Echipa de baschet FCSB

Celor care laudă prea apăsat cele 64 de minute (până când s-a dictat acel penalty executat abia în minutul 68) roș-albastre, li se poate arăta imediat perioada cealaltă de meci, de douăzeci și ceva de minute, când tabela a arătat 3-0 pentru WHU, un rezultat justificat de toate argumentele de avancronică, dintre care cel mai convingător e diferența de valoare.

Și totuși, ora aceea…

După cum și cârcotașilor care pun la zid rezultatul de la Londra, în fond doar o înfrângere, nimic mai mult, se cuvine să li se aducă aminte că timp de o oră și-un pic FCSB a făcut unul dintre meciurile remarcabile ale românilor din ultimii ani. 

Cine știe, poate CFR să fie fost la un nivel comparabil, atunci când a jucat cu Celtic și cu Sevilla. Acea oră, acele 64 de minute sunt cele care trebuie explicate. La celelalte ne așteptam, știam foarte bine și cine sunt ei, dar mai ales cine suntem noi.

Eternul argument fizic

De peste o jumătate de veac ne plângem de deficitul de talie și de carențele de forță, în comparație cu lumea bună a fotbalului. Aproape că n-avem alt argument, în afara genei deficitare, măcar la capitolul înălțime. 

Nici măcar povestea cu lipsa bananelor din alimentație nu mai ține, fotbaliștii de astăzi au copilărit într-o perioadă în care deja acestea abundau pe rafturi.

Cvintetul

Iată că la Londra au fost prezenți pe teren din start Târnovanu (1,97 m), Dawa și Compagno (1,95 m), Tamm (1,92 m) și Edjouma (1,91 m). Un cvintet pe care-l poți etala oricând, ca garnitură de bază, într-un meci de baschet, măcar într-unul din campionatul românesc, unde probabil că sunt echipe a căror medie de înălțime nu atinge această cotă. 

Trebuie făcută și precizarea că dintre cei cinci, unul singur are sânge românesc. După cum trebuie lăudați și cei care au făcut celelalte transferuri că s-au orientat spre oameni care să surmonteze legendara noastră etichetare, aceea de a fi micuți, fâșneți, dar lipsiți de forță.

O premieră în fotbalul nostru

În urma celor cinci, vin Coman, Radunovici, Oaidă, Cordea, și ei peste 1,80 m. Dintre cei aliniați la start, doar Olaru și Crețu sunt sub această cotă, dar nu cu mult, doar cu câțiva centimetri. 

O medie de talie care probabil că n-a mai existat niciodată în fotbalul nostru. E greu să stai lângă Scamacca, Ogbonna, Kehrer sau Rice când ești cu un cap mai scund ca ei și nu poți câștiga niciun duel aerian.

De la baschet la rugby, via șah

Așa se explică primele 64 de minute. Celelalte, până la fluierul final, au și ele o explicație. La noi au intrat Tavi Popescu (peste 1,80 m), dar cu musculatură de… coeficient ELO, și Miculescu, înalt (1,89 m), însă cu alură de trestie. 

David Moyes i-a băgat pe Bowen și pe Antonio, care, fără să fie stâlpi de telegraf, au înlocuit șahul lui Tavi Popescu (țineți minte recenta fază cu banderola, care-i tot cădea de pe partea anatomică unde ar fi trebuit să se afle un biceps mult mai dezvoltat) cu rugby-ul din apropiere, de pe Twickenham, Antonio și Bowen părând veniți exact de acolo. 

Singurul de-al nostru care se apropie cumva de carura celor doi e Ovidiu Popescu, accidentat pentru o perioadă mai lungă. Din păcate, alți rugbiști n-avem.