)
Articol de Cristian Tudor Popescu - Publicat vineri, 10 septembrie 2021 09:37 / Actualizat vineri, 10 septembrie 2021 09:47
„Ce minunăție ar fi o finală Răducanu-Fernandez!...”. Încheiam articolul precedent cu sentimentul castelului de vată colorată din nori al copilăriei. Și, mărturisesc, cu hotărârea, deloc obiectivă sau profesionistă, de a refuza să mă uit la o finală Sabalenka-Sakkari.
Mi se părea prea de tot ca tăcerea și zâmbetul să învingă forța și strigătul. Să ne întoarcem la arta de orfevru a tenisului mut, tenisul fetelor de acum un veac, Chris, Steffi, Martina, Martina, Justine, așa cum mă întorc de atâtea ori la filmul mut.
Răducanu și Fernandez au înfruntat loviturile de ghioagă țipate ale lui Sakkari și Sabalenka cu un curaj, o iscusință și o finețe ireale.
Ele n-au jucat tenis, au creat, sau mai bine zis au născut tenis pe fundul hăului bubuitor al arenei Arthur Ashe. Meciurile lor pot fi înrămate ca niște picturi de mari maeștri renascentiști, să le vadă tot Pământul.
Un Pământ călcat în picioare de putere și sălbăticie, din care au răsărit și rezistă două flori de stâncă, Emma și Leylah...
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
