)
Articol de Cătălin Oprişan - Publicat vineri, 01 octombrie 2021 18:33 / Actualizat vineri, 01 octombrie 2021 18:33
La aproape nouă decenii de viață, Alan Camsell merge, weekend de weekend, la walking football. "Bine, am și debutat târziu, la 40 de ani", glumește. "Sâmbătă mă dor toate, vinerea următoare întreb când avem meci"
"M-am născut în anul în care în Anglia, la finala Cupei, s-au folosit, pentru prima oară, numere pe spate. Everton a primit de la 1 la 11, Manchester City de la 12 la 22", începe povestirea Alan Camsell.
Navighezi, puțin, pe oceanul internetului. 1933. Ultimul act e vizionat de 92.000 de oameni. Băieții din Liverpool, cu Dixie Dean pe gazon, un nume imens, cu 450 de meciuri la echipă și cu 400 de goluri, înving cu 3-0 trupa unui Matt Busby de 24 de ani. Stai puțin! Asta înseamnă acum 88 de ani, nu? Iar Alan încă mai joacă fotbal?!
"M-am apucat târziu, pe la 40 de ani", zice și pare că glumește. Dar e purul adevăr! De tânăr lucrase la un hotel din Llandudno, regina stațiunilor galeze, locul în care Regina Elisabeta a României petrecuse, pe la 1890, cinci săptămâni, iar la plecare descrisese locul ca "un frumos Rai al păcii". Se mutase, apoi, la Newcastle.
Era un tip activ, dar niciodată nu putuse spune despre el că e un sportiv. "Jucam tenis de câmp, mergeam la meciurile «Coțofenelor», însă cam atât", își aduce el aminte. Când s-a întors lângă nisip, a ajuns portar la o echipă de fotbal. Tradiționala poveste: titularul se mută din oraș, rezerva se accidentează cu două zile înainte de meci, un prieten vorbește cu Alan și, gata, debutul!
Walking football, sportul unde nu ai voie să alergi!
Anii trec. Michael McMillian vine cu ideea fondării unui club. Așa a apărut Penrhyn Bay Strollers FC, o echipă de walking football, destinată persoanelor peste 50 de ani, unde nu e voie să alergi! A înscris-o la federația de specialitate din Țara Galilor și a început să-i strângă pe "băieți". S-au adunat 14 mușterii, s-au autobotezat "Bunicuții uniți". Apoi au dat drumul la treabă.
"Pe Alan l-am sunat printre primii. Știam că fusese profesor de frizerie la colegiul local, că stătuse toată viața în picioare, că iubea mișcarea și că se ținea de sport, apărând senzațional! A acceptat imediat", povestește despre cum l-a cooptat în echipă McMillian.
A mai adus un fost polițist, un viceprimar, doi profesori care predaseră la Universitatea din Edinburgh... Camsell știa de "bătrânul" Dickie Borthwick, care evolua în Dorset, la AFC Wyke Smugglers, la 85 de ani.
E tipul pe care-l recunoșteam de «naș», deși avea trei ani în minus. Doar că el evolua în câmp, alerga mai mult, nu ca mine, în poartă. La un moment dat, Dickie s-a ales cu dureri crunte la spate. Pauză forțată pentru doi ani, apoi lockdown din cauza pandemiei. La reluare, Camsell rămăsese singur. La 88 de ani!
Repriza a treia are loc la bar
"Simt cum îmi bate inima, simt cum respir. Și asta îmi face bine! La vârsta mea, încă îmi place! Am pornit din dorința de a face ceva pentru sănătate. Cu timpul însă, mi-am dat seama că am îmbătrânit. Cum? Simplu: mingea trece de mine, e deja în poartă, când eu plonjez... Ha,ha! Și ce dacă? E doar distracție, nu?"
"Încă învăț regulile. O oră de antrenament, apoi direct la pub, unde trebuie să socializăm. Jocul acesta ne ține activi, în plus, glumim foarte mult. Uite, pentru că evoluez cu ochelari de sticlă, colegii mi-au adus unii gen NBA, dar arăt sinistru cu ei", mai spune Alan Camsell.
S-a accidentat grav, cu vreo 20 de ani în urmă. "La o robinsonadă am căzut pe șold. Am primit unul nou, prin transplant, apoi am revenit. În 2016, operație de genunchi. Și iar am renăscut, numai că nu mai pot intra pe suprafețe dure", spune.
"Jur că niciodată nu m-am gândit la retragere. Dacă treaba merge, de ce să o fac? Da, aud adversarii cum întreabă de vârsta mea, dar nu mă supăr. Recunosc, sâmbătă seara, după meci, mă doar toate și sunt puțin cam morăcănos. Dar vinerea următoare, gata, întreb deja când și unde e meciul, fiindcă am mare nevoie de mișcare. Nu pot fără ea!".
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
