La Bella Stagione

Momentul ales a fost un omagiu pentru Vialli, care s-a stins din viață pe 6 ianuarie.

Campionatul câștigat de Sampdoria a fost un adevărat roller coaster, cu răsturnări de situație, certuri, glume și un grup unic. Un Vialli dur, puternic, neînfricat iese în evidență din fiecare scenă a trecutului, într-un contrast tulburător cu Vialli din interviurile pentru documentar, vizibil slăbit de boală.

Era un lucru pe care îl știam din noiembrie. Când a fost premiera filmului, la Genova, el suferea deja enorm. A venit la premieră știind că va fi ultima dată când vom mai fi împreună. A făcut acest efort supraomenesc pentru a ne revedea și a depăna amintiri, dar în ochi i se vedea că ne va lăsa în curând. Ceea ce a făcut atunci a fost un act de iubire
Beppe Dossena despre Gianluca Vialli

„Simțeam că pot merge pe apă”

Povestea „Gemenilor golului” începe simplu. „Ne-am cunoscut în trenul spre Coverciano, când mergeam la naționala de tineret. I-am zis «De ce nu vii la Samp? Facem o echipă foarte puternică, vom lua titlul într-o zi». El se uita la mine: «Ce naiba tot zice și ăsta?!»”, rememorează Mancini relația sa cu Vialli, în debutul documentarului.

Mancini era la Samp din 1982, Vialli a venit în 1984, la 20 de ani. „Când l-am cunoscut pe președintele Paolo Mantovani, în biroul lui, avea o țigară în gură, încă una în scrumieră și mi-a zis că vrea să construiască o echipă care să sperie granzii, să dezlănțuie un tsunami. Am ieșit de la întâlnirea cu el și simțeam că pot merge pe apă”.

Jucătorii aveau un raport personal cu președintele, ceea ce nu se întâmpla cu alte formații din Serie A. Asta făcea echipa unică 
- Franco Ordine, jurnalist

Jucătorii Sampdoriei au explicat succesul acelui sezon prin dezamăgirea de la Mondialul din '90, când au jucat puțin, iar Italia a terminat pe 3. „Eu am avut mereu convingerea că marile succese se nasc și se construiesc în special datorită marilor deziluzii”, spunea Vialli. „Toți aveam dorința de răzbunare, de revanșă”, l-a completat portarul Gianluca Pagliuca.

Samp peste toți

Acea Sampdoria juca în 1990-1991 împotriva lui Napoli al lui Maradona, a Interului nemților, Milanului olandezilor, contra lui Juventus al lui Baggio și Schillaci. Inter era favorită la titlu, cu Mattheus, Klinsmann și Brehme la timonă, proaspeți campioni mondiali cu Germania.

Câteva dintre cele mai interesante momente ale documentarului:

1. Vacanța prelungită a lui Vialli. „După Mondial, mi-am făcut curaj și l-am sunat pe Mantovani. L-am implorat să mă mai lase o săptămână în vacanță. De ce? Presidente, nu sunt pregătit. Am nevoie de timp să uit ce s-a întâmplat. Dacă mă lași, te asigur că luăm titlul”, povestea Vialli, amuzându-se că i-a ieșit până la urmă.

2. Artizanul de pe bancă era sârbul Vujadin Boskov, 60 de ani pe atunci. „Tatăl meu spunea că un antrenor trebuie să fie polițist, profesor și prieten. Și că raportul de prietenie, de amiciție, înseamnă de fapt încredere”, spune fiica lui Boskov, Aleksandra.

„Boskov nu ne bătea la cap, nu ne stresa, noi știam deja ce avem de făcut”, rememorează mijlocașul brazilian Toninho Cerezo. „Boskov ne-a dat încredere. Sampdoria e Sampdoria, ne spunea. Credea că putem atinge maximum, chiar dacă nu eram echipa cea mai bună”.

Sampdoria joacă mereu cu sufletul, ca o mamă care-și iubește fiul 
- Vujadin Boskov

3. Mijlocașul Toninho Cerezo (acum în vârstă de 67 de ani) era un adevărat personaj în vestiar. „Brazilianul clasic, venea cu 2 ore mai târziu la antrenament, cu nisip pe spate, pentru că fusese la plajă”, se amuză fostul fundaș Pietro Vierchowod (63 de ani).

