Un serial despre anti-eroul Maradona

154 de zile de filmare, 10 luni, 5 țări, 100 de locații, 360 ​​de persoane, 1.664 de figuranți și un echipaj de filmare, format din 543 de persoane. Milioane de dolari. Trei actori care îl înfățișează pe Maradona, de la copil la omul care intră în comă, la doar 40 de ani, 300 de costume și machiaje diferite, cu un singur scop: de a-l prezenta pe D10S ca un anti-erou.

Unde este „Pelusa?”

Cu toți banii și resursele umane, serialul este ca o telenovelă sud-americană, fără pic de emoție, transmițând, în primul rând fanului, că Maradona a avut o viață în imagini extreme. Și să-l prezenți pe Diego Armando Maradona ca un needucat, ca un exemplu total negativ pentru fotbal, în condițiile în care nu a existat un om în istoria acestui sport care să adune atâta pasiune și suferință în același timp, mi se pare complet inutil.

Și nu începe cu Diego sărutând trofeul Jules Rimet, în 1986, ci cu un Maradona prăbușindu-se de la supradoză de cocaină, în 2000, la Punta del Este, în Uruguay, când o lume întreagă l-a declarat mort: „Dónde está Pelusa?”. 

Și ca un erou din mitologia mesopotamiană, Diego a mai trăit 20 de ani. Pelusa era porecla din copilărie, din orășelul Fiorito, unde trăia cu un zâmbet și o minge mereu la picioare. 

Fundamentul emoțional al vieții lui este stabilit de la începutul serialului. Și te uiți prin zecile de frânturi de imagini, că așa este serialul, ca un geam făcut țăndări, pe care încerci să-l reconstruiești, și te întrebi: a fost suficient pentru a-l arăta pe Maradona pentru o viață în care ar fi fost geniu, decât oricare altă personalitate a planetei? 

Și vine și a doua întrebare: Cum reușea să fie cel mai faultat fotbalist din istorie să joace atât de bine, când lipsea cu săptămânile de la antrenamente și probabil a strâns mai multe zile beat, decât treaz?

Dar poate și asta vrea să ne arate serialul document, editat pe repede înainte, colaj de filmare cu documente crawl care dau o altă notă psihologică a unei vieți trăite pe o bandă de alergat cu o viteză incredibilă și sub o presiune prea mare pentru ca orice altă persoană să o suporte. 

Și toate episoadele prezintă un anti-erou Maradona. Pe mine, ca fan Maradona, m-a făcut doar să-mi amintesc niște perioade din cariera lui, dar vă las să-l descoperiți, pentru că nu are rost să vă povestesc cât de mare a fost Maradona.

Doar Kusturica l-a înțeles

Și nu, nu sunt un trist în viață, așa cum ne compara Cristian Tudor Popescu, pe fanii lui Maradona, doar pentru că sunt fascinat de D10S. De-a lungul anilor, mai mulți regizori au încercat să-l arate lumii pe Maradona așa cum este el. Slăbuț de tot și cel al lui Asif Kapadia, responsabil pentru alte două documentare superbe, Senna și Amy.

Sincer, nimic nu-l bate pe cel al lui Kusturica. Iar dacă ești un copil pasionat de fotbal, lasă-i câteva zile pe Messi și Cristiano, uită-te la filmele Maradona. Și ia-l pe cel al lui Kusturica, pe care îl revăd cu cea mai mare plăcere de fiecare dată.

Pe lângă faptul că începe cu un motto folosit de Charles Baudelaire: „Dumnezeu e singura fiinţă care, pentru a domni, nici măcar nu trebuie să existe”, Kusturica ni-l prezintă pe Maradona omul, ridicat la rangul de Dumnezeu. Un geniu precum Emir Kusturica implementează în „Maradona” ideea de divinitate pământeană existentă într-o stare de spirit, într-un om…plus de asta, filmul se încheie în stilul lui Kusturica, probabil un Sex Pistols al cinematografiei, rebelul care nu toarnă pelicule doar de dragul premiilor, aşa cum nici punkerii englezi n-au compus pentru hall of fame-ul muzicii. 

Momentul cu Manu Chao, cu Diego beat, aspect recunoscut și de Kusturica: „Când era beat spunea niște chestii fabuloase, pentru că l-am prins în perioada de curățenie, când nu se droga”, este o scenă memorabilă, care-l face și pe Dumnezeu să regrete că i-a dat omului lacrimi.

Nu pot să spun că producția Amazon m-a dat pe spate, ba chiar m-a făcut să râd copios, când o curvă grasă, cu machiajul căzut după o orgie, într-un club din Napoli, ruptă de beată, cântă: „Oh Mama Mama Mama, Oh Mama Mama Mama / Sai perchè mi batte il corazon / Ho visto Maradona, ho visto Maradona / Oh Mama, innamorato sò”. E exact cum l-ai pune pe un pseudo-artist de la noi să-ți explice Simfonia a III-a, de Beethoven, iar el s-o reducă la: „E mișto, să moară mama!”

Poate că acesta a fost sacrificiul, pe Pământ, zeul fotbalului să bea, să se drogheze, să se distreze și să fie cel mai bun. A mai încercat cineva? Da, dar nu le-a ieșit!