Lacrimile lui Varane și urletul lui Casemiro

Am spus extra-fotbalistice, dar cred că am greșit, fiindcă tocmai de acest tip de momente, de acest tip de emoții, de exprimarea fățișă a sentimentelor are nevoie fotbalul de azi, din ce în ce mai robotizat, din ce în ce mai subjugat de căpăstrul rigorilor tactice. Unul a plâns, celălalt a strigat de bucurie, au fost crâmpeie de viață coborâte pe „Stamford Bridge”, la fix ca să ne arate că nu doar banii contează pentru acești băieți. Sau măcar pentru unii dintre ei.

Să-l vezi pe Varane plângând după acel moment al autoaccidentării a fost trist, dar și reconfortant într-un fel, apropo de ce spuneam mai sus. Băiatul ăsta e campion mondial, a și uitat câte Champions League a luat, de alte trofee nici nu mai amintesc, cu toate astea nu-și poate stăpâni lacrimile dându-și seama că s-ar putea să nu prindă turneul final din Qatar. 

Această porcărie, în paranteză fie spus, pusă în scenă de FIFA, mă refer la datele de disputare, într-o perioadă complet anormală, această farsă pe bani mulți, pe care sunt obligați s-o suporte fix cei ce ar trebui să fie destinatarii finali, potențialii spectatori și telespectatorii, dar și cei ce ar trebui să fie actorii principali, adică jucătorii.

Nu știu la acest moment dacă senzațiile lui Varane sunt cele corecte, deși e clar că jucătorii își cunosc cel mai bine corpul, și dacă această accidentare îl va exclude din lotul lui Didier Deschamps, ar fi însă o altă pierdere uriașă a Franței, după cea a lui Kante. Știu însă că Varane e genul acela de fotbalist pe care l-aș lua cu ochii închiși în orice echipă și nu doar pentru că are o valoare incontestabilă, ci și pentru că are acel atașament clar față de meseria pe care o practică.

Ce să mai spunem despre Casemiro! S-au scris destule la momentul transferului de la Real Madrid la Manchester. Urletul său de după golul egalizator ne arată că are și el un caracter imens și că n-a venit la United doar pentru bani. Evident că banii contează, dar poate mai contează și altceva, acele realizări personale, acel statut pe care la Real pesemne că nu-l avea, acea extra-motivație, acea dorință de a fi lider. 

I-ar fi fost comod lui Casemiro să rămână la Madrid, de unde nu-l dădea nimeni afară și nici puțin nu câștiga, a ales totuși să se ducă la bani mai mulți, dar și griji mai multe, la provocări mai multe. 

United avea nevoie de „leadership”-ul lui Casemiro, de acea „grinta”, cum spun italienii, un termen ce la noi nu prea poate fi tradus poate și pentru că nu prea există (v-ați pus vreodată problema asta?), de experiența unui om care a câștigat, la rându-i, o droaie de trofee și nu se teme, iată, să-și amaneteze siguranța pentru a se înhăma la ceva nou și riscant.

Cu Chelsea, sâmbătă, Casemiro a fost cel mai bun de pe teren. De-a dreptul brutal a fost brazilianul în toate aspectele jocului, vital cu mingea la picior, vital fără minge, de la știința poziționării la felul în care acoperea cele două benzi când "lateralii" urcau în atac, terminând cu participarea la faza de construcție și la cea de atac. 

Cred că, în condițiile în care Cristiano se lasă prea mult dominat de orgoliu și dinamitează cu egoul său pronunțat un vestiar ce are nevoie în primul rând de stabilitate, Casemiro este fix acel lider de care Ten Hag avea nevoie. Iar Casemiro a găsit cel mai bun loc în care-și putea exercita această vocație. În fond, în ranița oricărui soldat poate sta bastonul de mareșal, știa el Napoleon ce știa.

Avem un Cristiano, cum procedăm?

Apropo de Cristiano. Și de ceea ce i se întâmplă lui și, prin ricoșeu, echipei. Mi-e clar că nu-i este ușor să trăiască o situație precum cea de azi, însă greșește atunci când se lasă dominat de ego. Și de trecut. Trecutul nu poate ține loc de prezent indiferent de cum te numești. 

Pentru ceea ce încearcă să facă Ten Hag la echipă e nevoie ca toți cei ce se află într-un moment pe teren, dar și cei de pe bancă, să fie subordonați unei cauze. Cristiano a greșit refuzând să intre pe teren atunci când i s-a cerut, căci dacă ar fi intrat în acel minut 88 mulți s-ar fi întors cu un mic reproș către Ten Hag, pe ideea că totuși Cristiano, pentru tot ce a reprezentat, nu merită un asemenea tratament. 

Mai apoi, reacția antrenorului a fost normală, la fel și cea a clubului, iar acum poziția lui Ten Hag este mult mai fermă în fața grupului. E din ce în ce mai limpede însă că pentru Cristiano viitorul la Manchester e tot mai încețoșat, iar în iarnă va trebui să-și caute de drum. Unde? e însă marea întrebare. Și provocare.

Lungul drum spre un „Balon de Aur”

Karim Benzema și-a prezentat sâmbătă seară „Balonul de Aur” pe „Santiago Bernabeu”. Într-o scenografie aurită și pe o ploaie cât se poate de sâcâitoare. Dar și în prezența lui Zinedine Zidane, cel care i-a fost un soi de înger păzitor în acele momente, știți despre ce e vorba, când viața și cariera lui Karim puteau foarte simplu s-o ia la vale. 

Zidane a crezut în atacantul său, pe care nu a ezitat să-l considere cel mai bun din istoria fotbalului francez și pentru care nu s-a dat în lături de la nicio bătălie mediatică („cine-l critică pe Benzema nu înțelege nimic din fotbal”, vă amintiți sper declarația asta). Iar în tribuna oficială zâmbea larg un alt înger păzitor, președintele Florentino Perez. 

Poate mai important decât Zizou, căci era totuși șeful cel mare. Care, în acele zile de cumpănă pentru atacant, putea simplu să-i facă vânt, căci Real Madrid n-a stat și nu va sta vreodată într-un jucător (vezi, apropo, Cristiano Ronaldo). 

Florentino însă a avut pentru Benzema o simpatie ce pentru mulți a părut stranie, mai ales că vorbim despre un om de afaceri care nu și-a construit averea prin sentimentalisme, poate și pentru că Benzema a fost unul din puținele transferuri în care s-a implicat sută la sută.

Altfel, această luptă a unui om, la Benzema mă refer, de a șterge, cu posibilitățile sale, o pată ce va rămâne peste viața și cariera lui, dar care din neagră poate deveni gri, e chiar mai importantă decât trofeul în sine. Din personajul mai degrabă detestat la acea vreme, Benzema a devenit azi un "Balon" cu adevărat de aur. z