)
Articol de Luminița Paul - Publicat duminica, 14 iulie 2024 23:11 / Actualizat duminica, 14 iulie 2024 23:33
S-a mai încheiat o ediție de Wimbledon cu emoții distincte adunate buchet în fiecare finală. Mereu e ceva de atins, nu doar o cupă, deși trofeele sunt cele mai palpabile.
Carlos Alcaraz face aproape totul diferit, și extraordinar, decât oricare mare jucător din șirul istoriei la vârsta lui, are o energie proprie, care - poate părea o tâmpenie - emană nu doar din corp, ci din minte și, mai ales, din inimă. Mi-e greu a crede că un adversar îi poate refuza îmbrățișarea aceea ușor stângace, dar sinceră, care vine din felul în care a fost crescut, apoi modelat de mentorul din tenis.
Recunoașterea lui Djokovic (ca de obicei, cu un discurs perfect balansat, inteligent și emotiv) e ștampila care va rămâne mereu pe diploma spaniolului. Asta pentru că el a izbutit să-l înfrunte mai des și în dueluri importante în comparație cu Nadal (foarte puțin) și Federer (deloc, din motive obiective).
Ar fi fost frumos să câștige Krejcikova și ar fi fost la fel de frumos să câștige Paolini, însă triumful cehoaicei, deseori împinsă în afara listei jucătoarelor importante, m-a mișcat profund prin omagiul prelung adus Janei Novotna. Una dintre cele mai talentate și fragile psihic jucătoare a anilor 1990, cu acel stil pur de serviciu-voleu care nu se mai fabrică nici măcar în serie redusă. Cea care s-a stins prea repede, lăsând însă în urma ei aceste amprente indelebile ale sfaturilor și personalității ei.
Apoi, ce dramă în finala masculină de dublu!, două ore și 49 de minute, trei seturi decise la tie-break, două mingi de meci ratate de Purcell și Thompson, devastați la final, și bucuria realmente isterică, dezlănțuită a lui Heliovaara și Patten, ambii aflați la primul titlu de Grand Slam la dublu (finlandezul mai are unul la mixt).
Apoi, întâiul succes și pentru Taylor Townsend, cea exclusă acum mulți ani de USTA pentru că era prea grasă, devenită mama unui băiețel în 2021, și care a găsit în proba de dublu o cale de a-și pune în valoare tenisul, talentul (vă amintiți că a venit la fileu contra Simonei de 106 ori în 2019, la US Open?).
Apoi, o tratație prezența într-o nouă finală, cea de dublu mixt, a lui Su-Wei Hsieh, alături de Jan Zielinski, mătase și intuiție mână în mână cu agerime și curaj. Pentru ambii, primul titlu la Wimbledon la mixt.
Da, au fost de toate la acest Wimbledon și nu doar în finale. Așa cum e mereu la un turneu major, se sedimentează viitoare amintiri, imagini blurate ale trăirilor în direct.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
