Falimentul prin ambiție și iubire sufocantă

Când jucau Electroputere Craiova, Extensiv, să nu mai zicem de Universitatea Craiova, cu Dinamo, Cetatea Banilor exploda, la propriu. Se pregătea de o sărbătoare, a rivalității, de parcă trebuia să-și etaleze cel mai frumos fotbal în fața echipei căreia i-a arătat tot timpul obrazul, pentru titlul din 1973, pentru Balaci, pentru Cămătaru, pentru Niculescu, pentru vagoanele de jucători din 2002 direcționate de Nețoiu spre Ștefan cel Mare, via Caracal – Roșiori – Videle – București Nord.

Era fotbal și chiar dacă de cele mai multe ori câștiga Dinamo, oltenii aveau puterea de a îngropa “mortul” (n.r. - înfrângerea), cu o vorbă: “Las’, fir-ar mă-sa a drac, că la anul îi batem!”.

Anii au trecut, Dinamo a ajuns o echipă ținută în viață de iubirea pasională a suporterilor, iar Craiova are două echipe, una care se chinuie să ia titlul, iar alta care se răzbună, care se comportă precum punkiștii de la Exploited: “Fuck the system!”. De cele mai multe ori sunt doar vorbe, demagogie, unde un singur om dictează, iar ceilalți se blochează neputincioși prinși într-un sistem unde sunt plătiți să stea agățați în ațele lui Adrian Mititelu.

Cum adică echipa suporterilor? A mea, nu a voastră!

FCU - Dinamo, scor 1-1, a arătat exact precum atmosfera apăsătoare a meciurilor de la ora 11:00, unde abia dacă vin niște supărați la stadion, sâmbăta sau duminica, fără așteptări de la fotbal, ci mai degrabă să mai fie mângâiați de razele soarelui, să mai bage una de floare, cu gust de alune, să omoare timpul în cel mai banal mod.

Mai ales că înjurătura matinală are ecou mai puternic decât meciul pe nocturnă, chiar dacă lângă tine e un intelectual căruia îi sună telefonul tare cu “Chi Mai”, a lui Morricone. Deh, nostalgie, cam așa e și aerul din Liga a II-a, unde fotbalul e mai slab decât ratingul de la tele-shopping.

Fanii lui Dinamo sunt efervescenți, ei știu că își vor susține echipa oriunde, așa cum s-a întâmplat și anul trecut, pe tăpșanele vechi ale eșalonului secund, dar cei ai Craiovei lui Mititelu s-au săturat de mediocritate, amatorism și de faptul că n-au niciun cuvânt.

De fapt, preferă să urmărească din social media, să-și verse năduful, pentru că patronul le-a atras de multe ori atenția că echipa este a lui și a familiei. După ultimele evenimente, nici a familiei, doar a unui om care o iubește, o sufocă, o leșină, ca-n versurile oltenești: “Neiculeană, neiculeană / Asară ți-am tras o palmă / Toată noaptea n-am dormit / Credeam că te-am prăpădit / Am o palmă ticăloasă / Și-o inimă păcătoasă!”.

Fără specialiști, doar cu oameni care aprobă, echipa lui Mititelu a uitat de când a mai câștigat și e la un pas să o ia de la capăt, din Liga a II-a, nu că n-ar mai fi fost pe aici.

Decizii anti-populare și final trist

Întotdeauna l-am asociat pe Mititelu cu omul Lennie Small, din capodopera lui John Steinbeck, Oameni și șoareci, cumva, parcă și numele te duce cu gândul.

Din prea multă pasiune, dragoste, de teamă și de lipsa de încredere în oameni, Mititelu își sufocă propria echipă, aproape că o omoară. Nu se gândește nici la fanii care sunt fani Exploited sau Sex Pistols și nu acceptă cum a fost creată cea care-și spune Universitatea Craiova, dar nici nu face nimic să îmbunătățească situația echipei de fotbal.

Ori lumea din fotbalul românesc e atât de perversă și de lipsită de încredere, încât Mititelu nu mai are încredere în nimeni, sau pur și simplu e autosuficient și consideră că dac-ar avea Manchester City pe mână ar retrograda-o lejer, cu Trică, Napoli, Florin Costea și alți urmași guardioleni. Până la urmă, cine-i și Guardiola ăsta, că nu s-a născut în Dolj și nici nu știe unde-i Plenița pe hartă!

Ambiția asta, neînțelegerile cu fiul său, tot din cauza echipei de fotbal, aceiași oameni pe care-i face incompetenți cenzurându-i, toate duc către un eșec, de milă pentru apropiați, de silă pentru rivali.