Lungul nasului

Acasă ne-a așteptat un Rapid-Farul bun, fără să fie orbitor (la fel ca în sezonul regulat), un egal cinstit al giuleștenilor, care merită mereu mai mult, grație tribunei. Superb golul lui Nedelcu, de la Farul (dar cu o floare nu se face primăvară, suntem încă la nivel de zăpada mieilor).

Și victoria Petrolului la Craiova Mititeilor, aflată în derivă. Mititelu va rămâne în istorie ca principalul jucător de alba-neagra cu capul lui Napoli și am mai avut și egalul norocos al Sibiului cu Botoșaniul și Universitatea șchioapă a lui Neluțu Sabău.

Foarte puțin. Cât despre Steaua, remarcabil e doar că a fost ziua lui Duckadam pe 1 aprilie. Cât despre colonelul Talpan – așa armată, așa colonei...

A murit simțul ridicolului

Și ai spune că e totuși imposibil să se umfle tărâța-n "tricolori" după eroica victorie cu Andorra și un 2-1 chinuit cu Belarus (în ultimele minute tremurând dindărătul național).

Cum să mai salte patriotic pipota după șase puncte pipernicite și un gol târziu care ne-a arătat cum stăm – și anume într-o rână? Naivii trăgeau nădejde că mai există un minim simț al ridicolului, al penibilului, al jenantului. Dar uite că nu e așa – lungul nasului a dispărut.

Despre ce vorbim noi aici?

„Băieții noștri” și cei care îi conduc se simt deopotrivă insuficient aplaudați, îndreptățiți să se rățoiască la toți cei care nu-i căciulesc. Era un proverb cu fudulul, care nu e destul până nu e și altminteri. Mai rămâne să ceară marele Alibec statui pentru glorioșii care au răpus Andorra și Belarusul.

Până la vară, n-o să mai auzim de echipa națională, care va reapărea în prim-plan pentru o altă încleștare teribilă cu alde Kosovo. Care n-a putut, iată, să îngenuncheze Andorra, dar noi tot suntem înspăimântați de o națională tânără și măruntă. Despre ce vorbim noi aici? Chiar și Kosovo să ne dea tremurici?

Un deceniu și jumătate de nimic

De mai bine de un deceniu și jumătate, România n-a mai bătut pe nimeni care contează în fotbalul mare (a fost, pe vremuri, o victorie relativ norocoasă cu o Olandă delăsătoare). Între timp s-a mers perseverent în jos.

Până și epoca Daum pare retrospectiv o încercare (ratată, desigur) de racordare la modernitate. Bilanțul erei Burleanu rămâne previzibil: zero.

Talentați, capricioși

România nu are încă stil, nu are personalitate, nu transmite încredere. Are însă fotbaliști talentați (deși capricioși), capabili de execuții remarcabile. Golul lui Stanciu cu Belarusul a fost cu adevărat frumos, de generic, așa cum se spunea pe vremuri.

Iar pe bancă are în continuare un mister, o enigmă, un nu se știe cine. În schimb, sus, la birouri, se știe cine și avem motive să regretăm că nu ne-am născut măcar bulgari.

Presiunea și oglinda

Cu toate acestea, mii și mii de oameni nu și-au pierdut speranța și își fac în continuare iluzii că România ar putea, pentru prima dată în anii 2020, să participe la un turneu final. Fie el și unul european, gonflat, la care nu vor ajunge San Marino și alte câteva țărișoare.

Românii, de fapt, le suflă-n pânze. Iar copiii răsfățați ai unui fotbal debil nu suportă nici presiunea oglinzii și ar vrea o imagine contrafăcută.

„Tricolori mici” și manele

E suficient de caraghios că am ajuns până la a ne teme în fotbal de Kosovo și Israel, care luate împreună n-ar trebui să ne ajungă nici până la brâu. 

În plus, toată lumea se ceartă cu toată lumea, se face, vorba aceea, mult zgomot pentru Cîrjan. Și pentru Stoichiță. Pentru "tricolorii mici", mici și manele.

Între timp...

Și, între timp, fotbalul românesc e pe jumătate îngropat. Se joacă lăutărește, după ureche. Parcă și frații noștri basarabeni progresează mai iute la jocul cu balonul rotund. Și mai vine și un cipriot licențiat care a trecut cândva prin Vaslui la curtea patronului și amănuntul chiar e luat în serios (păcat că n-a venit țârcovnicul bulgar, fostul fundaș...).

Iar pe teren - am văzut. Atât că nu prea e mare lucru de văzut.