Emmaculată

Tatăl către fiică: „Ești mai bună decât a crezut tatăl tău”. Tatăl Ion a descoperit un mod original, eficient și mai ales dur de a-și încuraja copilul, Emma. Printr-o absență exigentă. Ca treaba asta să funcționeze, trebuie să ai și receptorul capabil să se hrănească din adversitate. Jucată cu subtilitate paternă sau pur și simplu materială, vezi atmosfera de pe Arthur Ashe Stadium.

Emma Răducanu a câștigat US Open doborând toate recordurile și toate prejudecățile, nu o să le mai înșir încă o dată. Finala adjudecată de Emma Răducanu în fața Leylahei Fernandez, 6-4, 6-3 a fost nu doar de o frumusețe explozivă, a semănat șocant cu un joc pe calculator. 

Finala a înviat tenisul intrat de ani buni într-o stare de catalepsie. Nu doar fetele, mai ales băieții au ce învăța de la cele două adolescente care au desenat altfel traiectoria loviturilor, au redimensionat terenul, au măturat prejudecata că poți fi redutabil și puternic doar dacă ești un pachet de mușchi. Nu vi se pare că tot ce joacă „celelalte” a devenit dintr-o dată desuet? Previzibil și plicticos, bruiat sonor de icnete și gemete. Adio, Urlătoarelor, a început o altă epocă!

Am început finala nutrind un sentiment de admirație cumva egală pentru Emma și Leylah. Cu un plus sentimental pentru fata care dincolo de toate considerațiile socio politice și culturale poartă un nume românesc. Sentimentul inevitabil că Emma este de-a noastră s-a adâncit odată cu isteria pro Fernandez care cuprinsese arena și mai ales loja candiencei, populată de priviri injectate și un entuziasm care vira spre ură. 

Din acel moment am ținut doar cu „a noastră”. Important cu adevărat a fost că „a noastră” a tras aer în piept, a absorbit partizanatul fernandezic al tribunei și l-a returnat către terenul adversarei cu o liniște interioară care ar merita studii științifice.

Finalul finalei, atunci când Emma avea mingi de meci și suporta asediul oponentei și al publicului aproape demențializat, a dat arama pe fața domnișoarei Fernandez. Care reclama supervizorului o inexistentă tentativă de tragere de timp din partea Emmei care chiar se rănise și sângera la un genunchi. 

Brusc, pe chipul Fernandezei rictusul a luat locul surâsului candid cu care ne-a amăgit două săptămâni. La schimb, Emma a zâmbit la rându-i, dar cu totul altfel, privind undeva departe, cu o înțelepciune care nuse predă în nici un manual.

Emma a înfruntat arena zâmbind. A servit un as și a închis meciul. A obținut ceea ce se poate numi un triumf pur. O victorie Emmaculată. Fără set pierdut după 3 tururi de calificări și alte 7 meciuri pe tablou.

Emma s-a sărbătorit reținut, doar că fericirea i-a inundat chipul. Nu a vărsat lacrimi de adolescentă aligatoare, a spus lucruri simple, spontane și inteligente, a avut umor, nu a practicat ipocrizia, ca învinsa, făcând legătura cu tragedia 9/11 de acum 20 de ani. 

Poporul de pe Arthur Ashe fusese supus. Tenisul câștigase o campioană frumoasă, neprefăcută. Cu Emma intrăm într-o nouă eră. Era tenisului Emmaculat.