Nimeni nu știa câți ani are de fapt Toninho. „Mancini și Vialli erau tineri, aveau 25 de ani, față de mine care aveam... 30 și... ceva”, râde sud-americanul.

4. Duminica seara, dacă băteau, mergeau mereu la restaurant. Vialli glumea cu toți clienții localului, Toninho făcea striptease și pregătea cocktailuri caipirinha la bar. „Veneam cu 3-4 brazilience la petreceri, era perioada Lambada. Cu mine acasă mergeau și fane Sampdoria, și fane Genoa”, povestește Toninho.

5. Totuși, din acea echipă, cel mai dorit burlac era mijlocașul Ivano Bonetti (58 de ani acum), care avea talente de seducție extraordinare. Pleca chiar și la New York, la petrecerile de la celebrul club Studio 54, în mijlocul săptămânii: „Făceam nebunii, dar când venea meciul și fluiera arbitrul, acolo eram, prezent!”.

6. Cum îl păcălea Vialli pe Boskov: „Mie mereu mi-a plăcut să dorm. Mă trezeam în ultimul minut, ajungeam târziu la antrenament. Dar am găsit o metodă să evit amenda, să nu se prindă Boskov. Veneam cu mașina, vorbeam cu magazionerul, mă băga pe o poartă de serviciu, îmi turna un pahar de apă în cap să par transpirat, coboram în vestiar, toată lumea zicea «Luca, ai întârziat!». «De unde, eu sunt de jumătate de oră sus, fac bicicletă!». De multe ori am scăpat așa. Uneori luam și micul dejun pe drum”.

7. Au venit și înfrângerile în sezonul 1990-1991. Sampdoria a bătut Napoli, dar a pierdut Derby della Lanterna, cu Genoa. Brazilianul Claudio Branco l-a învins pe Pagliuca. „Încă mai mai aud urletul din Curva Nord după acel gol. Aproape că s-a prăbușit stadionul peste mine”, își amintește portarul.

Ajunseseră într-o situație în care se temeau că pot pierde titlul. Măsura luată a fost o cină cu cărțile pe față, doar cu jucătorii și antrenorii. „Nu era vorba doar de fotbal, ci de alte probleme care mai apăruseră în grup. Trebuia să ne spunem în față ce probleme erau. De ce nu ne ajutam unii pe alții pe teren. Am băut un vin roșu ca să iasă mai ușor cuvintele”, rememorează Ivano Bonetti, fratele fostului antrenor dinamovist Dario.

Secretul unui grup de succes e să-ți dai pumni în burtă, nu cuțite în spate 
- Gianluca Vialli

Povestește tot Bonetti: „La antrenamentul următor, toți eram «Bravo, hai, suntem uniți!». Eu îi dau pasă lui Gianni (n.r. Giovanni Invernizzi), el greșește. Eu îi zic, încurajator, «Bravo, Gianni!». A doua oară greșește iar. Îi spun «N-are nimic Gianni, nu-ți face probleme!». Din spate se aude Vierchowod: «Bravo pe naiba, Gianni! Ce atâta, nu vezi ce tâmpenii face?!». Am zis ok, băieți, mâine avem cina numărul 2, să lămurim iar problemele!” (râde)

8. Căpitanul Luca Pellegrini s-a accidentat într-un moment complicat. „Când m-am făcut bine, am început să alerg, să particip la antrenamente. Mister m-a văzut și m-a luat în lot. A anunțat echipa de start la următorul meci, dar nu eram titular. Mi s-a dus tot aplombul. L-am întrebat de ce. «Echipa învingătoare nu se schimbă». Am 28 de ani, nu mai sunt un copil. Nu vreau să-și bată joc de mine. Mă duc în tribună, pe bancă să stea el!”.

„N-a mai jucat de atunci. În absența sa, echipa a găsit un echilibru perfect. Pentru a-l conserva, Boskov l-a sacrificat pe Pellegrini”, spune jurnalistul Franco Ordine.

