Weekend fotbalistic paradoxal

Evenimentul de pe Național Arena le-a arătat tinerilor care ne tot întreabă de ce tot lăudăm generația lui Hagi, de ce iubim atât de mult fotbalul și de ce suntem tot mai pretențioși.

V-ați convins în clipa în care a marcat Hagi din lovitură de la 11 metri, momentul decibelilor maximi, cu ochii închiși ascultam momentul când o țară întreagă a urlat de fericire, în urmă cu 30 de ani, în nopțile fierbinți de vară ale Mondialului American.

Cum să răpești spectacolul...

Nimeni nu-mi poate lua bucuria adolescentului de14 ani, care a trăit la intensitate greu de înțeles din cuvinte, și a plâns de fericire până la finalul loviturilor de departajare cu Suedia, meci cu meci, transformate în ultimii 30 de ani în momente tot mai nostalgice.

Iar meciul de sâmbătă seara a fost o încântare, un spectacol de teatru, o operă de artă, poate ultima operă de artă de pe un stadion din România. De acum, va trebui să mergeți la muzeu.

Însă pe lângă frustrările unor foști fotbaliști, evenimentul părea perfect, până când s-a auzit un răget la stația de amplificare a Național Arena. Un domn care zbiera de parcă se afla la Woodstock și nu avea stație de amplificare, un needucat care n-a înțeles niciun moment că nu era despre urletele sale, ci despre niște fotbaliști de legendă. Și omul striga de parcă îl apucase complexul mâniei, urla atât de tare, încât pe lângă faptul că nu înțelegeai nimic, îți strica tot cheful. 

Urlăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăă!

Imaginați-vă că-l aveți pe acest crainic într-un muzeu, să zicem Albertina, din Viena, iar în clipa în care te oprești în dreptul unui tablou de Albrecht Durer, îl auzi pe ăsta: “Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiici, sunt eu craaaaaaaaaaaaaaaaainicuuuuuuuuuuuuuuuuuuuul care urlăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăă și vă preziiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiint Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaripi de dumbrăveancăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăă! Gooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooool, Paaaaaaaaaaaanduuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuruuuuuuuuuuuuuuuuuu! Duuuuuuuuuureeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeer, suuuuuuuuuuuuuuuuuuuupeeeeeeerb taaaaaaaaaaaaaablooooooooooooooooooooooooooooooooooou! Bineeeeeeeeeeeeeeeeeeee, băăăăăăăăăăăăăăăă!”.

Îți vine să te gândești la tot felul de metode neortodoxe de a-i astupa gura. Vă dau cuvântul meu, că am participat la sute de evenimente sportive, dar niciodată n-am întâlnit așa isteric, atât de ireverențios, atât de needucat.

Să nu mai amintesc că la numele fotbaliștilor străini, omul avea fractură de barieră lingvistică, se înțelegea că sunt asomați porcii de Ignat, eu asta am înțeles.

Stai jos, nota 4, dragă organizator. În loc să aduci un Nicu Grameni, un Adi Dobre, un Gabi Safta, niște oameni care știu ce înseamnă să fii crainic de stadion, ni l-au trimis pe Urlă Tare Mirel. Și aseară, la Craiova – U Cluj, tot pe ăsta îl aveam în timpane! Iconoclast, de-a dreptul!

Dăm legătura la Craiova...

Nici nu se încheiase bucuria golului marcat de Gâlcă și îmbrățișarea lui cu Sabău, că foștii colegi au devenit rivali, aveau de jucat un baraj paradoxal pentru Conference League, adică locul 3 împotriva locului 10, din BulăLigă.

Oltenii au jucat crispat, dăduseră și două goluri, minutele 119 și 120, unul a fost anulat, a urmat spectacolul lui bîrsan, cu b mic, care a prelungit meciul până în minutul 673, iar U Cluj a egalat. O nebunie! La final s-a strigat: Mulțumim, Dan Nistor!, atât Craiova, cât și U Cluj. Întrebarea este: De ce să avem asemenea anomalii în BulăLigă?

Nu ai primit licență europeană și ai câștigat play-out-ul, asta e, noroc pe locul 3, merge în cupele europene, fără barajul degeaba. Dar vă mai miră ceva? Cui să-i mai pese de fotbalul intern, celor de la LPF, care au hashtag-uri cu #aboutlastnight sau postează poze cu Pinocchio, cu un falus în loc de nas?

Nu, pe bune, voi mai credeți că fotbalul ăsta se va vindeca? Vă spun eu, nicioooooooooooooooooooooooodaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaatăăăăăăăăăăăăăăăăăăăă! Aici a fost crainicul de pe Național Arena.