)
Articol de Alin Buzărin - Publicat vineri, 08 aprilie 2022 17:24 / Actualizat vineri, 08 aprilie 2022 17:24
La 61 de ani, Igor Belanov se înrolează și își apără țara. E una dintre fotografiile care merită prima pagină nu doar în publicațiile de sport.
Peisajul de câmp de luptă e autentic. Tranșee „întărite” cu saci de pămînt. Cer noros deasupra și patru bărbați. Fețe aspre, cu mâinile pe arme. Unul, cel mai din dreapta, pare puști, n-are cum să fie Belanov, probabil că nici nu se născuse în 1986, pe vremea „celui de-al doilea Kiev” (vom explica mai jos noțiunea).
Ceilalți doi sunt și ei pe la „patruzeci și ceva”, așa că Belanov nu poate fi decât cel din stânga sus. Mai încărunțit decât așteptările, dar cu mai mult păr, el, care încă din vremea Balonului de Aur era amenințat de o pleșuvie precoce. Dar azi pentru așa ceva există leacuri, nu acesta e subiectul…
De ce „al doilea Kiev”?
Primul Dinamo Kiev a atins vârful în 1975, când Valeri Lobanovski (1939-2002) avea doar 36 de ani. Nu neapărat pentru că a luat Cupa Cupelor (3-0 în finală cu Ferencvaros, n-a fost foarte greu), ci fiindcă în Supercupa Europei a învins de două ori (1-0 și 2-1) Bayernul lui Beckenbauer și Gerd Muller.
Blohin, vedeta Kievului, a primit Balonul de Aur în acel an, 1975. Al doilea Kiev a apărut cam un deceniu mai târziu, tot cu Lobanovski pe bancă, tot cu Blohin jucând (avea deja 34 de ani), dar pe post de vedetă a atacului, explodând cu acel prilej, cu Igor Belanov.
A fost odată pe Camp Nou
S-a lăsat cu încă o Cupă a Cupelor (1986), tot 3-0 în finală, de această data însă cu un adversar mult mai puternic, Atletico Madrid, după care a urmat pierderea Supercupei, la Monte Carlo, în fața Stelei.
În fine, al treilea Kiev a fost după alt deceniu, cu Lobanovski de-acum bătrân și cu Șevcenko și Rebrov strălucind. Nu s-a mai luat vreun trofeu (doar sfert de finală, pierdut cu Juve), însă un 4-0 pe Camp Nou, în fața Barcelonei, nu poate fi ignorat.
„Funcționarul” pirpiriu
Rămânem în istorie, la „al doilea Kiev”. În octombrie 1985, Dinamo Kiev, echipă încă sovietică, trecea pe la Craiova, în drum spre acea finală cu Atletico Madrid. „Centralul” era arhiplin și găzduia (știu ce vorbesc, am văzut toate meciurile acelor ani ai „Maximei”) cea mai bună echipă care i-a călcat vreodată iarba, chiar dacă pe-acolo trecuseră Bayern, Inter, Fiorentina, Benfica și celelalte.
Un ins mai degrabă scund (1,74m) și pirpiriu, cu alură de funcționar care tocmai a terminat programul, a arătat în Bănie mai mult decât Rummenigge, Antognoni, Tigana și ceilalți.
Părea să aibă motor, probabil că „făcea suta” în vreo 11 secunde, șuta din viteză, centra, dribla. Era Igor Belanov, Balon de Aur doar peste un an. A fost 2-2 la Craiova, apoi 3-0 la Kiev pentru „sovietici”, cu tabela fixată la acest scor încă din minutul 12.
Vremurile de atunci și de acum
Astăzi, fostul adversar al oltenilor merge pe câmpul de luptă cu arma în mână la o vârstă la care ar putea să facă altceva. Să-și depene amintirile, eventual să condamne războiul în mediul online. Însă, din câte se vede, pentru el asta n-ajunge și la 61 de ani coboară în tranșee.
E pe jumătate rus, din Odesa (acolo aproape 65% dintre locuitori sunt ruși). E încă Igor, în rusă, nu Ihor, cum ar veni transliterarea din ucraineană, măcar și pentru că a cunoscut gloria pentru Dinamo Kiev, care înseamnă Ucraina. E adevărat, i-a scris pe piept CCCP (de 33 de ori), însă așa erau vremurile, n-aveai ce să faci.
Nu e o imagine romantică!
Tocmai pentru că așa erau vremurile atunci, astăzi ele ar trebui să fie altfel. Un Balon de Aur ajuns la o vârstă tomnatică să-și apere țara cu arma în mână e un tablou care poate fi luat și drept o imagine romantică. Ar fi însă o eroare să gândim așa, când vezi ce-a fost la Bucea, nu-ți mai arde de romantism.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