9. A venit meciul decisiv pentru titlu, din deplasare cu Inter, a doua clasată. Samp era lider.

„Am avut mereu frică de meciul pe San Siro cu Inter. Atâtea mii de oameni, Interul lui Klinsmann... Am simțit că e momentul. Ori noi, ori ei”, explică Attilio Lombardo, ex-atacant, 57 de ani.

De partea cealaltă, marele fundaș interist Giuseppe Bergomi își amintește: „Aveam fluturi în stomac. Dacă îi folosești în sens pozitiv, pentru a te motiva, vei avea un meci bun. Știam ce forță aveam. Acasă, cu publicul în spate, era greu să ne bată”.

Însă Pagliuca a făcut minuni în poartă. „Știam că dacă greșim noi, fundașii, oricum e mereu Pagliuca acolo”, asigură Pietro Vierchowod. Bergomi și Mancini au luat câte un „roșu” după un conflict. „Am ieșit împreună de pe teren. Era o fereastră micuță la subsol și am văzut restul meciului de acolo”, povestește Mancini.

Beppe Dossena deschide scorul, unicul său gol din acel sezon. Apoi se dă penalty pentru Inter. Matthaus execută. Vialli îi spune lui Pagliuca să stea pe loc, goalkeeperul se aruncă în ultima clipă, respingând lovitura neamțului. Vialli îi dă gol unuia dintre cei mai buni prieteni ai săi, Walter Zenga. 2-0, Samp e campioană!

10. 19 mai 1991, meciul de acasă cu Lecce. Festival de goluri, sărbătoare în tribune. „În primul rând, a fost un moment superb pentru că nu era Mancini pe teren, haha. Era suspendat, dar așa glumeam noi”, râde Attilio Lombardo.

„S-a terminat tinerețea noastră”

Următorul an nu le-a mai mers nici în campionat, nici în Cupă, iar accentul a fost pus pe Cupa Campionilor. Samp a jucat finala cu Barcelona, pe Wembley, pe 20 mai 1992. Un meci plin de ratări uriașe ale italienilor și o lovitură liberă decisivă pentru spanioli. Koeman a transformat-o în gol. „N-a fost fault. Și pe patul de moarte o să o susțin asta”, spune cu regret Giovanni Invernizzi. „N-am văzut mingea din cauza zidului. Când îl arată pe Koeman la TV, și acum mi se întoarce stomacul”, spune Pagliuca, 56 de ani.

Nu am pregătit meciul așa cum trebuia. Era vorba de transferuri, de schimbarea antrenorului. Puteam face mai mult 
- Gianluca Vialli

A fost cântecul de lebădă al acelei echipe minunate. „În acel moment s-a terminat tinerețea noastră”, oftează Mancini.

A fost un sezon frumos, ultimul din acea serie. După aceea nu au mai fost deloc. Secretul acelei Samp: aveau toți o strălucire în ochi
- Franco Ordine, jurnalist

Într-un interviu pe care l-am făcut cu Mancini, i-am zis «Au fost cei mai frumoși ani din viața ta?». «Da. Dar și din viața ta». (emoționat) Acela a fost finalul celei mai frumoase perioade
- Paolo Condo, jurnalist și scriitor

Tatei i-a fost greu să plece, dar știa că e finalul unui ciclu. A plecat, dar a păstrat mereu apartamentul din Nervi (n.r. cartier din Genova). Practic, a plecat fără să plece de fapt 
- Aleksandra Boskov

Revanșa de pe Wembley

Mergem spre timpuri mai noi. 2018. Mancini preia naționala Italiei. Mai târziu îl cheamă alături de el pe Vialli. „M-am gândit că Luca poate reprezenta un personaj important pentru această echipă, prin experiență, prin carismă”.

Un Luca Vialli extrem de vulnerabil mărturisește că el a fost cel care vrut să-l protejeze pe Mancini și să nu-i dezvăluie că suferă de cancer. Dar Mancini a aflat oricum:

„Nu i-am spus lui Roberto despre boală, cam un an și jumătate. Am vrut să-l protejez, știam că va suferi. Dar când am vorbit, într-un final, mi-am dat seama că știa deja. (plânge) Fac pe durul, dar când vorbesc despre asta mă emoționez. Roberto a suferit în tăcere. S-a preocupat enorm pentru mine, dar mi-a înțeles dorința de a nu vorbi despre asta. Mi-a fost aproape fără să fie nevoie să vorbim, mi-a oferit dragostea și energia lui pozitivă, în ciuda tăcerii mele pe acest subiect”.

