Articol de Daniel Nanu - Publicat joi, 07 septembrie 2017 10:29
Luni, 4 septembrie 2017, seara, Eskișehir, undeva în regiunea Anatolia. Mașina șerpuiește pe niște drumuri prăfuite și pietruite. Când mai butonez telecomanda, cam așa se vede în telenovelele turcești a căror acțiune se prelinge acum vreo jumătate de secol. Dacă GPS-ul n-ar chițăi din 50 în 50 de metri, aș face pariu că mergem aiurea.
"Ai adus ziare de acasă?"
Dindărătul unor pomi uriași se deschide însă un hotel cu geamuri negre și brâuri aurii. Mașini de poliție și forțe de securitate patrulează în față la "Tasigo Hotel Eskișehir", stabilimentul de 5 stele unde stă naționala Turciei. Autocarul Mercedes roșu a oprit în parcare. Mircea Lucescu, în treningul Nike albastru și bleu, intră îngândurat în holul mare cât al unui muzeu somptuos. Urmează întrebarea pe care o pune de fiecare dată. "Mi-ai adus ziarele de acasă?".
Se așează pe canapelele din piele colorată și le frunzărește la primele pagini. Dau să câștig timp. "Va fi foarte greu, nu?". Continuă să răsfoiască presa. "Ce spui?". Repet întrebarea banală, pusă mai mult ca să intru și eu în joc. Își ridică privirea albastră și întreabă la rândul său. Parcă mai mult din priviri. "Ți-e chiar așa frică de ei?". Mă încearcă ceva între jenă și mirare. Am în fața mea un antrenor a cărei echipă a pierdut clar, 0-2, acum două zile în Ucraina, chit că nedreptățită de o brigadă de arbitri bună să-i facă acompaniament lui Stevie Wonder, cu scuze pentru marele muzician. Aceeași echipă joacă acum împotriva Croației, care a venit cu titulari de la Real, Inter și Juventus.
Copilul care fugea după tramvai
În același timp, am în fața mea un antrenor de 72 de ani care face de vreo 6 decenii un singur lucru: fotbal. Asta încă din copilărie, când fugea după tramvai și se agăța de scară din două motive: să-și antreneze viteza și pentru faptul că nu avea bani de bilet. Un antrenor care a părăsit în tinerețe Bucureștiul și siguranța viitorului oferită de Dinamo, ca să alerge la Hunedoara prin fumul coșurilor de la combinat, alături de o trupă de puști pe care urma să-i ducă la echipa națională și în lume.
A urcat în camera de la Tasigo, am mai scris asta pe blogul personal, cu ziarele sub braț, dar și cu grijile, ideile și experiența sa de antrenor care a s-a bătut cu marile echipe și marii jucători ai Europei, de la Gentile și Rossi la Messi și Cristiano Ronaldo.
De ce la Eskișehir
"Eskișehir New Stadium" sau, pe limba lor, "Eskișehir Yeni Stadiumu" se vede bine colorat în roșu și gri. Chit că betoanele sunt încă nefinisate. A fost inaugurat în octombrie 2016 și are o poveste interesantă din cale afară. În urmă cu vreo 3 ani, echipa locală a retrogradat în liga a doua, în urma unui meci pierdut acasă cu Medipol Bașakșehir. De furie, suporterii au dat foc vechiului stadion! Așa a apărut "New Stadium".
În noiembrie 1989, 5 noiembrie, am fost la Craiova - Dinamo 1-0, prima înfrângere în acel campionat a marii echipe construite de Lucescu. Cu o lună și jumătate înainte de căderea lui Ceaușescu, 55.000 de olteni au scandat atunci "Dinamo, uită-te, ora ta se-apropie!".
Am fost în 2000 la Belgrad, la Serbia - Croația, preliminariile CM pentru Japonia și Coreea de Sud. Prima lor confruntare pe teren după războiul care a ciopârțit fosta Iugoslavie. Pe o întreagă tribună a fost desfășurat un banner uriaș pe care scria "Welcome to Hell". La ieșirea pe teren a Croației, 80.000 de sârbi înghesuiți pe "Maracana" belgrădeană au scandat "Ați ajuns în Iad!".
Am fost pe "San Siro" la un Milan - Inter 3-0, în care a fost eliminat Chivu. Era ultimul scudetto al "Diavolului", cu Allegri pe bancă. La 2 metri de pupitrul de la masa presei, un puști de vreo 6-7 anișori striga mai tare decât tatăl său, "Milan, Milan!"... Purta un tricou cu numărul 3, inscripționat Maldini. Am văzut celebrul "Zid Galben" din peluza de la Dortmund. Am ascultat pe Old Trafford zguduitorul "Glory, glory, Man United!"... Și ar mai fi.
M-am întrebat de ce federația turcă a dus acest meci crucial contra Croației la Eskișehir, în condițiile în care la Istanbul sunt cele 3 stadioane spectaculoase ale cluburilor mari. Marți, 5 septembrie, am aflat răspunsul. Cu o oră înainte de meci și cu vreo jumătate de oră după, cei 35.000 de la Eskișehir au arătat croaților cam cum arată, cu adevărat, Iadul.
Pe la jumătatea reprizei a doua, după marea ocazie a lui Perisici, șutul care a fâlfâit la o palmă de bara lui Volkan Babacan, stadionul a început să interpreteze un ritm prin toate sunetele de pe Pământ. Același ritm a fost bătut din palme, țipat, chirăit, cântat și chiar sâsâit! Toate aceste forme, îmbrăcate în luminițele lanternelor de la telefoane, se încheia cu clocotitorul "Turkiye!".
Modrici din "Lacul Lebedelor" și golul lui Tosun
Privesc notițele scrise nervos și amestecat. Revăd pe hârtie și în minte marea ocazie a lui Cenk Tosun, era minutul 11, din pasa lui Arda Turan. Am dat să întreb cine a tras, dar mi-a fost greu să-l aud pe colegul din dreapta mea. Cel din stânga, stătea la marginea pupitrelor de la masa presei, se prăvălise deja câteva trepte, crezând că e gol!
Modrici parcă nu joacă la Real Madrid, ci în Lacul Lebedelor. Jocul curge către 0-0. Ar mai fi vreun sfert de oră. Oguzhan prinde un șut de la marginea careului... Subasici pune palmele ca în curtea școlii, mingea sare în mijlocul careului, iar Tosun nu mai stă pe gânduri, e 1-0 pentru Turcia și pentru Lucescuuuu!!!!
Masa presei e ceva între carnaval și rugăciune. Turcia atacă la 1-0, croații fac un fault aproape de careul lor, centralul Victor Kassai dă drumul la joc, Lucescu protestează și intră cam vreun metru în teren! Arbitrul de rezervă aproape îl cuprinde de mijloc, nu mai e fotbal, e ceva judo sau lupte... Cele 4 minute de prelungiri trec greu.
Lucescu strigă de pe margine, de unde atâta energie?, nu-mi dau seama dacă strigă la arbitru sau la ai lui... Kassai fluieră ultima oară.
Turcia a bătut Croația. Plec în crucea nopții și tăiem drumul de la Eskișehir la Istanbul. Neoane portocalii și tuneluri de doi-trei kilometri ne însoțesc la tot pasul.
)
)
)
)
)
)
)
)
