şi nu vreau să intru în detalii, să nu fiu considerat că lipsit de modestie.
- În Oman este și Ilie Balaci. Vorbiți des?
- Cu Ilie am discut în vară, exact când am început pregătirile, ne-am întâlnit la un turneu aici, la mine în oraş și am remizat, 1-1. Apoi, înainte de meciul din Supercupă am discutat puțin, dar după joc nu am mai avut posibilitatea să mai vorbim. A plecat destul de repede de la stadion. O să ne revedem peste câteva zile pentru că vom juca în campionat.
- Apropo de Supercupă, cum a fost duelul cu Ilie Balaci?
- Am câștigat atunci, dar niciun meci nu seamănă cu altul. El a început foarte bine campionatul, e adevărat că a avut meciuri mai ușoare și e pe primul loc, cu maximum de puncte. Noi suntem pe 4, dar am avut meciuri grele, cu echipe din primele 4 de anul trecut. Am avut și ghinioane, mulți accidentați. În fine, nu intru în detalii. Să vedem la meciul de peste câteva zile. Și echipa mea, și a lui sunt de tradiție, cu jucători de națională, deci va fi interesant. Un cap de afiș aici în Oman.
- Dacă vi s-ar propune un proiect serios pentru România ați veni înapoi?
- Da, poate aș veni acasă, însă aşa cum îţi spuneam mai devreme, cam greu găsesc pe cineva compatibil cu mine, în ceea ce priveşte liniştea, încrederea, corectitudinea, sinceritatea, verticalitatea , devotamentul. Cam greu, dar nu imposibil. Am avut ceva discuții în trecut, dar nimic concret, nimic convingător, nimic serios. Astfel am fost nevoit să plec acolo unde sunt dorit, apreciat și respectat.
- Cum vi se pare fotbalul românesc față de momentul în care ați plecat?
- Din păcate, e în cădere liberă, din 2009 de când am plecat afară, au dispărut cluburi cu mare tradiţie, s-au distrus terenuri și baze, au intrat mulţi oameni de fotbal în puşcărie, între timp au şi ieşit, spectatorii au fugit şi ei. Îmi aduc aminte cu nostalgie la momentele când la antrenamentele noastre cu Rapid pe Giuleşti aveam câteva mii de suporteri în tribună, acum nu mai avem Rapid. Sper să reînviem precum Pasărea Phoenix. Atâta timp cât nu investim în infrastructură, în pregătirea celor care ar trebui să ne formeze şi să ne antreneze noii jucători, nu investim în creşterea şi instruirea copiilor, nu avem cum să emitem pretenţii. Şi mă opresc aici, căci ar fi multe de spus şi mi-e că deranjez. Avem multe de făcut, însă trebuie să trecem la treabă concret, vorba părintelui Papacioc: "Nu a zice, ci a mişca înseamnă a ajunge!", altfel nu ştiu când ne vom opri din această cădere.
201 meciuri
a adunat Florin Motroc ca jucător în Liga 1, reușind să înscrie de 20 de ori
)
)
)
)
)
)
)