Finala câștigată pe Wembley, cu Anglia, are o semnificație specială pentru Mancini, Vialli și toți membrii acelei echipe magice a Sampdoriei. E ca o revanșă a sorții față de ei, pentru finala pierdută cu 30 de ani înainte.

S-a terminat cum e mai frumos, la penalty-uri, cu adrenalină. Și, după 30 de ani... Wembley. În sfârșit am învins în acea finală!
- Fede Chiesa, atacant Juventus și naționala Italiei, născut la Genova

Am plâns. Știam că sărbătoresc și pentru noi 
- Giovanni Invernizzi

Era scris. Penalty, Anglia, Wembley, acasă la ei. Ce spectacol, ce bucurie! 
- Ivano Bonetti

Și la decenii distanță suntem tot noi, aceiași 
- Gianluca Pagliuca

A fost victoria Italiei, dar poate și a Sampdoriei 
- Luca Pellegrini

Îmbrățișarea eternă a „Gemenilor golului”

„După victorie a fost un moment superb, când ne-am strâns în brațe. A fost o îmbrățișare complexă, avea atâtea semnificații. Iubire, prietenie, frică... A fost mai frumos să-l îmbrățișez în acel moment decât pe teren, de atâtea ori, când marca unul dintre noi”, a explicat Vialli momentul special cu Mancini. „Îl iubesc ca atunci când eram tineri, chiar mai mult acum, că îmbătrânim. A fost un moment de neuitat”, spune Roberto.

Gianluca mereu zicea că suntem 11 la 11 cu adversarii, dar nu, nu e la fel. E altceva la mijloc. Și am văzut totul în acea îmbrățișare!

Pe Vialli îl asemăn cu Albus Dumbledore. Pentru că lui Harry Potter trebuie să i se arate drumul bun în viață, iar Albus l-a ajutat. Luca asta a făcut cu noi la Euro, ne aducea pe linia de plutire când ne bucuram prea mult și ne credeam cei mai buni. Ne arăta mereu calea 

- Fede Chiesa

„Viața nu mi-ar fi putut face un cadou mai mare”

Câteva păreri despre documentar, care m-au impresionat, de pe Twitter:

• „Simt un gol în stomac. Pentru un fotbal care nu mai este, pentru acei fani care nu mai sunt, pentru acea liniște care nu mai e, pentru acea lume care nu mai e, pentru Vialli care nu mai e” - @paolocord 
• „Am văzut La Bella Stagione live, ca abonat în peluză. Eram adolescent. Viața nu mi-ar fi putut face un cadou mai mare” - @therealwww7 
• „La Bella Stagione este emoționant. Nu doar pentru că spune povestea unui Vialli pe care l-am pierdut atât de recent, ci și pentru această prietenie extraordinară dintre jucători. Un sport cu adevărat romantic, jucat cu inima și mintea, cu forța grupului. Am început să iubesc fotbalul în acei ani” - @alevacca 
• „Aceste momente sunt imposibil de repetat azi. Fotbalul de altădată era ceva cu totul deosebit - @andreapecchia1

Sii forte, Mancio!

În final, un gând special pentru Roberto Mancini, care i-a pierdut prematur și tragic pe frații lui, Mihajlovic și Vialli, în mai puțin de o lună. Doar el știe ce e-n sufletul lui.

În esență, un documentar de văzut, de admirat, de regretat, de trecut prin toate filtrele minții și sufletului. De plâns. Chiar dacă nu ești fan Sampdoria, chiar dacă nici nu erai născut când au luat acel titlu. Cu lacrimi ici și colo, pe parcursul filmului, și cu plâns în hohote la final, când se aude „Lettera da Amsterdam” pe fundal și când apare acel nostalgic apus genovez, ca o metaforă, cu Vialli și Mancini mergând îmbrățișați, râzând în fața destinului care îi va despărți curând. Apusul unei generații de fotbaliști, al unei povești, al unui OM.