Lecția de neuitat pe care am primit-o de la Radu Cosașu

Era februarie 1993. Lucram la Gazeta Sporturilor, ziarul care îi avea pe Ioan Chirilă, Radu Urziceanu, Eftimie Ionescu și alte nume cu care crescusem în imaginație, alături de generații de microbiști. Gazeta era cotidianul sportiv numărul 1. Sportul Românesc al lui Ioanițoaia apăruse de puțină vreme. Ei erau superiori la capitolele claritate și viteză, dar nu reușiseră încă să depășească la tiraj și putere pe Bătrâna Doamnă a presei.

În atmosfera închegată a Gazetei, cu prestigii și vanități imense, ”bătrânii” au avut instinctul să aducă câteva țepușe, o mână de tineri. Mezinii eram Luminița Paul și cu mine, amândoi la 24 de ani, iar Cristi Costache, Dan Cărpinișan și Paul Zaharia aveau doar câțiva ani în plus. 

România dădea șanse

Probabilitatea să publici în Gazeta altceva decât o știre era infimă. Atât de dur arăta competiția. Dar magia sportului, întrecerea profesională și spiritul deschis al unei Românii care se schimba văzând cu ochii au reprezentat șansele noastre. 

Uimitor pentru establishmentul redacției, Luminița prindea frecvent articole cu introducere pe prima pagină și continuare la interior, grație stilului ei unic de scris, o mătase a cuvintelor. Condeiul și pasiunea de jurnalist sunt intacte și astăzi, după trei decenii, când acolada vieții ne-a plimbat, umăr la umăr, și ne-a reașezat la Gazetă. Articolele colegei mele au rămas precise și calde, ca niște călători cu oboseala sub pleoape, dar mereu curioși și politicoși. Ce drumeție a epocilor am trăit cu toții, jurnaliști și cititori. Am început la literele cu brațe de oțel ale mașinii de scris, am trecut la tastatura calculatorului și astăzi ne repezim să postăm plimbând degetul pe touch-ul ecranului de telefon. 

„Bună ziua, sunt Radu Cosașu”

Cel mai mult ne plăcea pe teren, între oameni, pe stadion. Atunci am început deplasările în țară, la meciuri și la reportaje, sute și sute de documentări în anii și deceniile care au urmat. 

După o cronică de meci, în redacția Gazetei a sunat telefonul. O voce legănată, ceremonioasă, a dat bună ziua și m-a felicitat pentru articol. Nu știam ce să răspund. Și atunci, ca și acum, la noi aproape nimeni nu te caută ca să spună o vorbă bună. 

Vorba lui Mircea Lucescu „în România, e o intensitate a invidiei pe care n-am întâlnit-o nicăieri, și am câștigat trofee în cinci țări”. Omul de la telefonul redacției s-a recomandat: Radu Cosașu. 

A sunat mereu tinerii ca să-i felicite

M-am înroșit de emoție, ardea receptorul. Scriitor uriaș, Cosașu scria la Dilema, iar rubricile sale sportive, inclusiv celebra semnătură Belphegor, intraseră în legenda sportului nostru. 

Un monument de prestigiu sunase un puști necopt. Radu Cosașu avea acest reflex de neiertat. Autorul ”Supraviețuirilor” punea mâna pe telefon și spunea ”Bravo!”, atunci când îi plăcea ceva. Când am ajuns la următorul meci în tribună, aveam impresia că tot stadionul știa că mă felicitase Radu Cosașu. 

Pontul de pe stadion

Într-una dintre aceste întâlniri de pe stadion, cu oamenii de sport, am aflat un pont. Raportările guvernamentale în materie de doping erau false. 

România își prelungea un obicei din comunism, acela de a sacrifica sănătatea sportivilor, lăsându-i sau chiar încurajându-i să se dopeze, de dragul medaliilor. 

Dopajul de partid și de stat

Împreună cu Luminița, am început o investigație despre dopajul din sportul românesc. Nu știam ce înseamnă investigație ziaristică. Ne-am inspirat din cărți occidentale de jurnalism, care circulau atunci xeroxate. Și din ”Cazul Pelican” a lui John Grisham, carte apărută în 1992 și a cărei ecranizare imediată a fost șocantă pentru noi, ca tineri reporteri. 

Am reușit să aflăm o groază de informații despre dopajul ascuns. Prima sursă avea dreptate: prin Agenția Națională Antidoping, rezultatele pozitive erau schimbate în unele negative. Multe dosare de doping erau astfel ”curățate”. 

Am intrat și în posesia cifrelor reale. Ne-am apucat să scriem. ”Pixul nu ni-l ia nimeni”, se spunea pe atunci, în jurnalismul sportiv, ca o declarație de independență. Ce ți se poate  întîmpla dacă spui adevărul? Mereu vei avea un pix nepretențios cu care poți să scrii, pe acesta nu ți-l ia nimeni. 

Cum au vrut să cenzureze investigația

Ministerul Tineretului și Sportului (MTS) avea sediu chiar în clădirea din strada Vasile Conta a Gazetei Sporturilor. 

MTS îi proteja pe cei care ”albeau” cazurile de doping pentru că ”fabrica de medalii”  trebuia să meargă înainte, pentru ”gloria României”. 

Când am mers să luăm reacții de la minister, secretarul de stat al MTS care se ocupa de sport s-a uitat la noi ca la niște nebuni. Nu știa dacă să râdă superior de cei doi puști din fața lui sau să ne îngroape într-un sertar. Era o înfruntare suprarealistă. Gazeta, ziarul aproape oficial al sportului românesc, îi investiga pe șefii sportului? 

