Bosnia, umărul de plâns al României

Într-un interviu acordat TVR de Nichita Stănescu lui Alexandru Stark, 1980 sau 1981, poetul îi spunea reporterului că românii au darul de a exagera și de a se agăța de orice, cu exemple de genul: că a fost cutremur mare peste țara asta și n-a căzut, că au venit inundații și nu ne-am înecat și că nu mor caii când vor câinii, că de altfel Mihai Viteazul a intrat în Alba-Iulia pe un cal, nu pe un câine. 

Așa e și la echipa națională, iar Răzvan Burleanu, președintele predictibilității, meritocrației și viziunii nemțești, ne râde în față: chiar așa e, nu mor caii când vor câinii...

Să ne tot aduceți Bosnia

Și exact cum spunea Nichita Stănescu, la fel e și cu meciurile cu Bosnia. În preliminariile pentru Euro 2004, la Craiova, după foarte mulți ani, naționala României câștiga cu 2-0 în fața unui public de nota 10. Noi aveam o generație foarte bună, dar căutam și de la bosniaci pe unul bun, doar că ăla era pe final de carieră și avea și spondiloză, Sergej Barbarez. 

Ce entuziasm, ce nebunie, dar nu ne-am calificat la Euro. În 2011, în preliminariile pentru Euro, într-o grupă cu Franța, Albania, Bosnia, Luxemburg și Belarus, Răzvan Lucescu le dădea un 3-0 pe Giulești bosniacilor, sec, tot cu Mutu pe teren, gol, plus dublă Marica. Dzeko era pe teren, apropo de omul care joacă din plăcere acum la națională și tot e mai bun decât întreagă echipă națională actuală! Și tot nu ne-am calificat la Euro. 

Cumva, bosniacii au fost umărul nostru de plâns. Așa a fost și aseară. Au venit cu echipa a doua spre a treia și ne-au lăsat să plângem cu lacrimi mincinoase că mai batem și noi pe cineva. 

A făcut spectacol Pușcaș, băiatul supărat pe la Buftea și Mogoșoaia când își găsește Vuittonul pe jos și se comportă cu adversarii mai de Doamne ajută precum o domniță aflată prima dată la o ședință de epilare definitivă. Doamne, dacă am juca tot timpul ultimele meciuri cu Bosnia!

Puteți să fiți realiști?

Ne mințim că există un început. De fapt, au trecut 28 de ani de la ultima prezență la o Cupă Mondială, poveștile cu Hagi sunt la fel de vechi ca alea cu România la Mondialul din 1930, dar trăim cumva cu o speranță bolnăvicioasă. 

Nu am văzut niciun bărbat în tot staff-ul federal, niciun fotbalist care să recunoască după meciul cu Bosnia că am bătut o echipă de rezerve și am retrogradat în Liga C, urna a 3-a, sub noi ar mai fi Moldova, Andorra, San Marino, Malta, Liechtenstein, astea care abia strâng niște băieți să joace victorie sau diri-diri. 

Chiar nu aveți un pic de rușine? Chiar ne mințiți în ultimul hal, ca pe ultimii proști? Nu vedeți că jucăm precum oile bete, se aleargă după minge ca la clasa I, iar toți cei prezenți aseară pot pleca liniștiți din echipa națională că nu le va duce nimeni lipsa? 

Bine, eu i-aș păstra pe Rațiu și pe Sorescu, au atitudine, țin capetele plecate când echipa se face de râs, nu precum mincinoșii ceilalți, care mai aveau puțin și ne spuneau că am câștigat Cupa de Fier Vechi. 

Rușinilor, ați călcat în picioare orice semn de apartenență la echipa națională, nu meritați nimic, meritați să fiți huiduiți public pe toate stadioanele țării, să stați cu capetele în gazon, ca struții, că ați retrogradat din cea mai ușoară grupă. 

Toți adversarii noștri au luat meciurile astea ca pe niște amicale și tot noi am retrogradat. Nu v-ar fi un pic rușine? De ce nu recunoașteți că avem un fotbal de 2 lei și 48 de bani? Nu, dar rămâne și Edi, rămân toți la FRF, că vorba aia, nu mor caii când vor câinii.

Asta îmi amintește de o poveste genială din Liga a III-a. Juca Arsenal Motru cu FC Sibiu. Scor final, 10-2 pentru Sibiu. Îl sun pe Puiu Pălănceanu, un fel de știe-tot la Motru, să iau toți marcatorii. 

Mi-i dă pe cei de la Motru și când îl întreb de Sibiu, spune franc: „Eu zic că alea 10 nu se pun, c-au venit cu arbitrii să ne facă. Zi și tu că de fapt am câștigat cu 2-0!”. Cam așa e și naționala României, o șleahtă de mincinoși.