Dembele, Dybala și lăcomia impresarilor

Deciziile pe care le ia Dembele în afara terenului sunt cam la fel cu cele de pe gazon. Niciodată nu știi dacă o apucă spre dreapta sau spre stânga, dacă driblează, centrează ori trage, dacă pune mai întâi piciorul stâng ori drept. Fotbalistic vorbind, aceste calități îl fac într-un fel unic, de-aici poate și insistența cu care Xavi trage de el să rămână, doar că viața nu e făcută doar din driblinguri.

Dacă ar fi să ne luăm după aceleași publicații, noul contract al francezului va fi pe doar doi ani, cu o reducere aproape la jumătate a salariului și fără niciun fel de bonus acordat impresarului, fostul fotbalist Moussa Sissoko. Dacă din partea Barcelonei, mișcarea pare a fi făcută mai degrabă pentru a-l mulțumi pe Xavi, căci președintele Laporta îl vrea neapărat pe Raphinha, de la Leeds (după umila mea părere, pe bună dreptate), din partea lui Dembele sună un pic a disperare. 

Mai degrabă din partea impresarului, care credea prin ianuarie că va fi bătaie mare la ușa lui și că vor fi milioane de euro azvârlite spre el drept comision. E foarte posibil însă să fie el cel azvârlit și n-ar fi nici măcar prima dată când i se întâmplă, căci el a fost și agentul lui Camavinga, până ce familia actualului jucător de la Real Madrid a pus piciorul în prag, a rupt înțelegerea, direcționându-și copilul spre Jonathan Barnett, impresarul lui Bale.

Situația în familia lui Dembele e un pic delicată, căci părinții sunt divorțați (în primii ani la Barcelona, clubul le închiriase câte un apartament ambilor, în vecinătatea lui Ousmane, că să-i ușureze acomodarea), așa că decizia e la el, iar la el am convenit cum e cu deciziile.

M-am întrebat întotdeauna ce-i determină pe unii fotbaliști să meargă până-n pânzele albe pe mâna unor impresari suficient de dubioși. Nu mă refer aici la Jorge Mendes, recent dispărutul Mino Raiola, Pini Zahavi ori Barnett, de care am pomenit mai sus. Ei sunt niște instituții în sine și mai sunt și alții. 

Mă refer la câte un neica-nimeni de genul Sissoko. Un alt exemplu în acest sens e Dybala: și-a luat recent impresar un prieten de familie, care în principiu vindea mașini. Atât de priceput e omul încât Dybala e cam pe dinafară în momentul ăsta, fiind gata să accepte de la Inter un salariu semnificativ mai mic decât îi oferea în toamna trecută Juventus, doar că Inter după ce l-a luat pe Lukaku parcă nu l-ar mai vrea și pe Paolo, cât o fi el de „La Joya”. 

Astă-toamnă, când totul părea bătut în cuie între Juve și Dybala, impresarul, Jorge Antun, n-a putut călători din Argentina din pricina restricțiilor, mai apoi a avut o problemă de ordin birocratic, apoi s-a sucit și și-a schimbat pretențiile, timpul a trecut, Juve l-a luat pe Vlahovic, iar Dybala n-a mai fost o prioritate. Și, după cum se pare, nu e prioritate pentru nimeni. La fel ca și-n cazul lui Dembele.

Vorbim totuși de doi fotbaliști cu F mare. Cu talent uriaș, performanțe, mobilați cu tot ce le trebuie. Mai puțin un impresar pregătit. Credeți că marile cluburi europene nu știu cu cine au de-a face? Că directorii sportivi ori președinții nu comunică între ei? Să fim serioși, e prea mare miza și prea puternică industria! 

Nu vor rămâne pe dinafară, sunt prea buni, dar nici nu vor primi marea cu sarea. Există în fotbal, printre impresarii consacrați, o vorbă: dacă fugi după bani, fug și banii de tine. Sincer, chestia asta funcționează și-n viață.

P.S. 1. Fără legătură cu subiectul de mai sus, avem cazul Cristiano Ronaldo. Anul trecut, prin august, comentam divorțul dintre Cristiano și Juventus. Și ne întrebam: cine are o mai mare parte de vină?, căci atunci când vorbim de un divorț e clar că trebuie să vorbim de o vină împărțită. 

Cine crede altfel, implicat fiind în așa ceva, are un orgoliu peste limită și nu e în stare să-și vadă propriile erori. Azi, repetăm întrebarea. Senzația în vara trecută era că Ronaldo n-a strălucit la Torino pentru că n-a găsit contextul favorabil de la Madrid. Putem spune asta și-acum, dar asta ar însemna, apropo de ceea ce spuneam mai sus, să-l absolvim pe portughez de orice fel de responsabilitate.

Zilele trecute, „The Independent”, un cotidian englez din zona celor ceva mai serioase, publica niște statistici. În sezonul 2017-2018 de Serie A (fără Cristiano), Juve a marcat 86 de goluri. În cele 3 campionate cu portughezul drept referință ofensivă, cifra golurilor a fost: 70, 76, 77. În sezonul 2020-2021 de Premier League (fără Cristiano), Manchester United a marcat 73 de goluri. 

În sezonul cu Cristiano, cifra a coborât la 57. În toate aceste 4 sezoane, statisticile portughezului (reamintesc, vorbim doar de campionate) n-au fost doar rezonabile, au fost de-a dreptul remarcabile: 18 goluri în 30 de meciuri la United, iar la Juve, 29 de goluri în 33 de meciuri (2020-'21), 31 în 33 (2019-'20) și 21 în 31 (2018-'19).

Astfel că întrebarea: „Cum ar fi arătat Juventus și United fără Cristiano în aceste sezoane?” cred că ar trebui înlocuită cu alta, care nici măcar nu mai e întrebare, e aproape o constatare: „Nu cumva personalitatea lui Cristiano a copleșit grupul și a știrbit din identitatea celor două echipe?”. Cât despre întrebarea „Unde va pleca totuși Cristiano?”, simt că va mai trece o vreme până vom afla răspunsul.

P.S. 2. Săptămâna trecută am sesizat din nou cum se răspândesc știrile în ziua de azi. A circulat informația cum că Bayern nu acceptă de la Barcelona, pentru Lewandowski, decât toți banii odată, căci n-ar fi siguri bavarezii că Barcelona va mai exista drept club în doi ani. 

Unu la mână că așa ceva e imposibil, doi la mână că Bayern e o societate prea serioasă pentru a face un astfel de comentariu. Și trei la mână că totul a fost o glumă a unui ziarist german, foarte cunoscut și urmărit, Raphael Honigstein, într-un podcast. De la ironia lui, ușor malițioasă ce-i drept, s-a ajuns la un subiect de presă. 

Cam la fel s-a întâmplat cu o altă bazaconie, cum că Pique s-ar fi despărțit de Shakira fiindcă ar avea o relație cu mama lui Gavi, pornită tot de la o glumă a unui jurnalist, aproape la fel s-a întâmplat și cu acea imagine a jocului de șah dintre Cholo Simeone și Giovanni, băiatul lui, la care unii foarte pricepuți au observat că lui Cholo îi lipsea regele de pe tablă și imediat s-a propagat ideea unui fake. 

N-a mai luat nimeni în considerare explicațiile ulterioare, cum că, de fapt, cei doi jucau altceva („antișah” sau, în spaniolă, „pierde-gana” la care campion mondial, poftim subiect de presă, e cineva pe nume Florentin Olteanu), pe ideea din ce în ce mai statornică: să nu lăsăm adevărul să strice un subiect bun!