Costică Ștefănescu sau despre fotbaliștii nemuritori

În Craiova, orice botez se face cu Universitatea, pentru că e imposibil ca părinţii să nu te îmbrace în ceva albastru sau alb sau vreun invitat la botez să nu amintească: “E băiat? Ia uite, are ceva din Geolgău, parcă e Ştefănescu, vă daţi seama dacă ajunge ca Ilie Balaci? Are fruntea lui Aurel Ticleanu, ptiu, mânca-l-ar tata pe el”. Bine, mai sunt și familiile pur oltenești, alea din mediul rural, care încep așa: “Ț-ar cățaua a dra’, că făcuși un băiat de-i zicem Oblemenco, să-i sară oțătu’ din ghete!”.

Toate botezurile la care am asistat erau însoţite de un tricou al Ştiinţei, pentru că aşa cum spunea Ionuț Vulpescu, jurnalist, fost ministru al culturii, mare fan Universitatea, noi, cei care ţinem cu Craiova, suntem mai degrabă o sectă, nu nişte simpli fani ai unei echipe.

În Craiova, din imn eşti învăţat de mic că dacă eşti oltean eşti munte… şi măicuţa dulcea te învaţă să fii cel mai fierbinte, că aşa ne e sângele şi la fel de uşor adoptăm în secta noastră pe oricine face jurământ în luptă azi. Noi, cei care i-am cunoscut pe maximii Craiovei, indiferent că n-am ajuns fotbalişti pentru a-i atinge şi am luat urma presei n-o să ne lăudăm că avem sute de interviuri cu toţi. Din clipa în care am ajuns ziarist, din momentul în care Petre Deselnicu mi-a zis: “Narcise, mânca-ţi-aş ochii negri de prazilian, eu sunt nemuritor”, apoi de când Zoli Crişan, de pe un pat de spital, aproape sfârşit, s-a ridicat deşi doctorii îi interziceau, pentru a-şi pieptăna 17 fire de păr în faţa unor prieteni, eu şi Valentin Pribeanu, am ajuns să mă simt membru cu drepturi depline în secta Ştiinţei.

Să crești cu ei, să vezi cum se stinge Universul Maxima...

Şi i-am văzut pe toţi cum s-au stins, mai puţin pe nea Nelu Oblemenco, el a făcut-o pe terenul de fotbal, tot în exil, pentru că aşa cum îmi spunea şi Silvică Lung, cei care au construit Craiova Maxima, cei care au pus România deasupra Europei, au fost folosiţi doar ca o imagine şi nimeni nu i-a apreciat după ce au agăţat ghetele în cui.

Pe Costică Ştefănescu l-am intervievat în 2001, prima dată, şi era al doilea meu interviu, după ce în biroul lui Mititelu îl cunoscusem pe Rodion Cămătaru. Îmi tremurau mâinile pe pix, am rupt pixul, apăsam atât de tare pe pix că s-a ales praful și de hârtia pe care scriam, iar “Cami” râdea de emoţiile mele. Aşa decurgeau întâlnirile cu toţi cei pe care astăzi îi apelez cu nea Aurică, nea Costică, nea Nae, nea Silvică, doar lui Balaci i se spune Ilie. Dacă la noi totul e ciudat, în Oltenia Minunea a fost Blondă, dar lui Balaci nu-i poţi spunea nea Ilie… chiar şi Ţicleanu îi zice Ilie, chiar şi noi ziariştii avem un feeling special pentru cel mai tânăr dintre ei. Și după ce s-a stins, doar “maximii” îi spun Ilie, până și Loți Boloni mi-a spus la radio: “Domnul Balaci e nemuritor! Și azi îmi amintesc că atunci când s-a născut fata mea, eram în cameră, în cantonament, la echipa națională, și l-am întrebat ce nume să-i dau. Mi-a spus: Loți, boteaz-o Ilie, ce dacă e fată!”

Costică, un domn al fotbalului

Mă întorc la Ştefănescu… era, cred, singurul care îţi răspundea din orice colţ al lumii şi cu o voce atât de calmă: “Ce mai e, Narcis, la Craiova? Făcurăm şi noi vreun transfer?”… de acolo, poveştile ziariştilor cu cei din Maxima erau chiar poveşti, rar întrerupte de noi, pur şi simplu parcă ne purificam sufletele ascultându-i pe cei care ne-au dat nume şi identitate. Când propuneam la Bucureşti subiecte, iar Dorin Chiotea îţi spunea că e clar de copertă, nici nu aveam emoţii, pentru că oricum interviurile cu cei din Craiova Maxima băteau orice ştire despre orice se întâmpla în Bănie. Cred că și azi se simte umilit Meme Stoica de declarația jignitoare, că U Craiova a ajuns întâmplător în semifinalele Cupei UEFA, pentru că la o zi după acea declarație, când îți răspund Ștefănescu, Balaci, Donose, Geolgău, Cîrțu, îți cam bagi capul în pământ.

Aşa a fost şi în 2006, când Ştefănescu a venit să antreneze pentru ultima dată Craiova. Era foarte cald, iar pe Costică l-am stresat o zi întreagă, de pe un fus orar diferit. George Păunescu, nu omul de afaceri, ci șeful meu de la Craiova, avea un stil de a pune o presiune plăcută pe mine: “Drejy, mai sună la Ştefănescu, vezi unde e, că doar noi facem interviu!”… l-am sunat de două ori în timp ce aştepta avionul, l-am sunat când a aterizat pe Otopeni, îl ţineam de vorbă când venea pe autostrada Bucureşti-Piteşti, eram ca un obsedat. În acea zi, am alergat să fac rost de un steag cu stema Craiovei, pe care mi l-a dat Charlie, un băiat al peluzei, am luat fularul celor din Gruppo Maxima, era bătaie cine să-ţi dea fularul, ca a doua zi să se laude că a fost pe umerii lui Costică Ştefănescu.

Când am dat ochii cu el, i-am pus fularul pe umeri, i-am dat steagul, şi i-am zis: “Ştiţi, poate că noi ne bucurăm cel mai mult că dumneavoastră aţi venit acasă. Noi ne simţim în siguranţă, că aşa ne-au zis toţi, cu Ştefănescu nu avem de ce să ne temem”. Nea Costică era frânt de oboseală şi mi-a zis: “Narcis, dragă, dacă zâmbesc chinuit e pentru că azi mi-ai dat vreo 20 de telefoane şi m-ai obosit mai mult decât eram şi poate nu-ţi iese coperta în ProSport… sunt aşa de obosit, dar nu ai idee ce fericire simt când pun mâna pe sigla asta!”… Ștefănescu era un gentleman, oricât l-ai fi stresat pentru un interviu, iar despre fotbal vorbea ca și cum ți-ar fi citit dintr-un basm. Iar dacă nu știți cine a fost Ștefănescu, Nae Tilihoi v-ar fi răspuns sictirit: “Lipsă de cultură fotbalistică!”

De 8 ani, Ștefănescu nu mai zâmbește, probabil că s-a întâlnit undeva cu Zoli Crișan, Nae Tilihoi, Sică Frânculescu, Sabi Domozină, cu Taipan-ul Deselnicu, cu Tică Oțet sau cu Oblemenco și bunul său prieten Balaci.

Mi-a spus şi Crişan înainte să moară lângă ziarişti: “Blestemul Craiovei? Şi de ce să facem noi parte din el? Narcis, deasupra norilor pe care nu-i văd e albastrul cerului. Eu o să văd albastrul, voi mai aveți de așteptat!”... și trec anii, dar în toată așteptarea asta, Costică Ștefănescu rămâne cu o poveste nemuritoare.