)
Articol de Mihai Mironică - Publicat luni, 02 decembrie 2024 16:43 / Actualizat luni, 02 decembrie 2024 17:24
Când eram copil, nu eram conștient de originile lui germane. Pentru mine, era un român verde precum verdele echipamentului pe care l-a purtat în cel mai incredibil, fascinant, suprarealist moment care a existat și va exista vreodată în fotbalul nostru, „penalty-urile de la Sevilla”. Numele lui se scria simplu, „românește”, Ducadam, fără „k”-ul alogen. Cu părul său lung, cu mustața optzecistă, cu alura de urs puternic, Helmut Duckadam era, în ochii mei de copil, întruchiparea eroului medieval. Duckadam era mai Ștefan cel Mare pentru mine decât cel din interpretarea lui Gheorghe Cozorici.
Ca orice erou medieval, Duckadam și-a învins „dușmanii” în turniruri unu’ la unu’. Ceea ce a izbutit el în acele clipe magice de la Sevilla cu greu poate fi cuprins în cuvinte. Nu fusese un portar uriaș până atunci, nu avea în spate o carieră monumentală. Era un român venit din întunericul comunismului pe cea mai strălucitoare scenă a Europei, finala Cupei Campionilor Europeni, pe un stadion înțesat cu catalani disperați să-și vadă faimoasa lor echipă cucerind pentru prima oară trofeul suprem.
Regele Juan Carlos era pregătit să ofere Barcelonei trofeul într-un gest și cu conotații politice într-o Spanie etern divizată. Dar totul a fost oprit de mustăciosul cu putere de urs, agilitate de felină și mental de cyborg.
Lasă-ne un comentariu după ce citești acest articol.
Fii parte din comunitatea noastră ca să poți posta comentarii și să accesezi multe alte beneficii.
Intră în cont ca să poți comenta Continuă fără contNumele lui, simbol etern în fotbal
Ce a făcut Duckadam atunci, în marea finală, 4 lovituri de departajare parate, a devenit un substantiv comun care poartă numele portarului român așa cum avem „o panenka” sau „o tsukahara”. Dar Duckadam a mers chiar mai departe cu acea ispravă legendară, sfărâmând un Zid al Berlinului în fotbal care împiedicase orice echipă din jumătatea comunistă a Europei să cucerească Cupa Campionilor.
Există o vorbă veche, „Despre morți, numai de bine”. Dar la Duckadam nici nu e nevoie să-ți propui așa ceva. Tot ce-ți vine-n minte despre el e numai de bine. Un sportiv cu o poveste cinematografică, un om de pus la rană și cu o inteligență care-i permitea să facă mereu observații pertinente despre fotbal.
Un ambasador perfect pentru Steaua, numită ulterior FCSB, așa cum au fost sau încă mai sunt pentru cluburile lor Eusebio, Sir Alex Ferguson, Sir Kenny Dalglish. Consecvent, nu și-a trădat principiile în durerosul conflict FCSB/Steaua, ceea ce l-a izolat de foștii lui coechipieri din acea formație inegalabilă. Dar Duckadam era obișnuit să fie singur, așa a fost și în fața celor 4 executanți ai Barcelonei și a zecilor de mii de fani ai lor.
Rugăciunea pe care n-o voi uita niciodată
S-au încheiat cele 120 de minute ale finalei de la Sevilla, cu tot cu prelungiri. Mai erau câteva minute până să înceapă loviturile decisive. Nu mai trăisem niciodată ceva atât de intens. Nu eram stelist, dar asta nu conta deloc, era vorba despre România, despre o „Povestire Istorică” la care asistam în direct.
Am mers cu mama în dormitor și am început să spun rugăciuni, să mă închin, să bat mătănii. Să transmit fărâma mea de energie spre neînfricatul român aflat singur împotriva tuturor spaniolilor de pe stadion. Iar el a reușit irealizabilul. Mă rog și acum pentru Helmut Duckadam, cel mai iubit dintre pământeni în noaptea de 7 spre 8 mai 1986.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
