At the end of the storm...

Discret, singur, fugind de potop, am descoperit potopul frumoșilor suporteri ai lui Liverpool într-un loc super central din București și m-am simțit ca pe vremurile când fotbalul românesc trăia prin fanii nebuni, la terase, lângă stadion, când orașele vibrau prin sportul rege.

M-am simțit cumva stingher, toți aveau tricouri cu Liverpool, de la Shankly Boys până în zilele lui Klopp, eram un intrus, care ține cu o echipă din Premier League, salvată în ultima etapă de la retrogradare. Bine, dracului, că nu țin cu Everton sau cu Manchester United, că na, City e cam de conjunctură!

Avem cea mai bună echipă ever!

Întârzierea meciului nu face decât să umple halbele de bere, să se comande sandwich-club la greu, cartofi cu brânză, lipseau fish and chips și celebra bere dublineză neagră, și jur că eram în Liverpool-ul anilor de studii. Pentru că The Beatles erau într-un calendar, iar localul duhnea a Liverpool FC, cu toate posterele și echipa aia cu Sammy Lee, cel mai scund jucător care îi dădea gol lui Dinamo, cu capul.

Fanii se agită, cântă în engleză despre Champions League, nu-l jignește nimeni pe Guardiola, nu-și face nimeni griji că Thiago Alcantara nu prea e în apele lui, că Luis Diaz aleargă și se sufocă. Liverpool apasă pedala din primele minute, Salah trezește centrul Bucureștiului, iar bara lui Mane doboară sticle de pe mese, berea curge tot mai adânc, iar ploaia e torențială, se aud înjurături și picături groase pe copertina cârciumii cu 3 etaje.

„N-avem cum să pierdem meciul ăsta! Avem cea mai bună echipă din istorie!”. Mă ia gura pe dinainte și le spun fanilor că eu rămân la concluzia că spiritul Liverpool l-am regăsit în gașca lui Stevie G, Riise, Baros, Kewell și Alonso. Mi se răspunde franc: „Pe bune? Adică echipa aia cu Djimi Traore? Nu, asta a lui Klopp e cea mai completă și complexă!”.

Să mai cadă și Dinamo...

Se intră în pauză, e 0-0, Realul n-a trimis niciun șut pe spațiul porții, se apără aproape de Simeone, iar Courtois s-a întins precum Păsări Lăți Lungilă. Fanii mai glumesc, că Alisson a ieșit mai ezitant, că are ceva din Burebista Câmpeanu, uneori. Se râde, se debarasează mesele, dar halbele pline apar pe masă în câteva secunde.

Copiii fanilor lui Liverpool dorm pe canapele, îmbrăcați regulamentar, cu însemnele cormoranilor, iar părinții lor continuă să spere. Se fac glume pe seama lui Dinamo, că mâine (n.r. - azi) se duce și echipa din Ștefan cel Mare în B. „Fotbalul românesc e o mizerie!”, se aude o concluzie scurtă, după care se fac tactici. Să iasă Diaz, să iasă Thiago, să intre Keita, Firmino. Suntem toți antrenori.

Și vine golul lui Vini jr, din nimic, iar Realul devine o țintă: echipă norocoasă, echipa care nu joacă nimic și câștigă Champions League, în orice loc din lumea asta unde erau mai multe tricouri cu Liverpool, Madridul era terfelit. Enervați și de comentarii, fanii nu mai vor sonor, li se pare că toți au ceva cu echipa lor și că simpatiile pentru La Liga sunt nejustificate...

Poate mai plouă la Istanbul

Se intră în criză de timp, Liverpool intră în jocul lui Real, nu-i mai iese nimic și se termină meciul. N-o pot uita pe doamna care nu avea telecomandă, dar care a smuls cablul din TV, pentru că: „Nu pot să-i văd pe ăștia cum se bucură de nefericirea noastră!”.

Mă ofer să-i duc acasă pe unii oameni pe care-i cunoscusem acolo, că eram cu mașina, și-l aud pe Klopp la conferință: „Book your hotels in Istanbul for the next year!”. Și ce înseamnă Istanbul pentru Liverpool...

Uneori, pasiunea, dragostea, atașamentul se împletesc în diferite forme, iar suferința e durerea de care ai nevoie să te descarci, indiferent că ții cu Liverpool sau că te gândești la altceva sau altcineva.

Se fac comenzi către firmele de ride sharing, văd sute de mucuri de țigară, halbe goale și o tristețe vehementă. Un suporter, foarte vocal, se ridică și cântă răgușit: „At the end of the stooooorm, there’s a golden sky...”