)
Articol de Luminița Paul - Publicat luni, 23 septembrie 2024 18:10 / Actualizat luni, 23 septembrie 2024 18:23
S-a mai închis o ediție a Laver Cup, competiția inițiată de Roger Federer și care a ajuns la 7 ani de existență din 2017 încoace, 2020 rămânând o dungă albă din cauza pandemiei de coronavirus. Cu Uber Arena din Berlin aproape plină în toate zilele și la toate sesiunile, varianta 2024 i-a alungat probabil copios temerile lui Swiss Maestro.
„A fost multă incertitudine la început”, declara elvețianul înainte de startul competiției din capitala Germaniei. „Va merge totul conform planului? Vor veni spectatori? Le va plăcea produsul? Jucătorii vor dori să participe?”, a rememorat el șirul de necunoscute care planau asupra unui format inovator pentru tenis, inspirat însă din Ryder Cup, întrecere recunoscută în golful mondial.
An după an, Team Europe și Team World s-au ciocnit amical în afara terenului, schimbând zâmbete și glume, însă serios în meciurile propriu-zise, atrași tocmai de noutatea provocării. Aceea de a lupta pentru echipă, pentru colegi, dar într-un mod diferit decât în Cupa Davis, acolo unde aperi un drapel, nu un continent sau mai multe.
Lasă-ne un comentariu după ce citești acest articol.
Fii parte din comunitatea noastră ca să poți posta comentarii și să accesezi multe alte beneficii.
Intră în cont ca să poți comenta Continuă fără contAu fost și ani în care suspansul a lipsit: 2021, când echipa Europei a câștigat cu 14-1, sau 2023, cu echipa Lumii învingătoare clară, 13-2. Coincidență sau nu, au fost ediții găzduite de America de Nord, la Boston și Vancouver.
În Europa însă, mereu au existat bătălii pasionante. Berlinul a livrat-o însă pe cea mai aprigă. Emoționantă. La limită.
Rolul hotărâtor al lui Carlos Alcaraz, liderul tânăr
După ziua a doua, conducea Team World cu 8-4, la final a fost 13-11 pentru Team Europe, o selecționată pestriță în sensul bun al cuvântului animată, impulsionată, condusă și înnobilată de talentul complex al prezentului, Carlos Alcaraz. Cel care a și adus ultimele puncte necesare triumfului în fața unui Taylor Fritz conștient că trebuie să-i pândească momentele de ezitare pentru a avea șanse.
Luna trecută, Ion Țiriac, figură proeminentă a tenisului atât în partea sa sportivă, cât și în cea de businness, declara într-un interviu pentru site-ul francez We Love Tennis că nu crede în proiectul lui Federer.
„Laver Cup nu înseamnă nimic și nu va progresa, nu va marca istoria tenisului, spre deosebire de Cupa Davis, care avea o importanță adevărată înainte de a fi sacrificată. La fel este și cu Billie Jean King Cup, care e un adevărat eșec”, a explicat atunci Țiriac, care a respins și argumentul noutăților propuse din punctul de vedere al spectacolului. „Nu, nu cred în asta”, a subliniat Ion Țiriac, cel care a adus de-a lungul timpului multe lucruri noi și moderne pentru vremurile respective în turneele al căror promotor era.
Este o părere fermă și demnă de semnalat tocmai grație contondenței ei și a staturii celui care o expune. Există însă și alte unghiuri din care se pot evalua impactul, calitatea și moștenirea Laver Cup, denumită astfel tocmai în semn de omagiu pentru Rod Laver, legenda anilor 1960, singurul jucător care a realizat de două ori Marele Șlem în carieră.
Nu i-am fi văzut niciodată jucând dublu împreună oficial
Retrospectiv, fără Laver Cup nu i-am fi văzut niciodată pe Roger Federer și Rafael Nadal jucând dublu împreună, așa cum s-a întâmplat de la prima ediție, cea găzduită de Praga în 2017. Nu am fi reținut pe peretele memoriei posterul cu spaniolul sărindu-i în brațe elvețianului după victoria în ultimul meci.
Nu am fi zâmbit sau chiar râs la trăsnăile Team World, mereu echipa predispusă la glume, la sărbătoriri caraghioase, umor la care au aderat și persoane cu un profil presupus serios, precum John Isner, plonjând pe burtă la 2,06 m ai lui alături de coechipierii mai tineri și mai zăpăciți.
Nu i-am fi văzut reuniți într-o echipă pe Big 4, așa cum s-a întâmplat în 2022, la Londra, și poate că Roger nu ar fi avut acea retragere cu un conținut de emoții interzis celor care izbucnesc ușor în lacrimi. Din nou, strângerea de mână între Federer și Nadal e o fotografie de ținut în portmoneu pentru fanii acelei rivalități care a înflăcărat brusc mijlocul anilor 2000. Așa cum discursul de atunci al lui Novak Djokovic merită ascultat pe repeat până la istovire.
Nu am fi auzit sfaturile potrivite, înțelepte date de jucători diverși celor aflați în plin meci, în pauzele dintre game-uri, și nu am fi aflat că Grigor Dimitrov, spre exemplu, va putea deveni un antrenor priceput la un moment dat, dacă va dori. Și nu e singurul.
Nu am fi observat cum o echipă, cea a Lumii, poate să se impună grație complicității dintre jucători, a spiritului și afinităților lor, a limbajului comun stabilit uneori chiar acolo, pe loc, și recuperat an de an în formă intactă.
De asemenea, nu am fi văzut ceea ce s-a revelat zilele trecute: cum crește în timp real profilul unui lider tânăr și autoritar – Carlos Alcaraz – grație respectului și admirației generale ale colegilor și rivalilor deopotrivă. Aflat la debutul în Laver Cup, spaniolul a impus clar linia, fără a-l diminua însă pe liderul de vârstă, Dimitrov.
Jannik Sinner încă nu a jucat în competiția dintre continente. Va fi interesant de urmărit o ediție cu cei doi împreună, în aceeași echipă. La anul? Să vedem.
Până atunci, poate că „Laver Cup nu înseamnă nimic, nu va progresa, nu va marca istoria tenisului”. Sau poate că da, într-un mod în care nu ne-am fi închipuit niciodată. Tocmai pentru că propune ceva total diferit de rutina turneelor săptămânale, mai ales din punct de vedere emoțional. Câtă vreme va mai conta emoția.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
