Ce putem învăța de la David Popovici

David Popovici este talentat, este atât de talentat încât nici măcar o țară ca România, unde talentul se irosește ușor, n-a putut să-l piardă.

Aici este un merit românesc – și el se cuvine rostit: România nu l-a ratat pe David Popovici. Familia lui este, desigur, în centrul acestei performanțe, dar și cluburile unde a evoluat și antrenorii pe care i-a avut. Toate acestea sunt românești.

Iată că totuși, de îndată ce excelența apare, statul român o îmbrățișează, o susține, o recompensează generos. Este același stat stupid și profund corupt, care nu este în stare să creeze condiții pentru nu a irosi talentele mici și mijlocii, cele care dau, de fapt, starea sănătății unei națiuni.

Dacă era fiul unui șomer?

Și, mai rău, cu siguranță nu avem nici instrumentele necesare să salvăm un talent major care apare într-o familie fără prea mari posibilități. Dacă David Popovici era fiul unui șomer din Tecuci, mă tem că nici nu ajungea vreodată să intre într-un bazin.

Pe de altă parte, un talent ca David Popovici este, neîndoielnic, rodul hazardului. Putea să apară oriunde, din Bulgaria până în Singapore. 

Desigur, românii vor crede că e de la ei din genă sau fiindcă Dumnezeu este român. Nu e. Indivizi supratalentați se nasc peste tot, în toate epocile. Ceea ce ar putea fi românesc ar fi năvodul cu care prinzi acești uluitori oameni-pește, cum nu îi lași să se piardă.

Marile performanțe sportive nu trăiesc doar din talent, ci, mai ales, din organizare. O avem? Deocamdată, la baza piramidei, neîndoielnic nu.

Un tânăr cu capul pe umeri

Dar David Popovici a ajuns atât de repede atât de sus (acolo unde nu a mai ajuns decât un singur om într-o jumătate de secol!) nu doar pentru că este supertalentat. Nu. Sunt roadele muncii. Iar munca este proba unui caracter. A răzbit nu împins înainte de societatea românească, ci mai degrabă împotriva curentului.

Și a ajuns unde este fiindcă David Popovici este un sportiv disciplinat și riguros și (așa se arată) un tânăr cu capul pe umeri. Până la urmă, campioni ajung îndeobște cei ultratalentați care muncesc de parcă n-ar fi atât de talentați. 

Din felul în care se exprimă e, neîndoielnic, inteligent, fiindcă are acces la nuanță. La cea mai importantă dintre toate: știe cine e. Nu există, de când lumea, armă de apărare mai bună în fața isteriei care te înconjoară.

Autoportret de campion

Avea, desigur, dreptate Socrate: trebuie să te cunoști pe tine, iar David Popovici se cunoaște – este un băiat care din când în când înoată, care înoată uluitor de repede, un om obișnuit care e în stare să facă lucruri extraordinare, care îi pot inspira pe alții.

Iar acest autoportret al tânărului înotător mi se pare cel puțin la fel de prețios ca medaliile sale de aur, de care se agață acum și poporul, și politicienii, cu egală râvnă, într-o tristă demonstrație că puțini știu cine mai sunt.

Nu suntem toți excepționali!

David Popovici însă știe cine e. Campionul acesta este ceea ce e – nici mai mult, dar nici mai puțin. Că a visat și el la milioane de telespectatori – asta a fost doar o exagerare, așa sunt visurile. Dumneavoastră nu exagerați la șaptesprezece ani? Și-a revenit repede.

Echilibrul, luciditatea și bunul-simț

Căci David Popovici știe și ce nu e: nu e dovada că, gata, suntem toți excepționali (nu suntem), nu e nici farul unei generații care s-a născut liberă, copiii mileniului III, cei care ne vor lua pe umeri și vor face din România – Germania Federală. Nu, nu. E un înotător-fenomen. Nu e chiar puțin, dar atât e.

Să nu ne înecăm în bazin!

Și în tot acest delir de grandoare care a cuprins România, de parcă am ajuns toți înotători de când s-au dus toate pe apa sâmbetei, dublat de tradiționalul val de ură împotriva a tot, echilibrul, luciditatea, bunul-simț al lui David Popovici mi se par adevărate medalii, chiar dacă nu sunt poleite cu aur.

Poate unii dintre noi o să murim fără să știm cum să nu ne înecăm într-un bazin. Dar la echilibru, la luciditate și la bun-simț nimic nu ne poate împiedica să sperăm. Nici măcar România.