)
Articol de Alin Buzărin - Publicat sambata, 27 noiembrie 2021 10:30 / Actualizat sambata, 27 noiembrie 2021 10:30
Legendarul căpitan al Stelei n-are regrete față de propria carieră, ci doar față de ingerințele în viața fotbalistică a fiului său, Alin
Tudorel Stoica strânge privirile pentru că e cine e, dar și fiindcă apare în public o dată la cinci ani, poate și mai rar. Are ce să spună, a jucat mult și a însemnat enorm. A ratat Sevilla din cauza cartonașelor galbene, dar a fost la Monte Carlo, la Tokyo și la Barcelona, în toate celelalte finale ale marii Steaua.
Ce-ar putea să regrete?
Într-o carieră impresionantă de jucător poate c-ar mai găsi regrete pe ici, pe colo. Că a luat acel cartonaș cu Anderlecht și n-a jucat la Sevilla.
Că n-a strâns mai mult de 15 selecții la echipa națională, deși valoarea i-ar fi dat dreptul din plin măcar la vreo 50. Că nu s-a născut cu vreo cinci ani mai târziu, ca să plece în străinătate nu la 35 de ani (la Lens, liga a doua franceză), ci măcar la 30, să mai pună deoparte un ban, cu care să amelioreze pensia aceea mizerabilă de la Armată, de 1.506 lei!
Nu acestea sunt însă regretele fostului căpitan ci, așa cum a insistat miercuri la "Prietenii lui Ovidiu", acela de a se fi amestecat nefast în cariera fiului său, Alin.
Momentul Anderlecht
Alin a plecat de la Steaua fraged de tot, după un singur meci în prima divizie, la 16 ani, și a devenit rapid un fel de copil-minune la Anderlecht, toată familia Stoica mutându-se în Belgia, iar Tudorel fiind angajat și el la club, mai mult în calitate de tată al vedetei în devenire decât de fost mare fotbalist român. Sau poate că din ambele motive, însă al doilea n-ar fi fost suficient.
Momentul-cheie a fost acela când în urma unor neînțelegeri cu clubul bruxellez (poate financiare, poate fotbalistice, însă de regulă ele vin împreună) în familia Stoica s-a hotărât ca Alin să plece la marea rivală FC Bruges. De fapt, se pare că Tudorel a hotărât asta, iar din acea clipă cariera lui Alin n-a mai fost cea care promitea să fie.
Ghidul fiecărui pas
Au trecut de atunci aproape două decenii. Alin, care locuiește în Elveția și vrea să se facă antrenor, a ajuns la 42 de ani, Tudorel la 67, dar regretul tatălui e la fel de apăsător ca în toate zilele care au trecut de-atunci până acum.
Și probabil că acel regret nu-i va dispărea lui Tudorel câte zile va avea și oricât ar zice fiul său că-l iartă. E regretul unui tată care a înțeles că s-a băgat prea mult în viața băiatului său, având pretenția (pe care atunci o vedea perfect justificată) de a-i ghida fiecare pas.
Alți tați, aceeași poveste
Tudorel a fost un jucător imens, liderul celei mai bune echipe din istoria fotbalului nostru. Dar iată că nici de la înălțimea acestui statut rolul de îndrumător insistent, persuasiv, al carierei fiului, n-a funcționat. În peisaj există sute, poate mii de părinți (tați, dar uneori și mame) care au impresia că fiii lor vor ajunge mari fotbaliști.
Oameni care merg la antrenamente, la meciuri de juniori, ceartă antrenorii, rup înțelegerile cu cluburile, își iau copiii și-i duc la alte echipe. Oameni care au impresia că le știu pe toate, care, dacă la orizont se întrezăresc mugurii unei posibile împliniri fotbalistice a copiilor lor, îi însoțesc peste tot, le controlează fiecare pas și fiecare moleculă de oxigen inhalată.
Nu asfixiați copiii!
Toți acești părinți trebuie să asculte povestea tristă a lui Tudorel Stoica. Dacă un mare fotbalist admite că s-a băgat mai mult decât trebuia, înseamnă că așa e.
Copiii trebuie să-și vadă singuri de drumul lor în fotbal și în viață. Sprijiniți, firește, dar nu asfixiați cu o grijă care la un moment dat poate deveni toxică, fără ca părinții să-și dea seama că în loc să facă bine, fac rău.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