Am redactat primele două episoade ale anchetei și le-am predat conducerii. După câteva zile, ni s-a prezentat „forma agreată”. În ea am recunoscut, incredibil, ștersăturile și notițele  secretarului de stat. Demnitarul cenzurase cu pixul, direct pe hârtia articolului nostru, bătut la mașină. 

Statul voia să corecteze el ceea ce se scria despre instituțiile statului. Evident că n-am fost de acord. 

„Nu o să vă mai angajeze nimeni”

Presată de MTS, conducerea ziarului ne-a presat și ea pe noi: vom publica ancheta așa cum fusese ”îndulcită”, transformată. ”Ba, nu”, am spus. Nu suntem de acord să publicăm așa, nu vom semna niciodată un text ciopârțit. 

Eram într-un impas. Ca să publicăm ancheta trebuia să plecăm de la ziar. Dar cum să demisionezi de la Gazetă, care era Paradisul visat de când eram mici? 

„Nu o să vă mai angajeze nimeni”, ne-a spus unul dintre șefii ziarului. Și atunci l-am căutat pe Radu Cosașu. 

Era nu doar omul care mă sunase după o amărâtă cronică de meci, dar și scriitorul, unul dintre cei mai mari, care a spus că vrea ca pe lespedea lui să scrie: ”Și-a dorit să fie jurnalist sportiv”. 

„Fă compromisurile care nu te compromit pe tine, cel din interior”

Am mers direct, pe nepusă masă, la redacția Dilemei, undeva la Șosea. Radu Cosașu m-a primit, era și el grăbit, deficitul timpului te lasă fără oxigen în orice redacție. Nu ne văzusem niciodată față în față și, sincer, eram atât de obosit și de tulburat de tema investigației cenzurate, că nu mai țin minte aproape nimic din discuție. Mă amețiseră toate. Eram cătrănit pentru ce se întâmpla cu articolul, temător pentru cariera noastră și îndîrjit că nu e de abandonat libertatea noastră de a scrie. 

Un singur lucru mi-a rămas clar, din acea jumătate de oră. ”Fă compromisurile care nu te compromit pe tine, cel din interior”, mi-a spus Radu Cosașu.

Era Amos Oz al României, un scriitor unic și un ziarist de un condei delicat și precis.  

Doi oameni coborând pe scări

M-am întors în sediul Gazetei și, împreună cu Luminița Paul, am anunțat că demisionăm. Am ieșit pe ușă și, cînd am început să coborâm scările, s-a întărit ceva în mine, un lucru pe care nici măcar nu-l pot numi, mai degrabă o prezență, la care n-am renunțat niciodată. Reușisem deși pierdusem.

Am traversat pe la Universitate și am mers spre Palatul Universul, cu foile de hârtie ale investigației în rucsace. Am intrat amândoi în clădirea veche de lângă Cișmigiu. Cunoșteam tipografia Universul, acolo trăgeam și noi ziarul. Sediul ”Sportului românesc” era la etajul trei. L-am căutat pe Ovidiu Ioanițoaia. Era plecat la o competiție, în străinătate. Atunci am vrea să vorbim cu Geo Raețchi, prim-adjunctul care se ocupa de extra fotbal. 

Dar și pe el l-am prins pe fugă, la lift. Geo ne știa din scris, ”îi altoisem” pe trimișii Sportul românesc în câteva meciuri, găsisem știri mai multe și mai bune. În plus, am aflat că apăruse un oarece scandal la ei în redacție, după ce Gazeta ”albastră” fusese mult mai directă în a scrie despre un blat decît Sportul ”roșu”, când de obicei era invers. Mici victorii pe care ne bazăm ca să ne angajeze. Dar condiția noastră era: publicăm investigația. 

Emanuel Terzian

Geo avea un fular la gât, pleca, s-a oprit doar un minut. ”Mă bucur că vă întâlnesc, dar nu pot acum”. Asta e, am început să coborâm alte scări. 

Din spate a apărut un tânăr, la fel de puști ca noi. Luminița mi-a reamintit episodul, spre rușinea mea nu mai știam, deși a fost un moment decisiv, în care viața ta o poate lua într-o direcție sau alta. 

Tânărul ziarist care a alergat după noi era Emanuel Terzian, ”Manolo”, comentatorul TV de integritate neștirbită de astăzi. 

„Suporter, a suporta”

„Salut, știu cine sunteți, hai să vorbim cu Mișu Ciucă, e redactor-șef adjunct”, ne-a spus el. L-am urmat pe Manolo, am intrat în biroul modest al lui Mihai Ciucă și, în două săptămâni, ”Sportul românesc” a publicat un articol trăsnet despre dopaj. S-a numit: „Dopajul, crima cu ochi frumoși”. A fost prima mea investigație importantă. Am aflat, peste ani, că Geo Raețchi a ținut spatele acelor dezvăluiri, deși ele deranjau oficiali din sporturile unde avea mulți prieteni. Pixul nu ni-l ia nimeni.

Și nici pe Radu Cosașu nu ni-l ia nimeni. Precum toate prezențele umane pe care le simțim constant în viață, de aproape sau de departe, ele continuă, și după ce ființele nu mai sunt, să ne modeleze spațiul intern. Și tribunele, pe care le-a iubit atât de mult. Și suporterii, despre care a scris frumos, cu iubire: ”Știți de la ce vine cuvântul suporter? De la a suporta”.