Noi și azerii, tristețea ospitalității

Întâi, despre competiția în sine. Înainte de a fi un Turneu Final European, va fi o competiție paneuropeană. Pusă la cale acum vreo opt ani, când la UEFA nici măcar nu se știa că există pe hartă Wuhanul virusului, și menținută așa, cu toate opreliștile pandemiei.

Globalizare în formă continuată

Orice logică ar fi împins la restrângerea competiției în cel mult două-trei țări apropiate geografic, dacă nu chiar în una singură, mare, puternică, în stare să asigure organizarea. Germania, Anglia, Franța, Italia, Spania, una dintre ele… 

Menținerea celor 12 gazde (probabil ca să fie în număr egal cu steluțele de pe steagul UE) nu s-a putut. Steaua Irlandei a căzut și au rămas doar 11. 

Slimfiții milenariști de la UEFA au ținut până în pânzele albe la această idee globalizantă și proastă, alambicată și în vremuri bune, de sănătate fizică a omenirii, cu atât mai greu de pus în practică în contextul în care virusul încă n-a dispărut. 

Să te fâțâi din Marea Britanie sau din Andaluzia până în Bărăganul românesc sau până la Marea Caspică în condițiile în care încă mai există restricții, pare un fel de scărpinat cu mâna stângă la urechea dreaptă. 

O acțiune ale cărei sensuri ne scapă nouă, tuturor celor care încă pretindem că gândim logic.

Rușinea noastră e cea mai mare

Cum spuneam, nouă gazde s-au calificat, două nu. A fost un risc asumat al UEFA, un țel îndeplinit pe jumătate. Dacă ajungerea la Turneul Final a Germaniei, Angliei sau Spaniei, și ele printre organizatoare, aproape că nu presupunea niciun risc, calificarea Ungariei, Scoției, României și Azerbaidjanului, țări depozitare ale unor echipe naționale de calitate discutabilă, comporta ceva emoții. 

Ungurii și scoțienii au dobândit dreptul de participare, așa că prezența competiției la Budapesta și la Glasgow are ceva sens. 

În schimb, București și Baku printre gazde, nu prea. Iar dacă pe azeri doar o minune i-ar fi putut duce la Euro, în noi UEFA a investit ceva speranțe, numai că am avut noi grijă să le risipim printre solzii de pește din rada portului Reykjavik.

Am primit ce-am meritat

Ni s-a dat tragerea la sorți, în sensul că am găzduit-o acum un an și jumătate, când abia aflaserăm că România e în afara competiției. A fost un cuțit învârtit în rană. De ei, dar și de noi, pentru că Răzvan Burleanu a avut grijă ca Gică Hagi să nu fie în acea sală. Inteligentă mișcare! 

Subiectul a fost suficient de puternic încât să abată atenția de la necalificarea României. Apoi soarta ne-a dat această grupă insipidă, complet decolorată. Ce afiș e acela în care, la tine acasă, Ucraina întâlnește Macedonia joia, de la ora patru după-amiaza?

Prezentăm un parastas drept nuntă

Sigur că sub faldul marii competiții s-au făcut stadioanele (Ghencea, Giulești, Arcul de Triumf), plus trenul până la aeroport. Probabil că fără Euro aceste lucruri certe și palpabile n-ar fi fost gata nici în două decenii. Dar una e una și alta e alta. 

Competiția continentală de la București (cele patru meciuri) nu înseamnă nici pe departe succesul pe care organizatorii în sacouri bleu-ciel se străduiesc să ni-l bage pe gât. 

Microbistul român de rând poate fi interesat de Turneul Final în sine, însă e complet imun la palidele meciuri pe care le-a primit capitala noastră. Dacă România s-ar fi calificat, ar fi fost cu totul altceva. Dacă…