Terry Venables, omul care a salvat fotbalul englez

Când s-a anunțat moartea lui Terence Frederick Venables, presa din Anglia și-a oprit respirația pentru câteva secunde. A fost un blocaj zbuciumat, urmat de un murmur al tribunelor care au luptat pentru o ideologie, pentru cum arată astăzi fotbalul englez. 

Terry Venables a fost omul care a schimbat idealul fotbalului britanic, a luptat enorm să schimbe o mentalitate, care se credea că funcționează după Mondialul din 1966, câștigat dubios de Anglia. 

Toate mințile luminate ale Albionului spuneau că naționala Angliei trebuie să joace fotbalul obuzier: agresivitate nativă, de la juniori, adversarii luați pe sus, cu efort minimum. Idealiștii au tras tare vreo 20 de ani, până când a apărut Terry.

Așa trebuie să jucați, ca la 30 de ani după Mondial!

Fotbalul britanic a avut enorm de suferit după 1970 și până în Italia 90, între disputele lui Brian Clough, Graham Taylor și ceilalți, a apărut Bobby Robson, cu generația din Italia, unde apunea legendarul Lineker și răsărea bufonul talentat Gascoigne. Și aici a strălucit Venables. 

Pentru ca englezii să nu fie doar mulțumiți de jocul pe sus, cu angajament și execuții a la Gazza, Venables a vrut să fie și iubit de mulțimea britanică, să fie, cumva, managerul pe care să-l identifice istoria. 

La nivel de cunoștințe tactice, se spune că era cel mai bun din Europa, îți desena 18-19 scheme, le ștergea, apoi îi întreba pe fotbaliști dacă mai țin minte schema 12. 

Aplauzele care curgeau neîncetat ieri pe stadioanele din Anglia, în ziua morții sale, au scos la iveală romanticul anti-fotbalului lui Taylor și Robson, de la o Anglie care nu strălucea la aceea care distrugea Olanda cu 4-1 la Euro 96. 

De la Euro 96 și până azi se tot cânta pe stadioanele din Anglia: “Glenn Hoddle sacked? Bring Terry back!”, “Kevin Keegan quits in the Wembley toilets? Get Venners in again”.

O poveste tristă de pe Elland Road

Sunt fan Leeds, din 1991, de când citeam poveștile lui Ioanițoaia despre dubla Universității Craiova cu Leeds United, interviurile lui nea Sabi Domozină despre impunătoarea echipă britanică. 

Am prins foarte puține momente fantastice, dar am fost contemporan cu semifinala de Champions League, cu generația găștii nebune, i-am văzut pe Harte, Woodgate, Keane, Viduka, Kewell, Bowyer, Matteo, Ferdinand și Fowler în aceeași echipă, cu Radebe și Alan Smith. 

În 2002, Leeds, după investiții masive, când Sir Alex cumpăra tot ce era mai bun de la noi, începea să se prăbușească financiar. 

Deși lotul era poate mai bun decât cel care jucase în Champions League, problemele financiare grave scoteau în evidență rugina unui club istoric. Sperând că va produce un șoc, Leeds l-a adus pe Venables, însă la doar 2 săptămâni l-a vândut pe căpitanul Rio Ferdinand la Manchester United. 

Terry a avut un start perfect, 2 victorii, start bun și-n campania europeană, însă au început accidentările, iar până în decembrie, echipa era afară din Cupa Ligii și din Cupa UEFA. 

În campionat, în partea a doua a clasamentului, iar presa scria despre datorii tot mai mari. Fără să-și dorească, ba chiar trăgând cu dinții de ei, șefii au început să vândă tot ce era bun. Au început cu Woodgate și cu Keane. 

În martie 2003, Venables era dat afară. Ciudat, a venit cu Peter Reid o victorie incredibilă în fața marelui Arsenal, 3-2, însă echipa a retrogradat în cele din urmă.

Ciudat, fanii lui Leeds, foarte pretențioși și super hateri, nu dau vina nici azi pe Terry Venables pentru declinul clubului. În ciuda unor nemulțumiri față de decizii precum renunțarea la Nigel Martyn, Venables, celebrat pentru succesul său cu echipa națională a Angliei, este văzut pe Elland Road ca un manager prins în circumstanțe care nu puteau fi controlate.

Pasiunea nostalgică pentru Venables ca manager de succes al Angliei contrastează puternic cu realitatea sumbră a descendenței lui la Leeds United, în scurtul timp la cârma echipei...

Experiența de la Leeds a fost ultima ca manager a lui Terry, a mai ajutat puțin naționala Angliei prin 2007, ca secund și sfătuitor, dar a lăsat în urmă o moștenire pe care fotbalul britanic o va aminti cât va exista omenirea.