Lecția lui Lucescu

Teoretic, nu îți mai arde de premii când se târâie spre finiș un an atât de rău. Un an în care îl pierzi pe Ivan Patzaichin, un an în care fotbalul nu te califică pe nicăieri, un an în care abia aduni câteva medalii. Pe de altă parte, cum ieși din fibrilația COVID altfel decât prin șocurile date de emoția, picurii de bucurie și, mai ales, controversele din sportul pe care îl iubești?

Cântarul imperfect

Gala GSP 2021 a închis anul cu trofee și clasamente numai bune de dezbătut, semn că suntem aici, vii și competitivi, gata să ne împungem din orice și să contestăm fiecare ierarhie.

• Merita Mircea Lucescu să fie Antrenorul anului, pentru demonstrația de forță din Ucraina? Sau e o nedreptate ca trofeul să n-ajungă la Edi Iordănescu, după un titlu și-o Supercupă la CFR, plus o porție scurtă de normalitate condimentată cu rezultate bune la FCSB?
• Meritau fetele de la canotaj încă un loc 1 după supremul de la Jocurile Olimpice? Sau trebuia încurajată apariția fresh a enervant de tânărului David Popovici? Ori, poate, era mai potrivit să facem o reverență pe planșă, la retragerea Aneimaria Popescu?
• Merita trofeul Florin Niță, băiatul sărman plecat mahalaua Ferentariului și ajuns acum poză în DEX la modestie și seriozitate? Sau nu se poate să fii numărul 1 fără să fii și campion, ca Ianis Hagi & Nicolae Stanciu?
• Merita Betancor, pentru cele 19 goluri din 2021? Ori trebuia premiată sobrietatea fără cusur a lui Vinicius, profesionistul care n-are timp să zâmbească?

Vedeți cât de subțire e granița dintre 1 și 2, dintre zâmbet și grimasă, dintre winner și loser? Iar lecția finalului de an, oferită chiar la Gala Gazetei, e aceea că sportul nu e doar despre trofee și locul 1. E despre competiție și ambiție și progres împreună.

Luce: „În sport e mai important cine e al doilea”

La Gala GSP 2021, tradiționala reverență de final de an a Gazetei, care a reunit câteva dintre legendele sportului românesc și superlativele acestui an ciudat, Mircea Lucescu a apărut jucându-și rolul de patriarh care nu mai are nevoie de premii, „Zău, de ce mă mai băgați pe mine în clasamente din astea? Lăsați-i pe ăștia mai tineri să se afirme!”. Dar satisfacția unui trofeu obținut la 76 de ani, „vârsta la care alții stau acasă, la căldură, și se uită la TV”, i se citea în ochi.

Aburii orgoliului s-au risipit rapid și Lucescu s-a întors cu înțelepciune către cei care „pierd”, care încheie anul fără vreun trofeu, care nu iau caimacul în Anchete. „În sport e mai important cine e al doilea, nu neapărat cine e primul. Pentru că valoarea primului e dată de cel de-al doilea. Îmi aduc aminte de o rivalitate extraordinară din ciclism, dintre Gino Bartali și Fausto Coppi. Concurența lor ținea cursa sus, era ceva fantastic! Cum să progresezi fără competiție?”.

Rivalitatea dată ca exemplu de Il Luce era, de fapt, spun martorii vremurilor, o incredibilă metaforă a întregii Italii, o țară divizată între tradiții și progres în anii '40-'50. Bartali era un conservator convins, catolic practicant, un familist iubit intens de Sudul popular, în timp ce ateul Coppi, cosmopolit și inovator, era susținut de Nordul bogat și evoluat. Bartali își lua energia din rugăciune și din peste 20 de espresso-uri pe zi, Coppi băga Cola și pastile cu amfetamină. Unul era creștin democrat, celălalt era comunist.

O mână întinsă

Lupta epică dintre cei doi a început înainte de al Doilea Război Mondial și s-a desăvârșit după. O simbolistică fabuloasă, o rivalitate coborâtă dintr-o întrecere sportivă, din Giro d'Italia sau Tour du France, și trasă ca o plapumă călduroasă peste o țară degerată care avea nevoie de sport ca să-și limpezească un nou destin.

La un moment dat, în miezul acelei concurențe crâncene care divizase un popor întreg, a apărut o imagine-simbol: Bartali și Coppi, epuizați în plin sprint, își pasează un bidon cu apă. Nici până azi nu s-a aflat cine cui a întins sticla, atât de mult se disprețuiau cei doi! Dar acea mână întinsă între doi inamici, chiar în focul cursei, a devenit semnul universal de respect între locul 1 și locul 2. Pentru că nu se poate unul fără celălalt, vorba lui Lucescu.

Avem deci nevoie să ne „certăm” pe clasamente, să fim rivali, să ne ironizăm, să ne scoatem ochii, să nu ne mai vorbim câteva zile de nervi. Pentru că, la final, sigur ne întindem o mână. Și așteptăm următoarea etapă, următoarea fază, următorul clasament, ca s-o luăm de la capăt, „pe curat”. Pentru că nu putem unii fără alții.