)
Articol de Alin Buzărin - Publicat miercuri, 26 februarie 2025 00:25 / Actualizat miercuri, 26 februarie 2025 00:44
Am fost de față acum fix trei decenii, când Ovidiu Ioanițoaia împlinea 50 de ani. A dat o agapă cu toată redacția, la ”Ciorbă”, o cârciumă de pe Titulescu, botezată așa de la porecla lui Dumitru Tudor, un negustor deștept și un tip care și-a încercat norocul la mai multe echipe de fotbal.
Sărbătoritul era preocupat, dincolo de propria-i aniversare, de debutul „Procesului Etapei”, sorocit peste doar câteva zile la Canal 31, pentru că ProTV-ul propriu-zis avea să se lanseze abia în luna decembrie a acelui an, 1995. Așadar, „Procesul” e mai vechi decât ProTV-ul însuși.
La un moment dat, în toiul petrecerii, s-au adus ziarele. Calde încă, tocmai tipărite pe Brezoianu. Era duminică spre luni, fusese etapă. Ovidiu a smuls primul exemplar din „Sportul românesc” de pe stivă și a privit mai întâi clasamentul, să nu fie greșit.
Lasă-ne un comentariu după ce citești acest articol.
Fii parte din comunitatea noastră ca să poți posta comentarii și să accesezi multe alte beneficii.
Intră în cont ca să poți comenta Continuă fără contCu o oră-două în urmă îl ”făcuse” cu mâna lui, din pix, ca de fiecare dată, dar cine știe ce se putuse întâmpla la tipar… Apoi a dat pagina ”la interior”, pentru că știrile ”de-a-ntâia” le scria personal, pe toate, deci le știa pe dinafară.
În pagina a doua, de fotbal intern, pe două coloane, de sus până jos, trona un ”cursiv”: ”La mulți ani frumoși, Ovidiu Ioanițoaia!”. Semnat DD Rujan, prestigios jurnalist brașovean, unul dintre redactorii-șefi adjuncți ai ”Sportului Roșu”, la vremea aceea.
Sărbătoritul s-a uitat pe sub ochelari (întotdeauna a citit ”fără”, așa cum facem toți cei care avem dioptriile cu minus) și s-a făcut că zâmbește. L-a căutat din ochi pe nea Puiu Rujan, cu o privire care, înainte de mulțumiri, părea să aibă de reproșat un festivism pe care Ovidiu Ioanițoaia nu-l prea agrea.
Dar Rujan nu era prin preajmă, așa că proaspătul cinquantenar de-atunci s-a ridicat în picioare și a vorbit asistenței de aproape o sută de inși, câți eram. A mulțumit tuturor, dar cel mai mult s-a referit la cei tineri. Majoritatea eram cam pe la 25-30 de ani, dar existau și ”juniori” de 18-19.
A fost un discurs simplu, limpede, asezonat cu timbrul fumătorului ”de performanță”. Despre jurnalism, despre ”singura meserie pe care o știu”, cum s-a exprimat, și despre dorința ca din acea echipă pe care o selecționase ”om cu om” cât mai mulți să aibă cariere reușite în domeniu.
Unii am avut, alții au ales alte drumuri în viață. Pe cei care am continuat în presă ne-a condus și ne-a marcat mereu modul de lucru al ”selecționerului” nostru, cel care a făcut nume cunoscute din niște băieți unii poate talentați, alții poate mai trudnici sau mai flușturatici.
Fiecare am luat câte ceva de la Ovidiu Ioanițoaia, ba un fel de exprimare, ba o frântură de frază, ba chiar modul de a vedea presa însăși. Nu i le dăm înapoi pe toate acum, la trei decenii de la acea seară a anului 1995. Mai lăsăm și pentru următoarele aniversări, în anii și deceniile care vor urma.
La mulți ani, Ovidiu Ioanițoaia! Și mulțumim! Și mulțumesc!
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
