)
Articol de Alin Buzărin - Publicat vineri, 06 ianuarie 2023 14:50 / Actualizat vineri, 06 ianuarie 2023 14:51
Marele atacant dispărut e emisarul acelei generații romantice, de demult, dar care a apucat să-i impresioneze și pe cei care cred că ideea de trecut nu poate duce mai în urmă de cel mult 25-30 de ani
Pele era al trecutului, al poveștilor, al imaginilor alb-negru, cele mai multe dintre ele recondiționate din punct de vedere tehnologic, ca să poată face față rigorilor dispozitivelor de astăzi. Vialli, primul mare dispărut al fotbalului în 2023, e și al prezentului. Sau măcar al trecutului apropiat.
Ni se adresează nouă
Se adresează și celor care l-am văzut la Sibiu, în 1989, contra României (1-0 pentru noi, meci amical), și dinamoviștilor pe care i-a egalat dramatic după gafa lui Sandu Nicolae, și celor care urmăreau la finele mileniului trecut Chelsea, cu Dan Petrescu, unde Gianluca și juca, și antrena, și fanilor români ai Italiei de astăzi (în plină epocă Messi sau Mbappe trebuie să recunoaștem că suntem tot mai puțini!), care la Euro 2020 din 2021 au observat lângă Mancini o siluetă filiformă cu șapcă și cu barbă țepoasă.
Da, era Vialli, „trăgea” de câțiva ani de un cancer de pancreas, iar „Geamănul” Roberto l-a luat în staff, ca și pe Evani, Lombardo, Salsano, toți „blucerchiati” de-ai săi de la Sampdoria.
Forse non sara...
Așadar, Vialli e al nostru, al celor care avem azi cincizeci și ceva de ani, poate un deceniu mai mult, poate un deceniu mai puțin. Care, dacă auzim de undeva „Forse non sara una canzone” întoarcem imediat capul într-acolo, știind că urmează Gianna Nannini, pe care tinerii, în măsura în care au auzit de ea, n-au decât s-o considere băbătie, pentru noi rămâne de-a noastră.
Cei care aparținem acestei generații, n-aveam cum să nu rămânem atinși de fotbalul italian. Am devenit milaniști, interiști, juventini, florentini, napoletani, romani sau laziali într-o tinerețe comună cu a lui Vialli.
Lemnul de vioară
„Corriere della Sera” i-a adus recentului mare dispărut un ultim omagiu, vineri la prânz. L-a numit StradiVialli, pentru că Gianluca e cremonez. Acolo s-a născut, la 9 iulie 1964, în orașul viorilor Stradivarius, șlefuite de Antonio Stradivari acum patru veacuri, unele dintre ele dintr-un lemn special, pe care lutierul însuși îl decelase, în timpul unei călătorii în pădurile Bucovinei.
Sigur că pentru mulți contemporani, pietoni ai străzilor din mall-uri, Stradivarius e mai puțin vioară și mai mult magazin de țoale și accesorii pentru dame, dar asta e altă discuție.
O duminică la Cremona
Am fost în orașul natal al lui Gianluca spre sfârșitul primăverii trecute, într-o duminică răcoroasă, clătită de câteva ploi scurte. Orașul e lombard, dar se află la doar câțiva kilometri de frontiera emiliană și a preluat obiceiurile de acolo. Cu brânză cu tot, care se servește la tot pasul, pe stradă.
Pentru cei care n-au timp și chef de Muzeul viorii sau de catedrala unde răsună orga, există, pentru divertisment, la tarabe, și parmegian în formă de vioară. Mănânci și-ți imaginezi muzica.
În centru, pe Via Garibaldi (mai peste tot în Italia strada mare se numește așa și se sfârșește în câte o piațetă unde tronează statuia marelui general, de cele mai multe ori ecvestră) era un fel de bar a cărui vitrină entuziast ornată celebra proaspăta promovare a lui Cremonese în Serie A.
Probabil că s-a jucat acolo și pentru el
Deasupra celor de astăzi, o fotografie mare, un metru și ceva, cu Vialli în tricoul squadrei azzurra. Abia atunci am înțeles de ce returul lui Dinamo cu Sampdoria din primăvara lui 1989 (0-0 necalificant pentru ai noștri, după 1-1 la București) s-a jucat acolo, la Cremona. O dată pentru că Marassi din Genova era în renovări pentru Cupa Mondială din 1990, apoi pentru că de-acolo, din Cremona, era Vialli.
Un stadion mic, Giovanni Zini se numește, cu vreo 16 mii de locuri. Se pare că a venit, din păcate, vremea ca arena să se numească Gianluca Vialli, iar pentru asta nu e nevoie de intervenția lui Infantino.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
